Sfârșitul vieții bietului om este moartea. Semne ale acesteia sunt: oprirea bătăilor inimii și, cauzată de ea, oprirea circulației sângelui, oprirea respirației, a oxigenării sângelui etc. Dacă aceste simptome depășesc trei minute, atunci creierul, neprimind sânge oxigenat, încetează să mai funcționeze, intră în descompunere și are loc intrarea în putrezire a tuturor organelor corpului, a întregului organism. În primele cinci ore, țesturile sunt încă moi, elastice, și atunci se recomandă să i se așeze decedatului în poziție normală părțile corpului, altminteri, după cinci ore, toate înțepenesc.
Nimic nu înspăimântă omul, în întreaga lui ființare - ca teama de moarte. Unii se obișnuiesc, totuși, cu gândul morții inevitabile, și caută să-și abată gândurile de la acest eveniment cutremurător. Suportul principal le este credința în Dumnezeu. Îndeosebi țăranii, prin tradiție (care-i sfântă la ei și azi), chiar se pregătesc - la o vârstă mai înaintată - pentru ea, confecționându-și, din vreme, sicriu și haine de îngropăciune. Îmi aduc aminte, de pildă, cum părinții mei, care au trăit peste 90 de ani (tata 90 de ani, iar mama 96 de ani) și-au pregătit două sicrie solide, din stejar, cu circa 25 de ani înainte, și le-au păstrat în podul casei, iar hainele pentru înmormântare - în lada de zestre. Însăși confecționarea acestor obiecte îi face să se împace cu gândul morții pe țărani să se obișnuiască cu sfârșitul iminent al vieții lor, care este și al omului, în general. Părinții mei și-au cumpărat - cu mult timp înainte, și loc în cimitir, l-au împrejmuit, au construit la capul mormintelor o cruce mare, solidă, din piatră.
Gândind la aceste obișnuințe, care trec de la generație la generație, mi-a revenit în minte soarta bunicului meu matern, care a murit în primul război mondial, lăsând-o pe bunica văduvă și pe fiica lui (mama mea), în vârstă de 8 ani - orfană. Un vecin de-al nostru (pe care l-am prins și eu în viață) a fost în același tranșeu cu bunicul și a văzut cum un obuz de tun i-a sfârtecat capul. Bunicul meu a murit în tranșeu și acolo l-au și acoperit cu țărână. Biata mama, pe parcursul întregii sale vieți, când își amintea de el, o podideau lacrimile și i se oprea vorba. Ea l-a iubit nespus de mult. În al doilea măcel mondial, mi-a murit un unchi. Nu se știe nici acum unde și cum a fost înmormântat. Și iac-așa, fiecare om cu norocul sau nenorocul său, cu soarta sa.
Opt povești
Moartea. După ce că ți-e frică de ea, nici măcar nu-i totdeauna reală. Ea este uneori definitivă, uneori, aparentă. În cele ce urmează, voi prezenta câteva cazuri de moarte aparentă, a unor persoane care au fost înmormântate așa, "de vii", și câteva cazuri de persoane care puteau fi înmormântate și au avut norocul să scape.
Un prim caz. A avut loc în orășelul meu natal, Siret, din județul Suceava, înaintea primului război mondial, cu un băiat dintr-o familie de oameni truditori, serioși și cu stare. Purta numele - Iațichevici. Tată lui - "șeful" familiei - era vameș, iar soția lui era o gospodină model. Ea avea grijă de întreaga gospodărie, care era una dintre cele mai răsărite din zonă, iar pe umerii ei stătea și sarcina, extrem de grea și de extraordinară răspundere, a creșterii și educației cât mai bune a celor patru băieți pe care i-au avut. Aceștia erau bine zidiți și iubitori de trudă. Cel mai mare, trecut de treapta adolescenței și intrat binișor în cea a tinereții, influențat de oamenii ce luau în anii aceia drumul Americii, în căutarea unei vieți mai bune, a plecat și el. Și până la urmă, dus a fost. La început, dorul nepotolit de casă l-a făcut să mai scrie scrisori, dar treptat, ocupat de tot mai multe treburi, a tot rărit cu scrisul și, până la urmă, a amuțit și pierdut a fost pentru familie. Al doilea fecior, adolescent și el, s-a îndrăgostit nebunește de fata mai mare a unei familii respectabile și înstărite, pe numele ei Covalciuc. Toți vecinii și mulți alții care-i știau pe tineri împrieteniți, îi apreciau ca frumoși și potriviți. El murea după dânsa. Dar, nu după mult timp, când era cuprins strașnic de focul iubirii, fata l-a refuzat într-un limbaj blând, prietenos, dar categoric. Pentru băiat a fost o lovitură catastrofală, de moarte, și în scurt timp, și-a pus capăt zilelor. Se vorbea că s-ar fi împușcat. Zdrobită de durere, familia i-a făcut o înmormântare în rând cu lumea bună din care făcea parte. Întoarsă de la cimitir, după ce și-a băgat în mormânt băiatul și odată sfârșit parastasul, mama - distrusă și epuizată, s-a culcat. În puterea nopții, ea visează strigătele sfâșietoare ale băiatului înmormântat. El striga în disperare, mereu: "Mamă, eu sunt viu, mamă, eu sunt viu!". Îngrozită și buimăcită, femeia sare din pat, ia felinarul, trezește trei vecini voinici și, cu hârlețe și lopeți, se duc la cimitir. Sapă, sapă, ajung la sicriu, ridică capacul și, ce să vadă? Băiatul era întors cu fața în jos față de cum fusese îngropat. Femeia a leșinat. A fost dusă la spital, la Cernăuți. Dar tot ce au obținut doctorii a fost o ușoară ameliorare psihică. La starea inițială, normală, n-a mai revenit niciodată. Periodic o duceau la spital la Cernăuți, dar zadarnic. Îmi amintesc eu, autorul prezentei scrieri (intram atunci în treapta adolescenței), cum, într-o seară de toamnă târzie, a venit la noi și a stat puțin de vorbă cu părinții mei, repetând mereu că se teme să stea în casa ei. Tata și mama au invitat-o să doarmă la noi și ea a acceptat, dar am văzut - cu toții - că avea un somn foarte zbuciumat. Se tot scula și repeta aceleași vorbe: "Mă tem, mă tem...". Peste o zi sau două, au dus-o iar la Cernăuți - la spital, și de atunci eu n-am mai văzut-o. Al treilea băiat, Danilo, a profesat întreaga-i viață munca de agent veterinar. A avut și o mare fermă, în Nordul Bucovinei, la Putila. Feciorul mezin, Crizant, a ajuns profesor de geografie, cu doctoratul luat la Iași. El a lucrat la liceul din Botoșani, unde a fost foarte apreciat de elevi și profesori. Devenit pensionar, profesorul Crizant a fost solicitat și a predat circa 3-4 ani geografia, la Liceul din Siret. Eu i-am cunoscut bine pe ultimii doi băieți din familia Iațichevici. Am fost vecini. La pensie, au locuit în gospodăria părintească, care era a doua casă de la noi, spre Mănăstioara. Acum, la anii senectuții, eu și doamna Simionescu (în vârstă de 87 de ani), rudă foarte apropiată cu familia Iațichevici, ne-am amintit de cei patru băieți și de întâmplarea cu al doilea fiu, care a cutremurat atunci toată Bucovina.
Al doilea caz. S-a întâmplat în orașul Cernăuți (pe care l-am îndrăgit, când am urmat acolo, în 1943/ 1944, clasa a V-a de liceu). E vorba de moartea unui cetățean, pe numele de familie Cuharciuc care a avut loc cu puțin timp înaintea scurtei mele șederi în oraș. Când a decedat, conform tradiției, a fost ținut, câteva zile și nopți în casă, pe masă, așa cum mai este și acum obiceiul în multe locuri, în familiile care nu-și leapădă morții în casele mortuare din cimitir. Creștinește, în tradiția poporului nostru este să-l țină familia pe decedat trei zile. Fapt este că în noaptea care a urmat înhumării omului, soția lui a visat că-i viu. Fusese înmormântat în cavou. Repetându-se visul și în noaptea următoare, femeia l-a relatat familiei întregi și apropiaților. Și toți împreună au hotărât să meargă cu preotul și să deschidă cavoul. Zis și făcut. S-au dus și au ridicat capacul cavoului. Privind în interiorul lui, au văzut repede mortul care se ridicase din sicriu. Era zgribulit într-un colț. Evident, fără suflare. Biata soție hohotea de plâns, închipuindu-și cum s-o fi zbuciumat, bietul, ca să găsească ieșirea din beznă. De bună seamă, așa cum fusese, bolnav și sleit de puteri și înspăimântat peste măsură de locul în care se afla, l-a cuprins în acele condiții groaznice, moartea adevărată. Acest caz mi l-a prezentat d-na profesoară Cornelia Buculei, pensionară, în vârstă de peste 85 de ani (acum câteva luni, decedată și ea), stabilită prin căsătorie în Rădăuți. Dumneaei a aflat despre acest caz de la o mătușă care a avut domiciliul stabil în Cernăuți. Locuiau cu chirie, într-o casă a decedatului (Cuharciuc). Cornelia Buculei mi-a fost rudă prin alianță.
Al treilea caz. S-a întâmplat tot în Bucovina, și anume - în comuna Horodnic (situată nu prea departe de Rădăuți). S-a transmis prin generații povestea, că acum circa șapte-opt decenii, a trăit în comună o țărancă neîntrecută la muncă și avută pe măsură. Își ducea ultimii ani de viață singură. Așa i-a fost soarta - ziceau sătenii. Și când a murit, rudele ei apropiate, respectând ultimele sale dorințe, au îmbrăcat-o bine, frumos, în straie pregătite anume, cu ani în urmă și i-au pus și multe bijuterii, care mai de care mai frumoase și mai scumpe: mărgele, cercei, brățară, ceas la mână (elvețian) etc. După ce au îngropat-o, imediat ce s-a-noptat binișor și toată așezarea era cuprinsă de un somn adânc, trei nevoiași - care se vorbiră înainte - s-au dus repejor și au dezgropat-o. Ajungând la sicriu, cu trudă au reușit să ridice și capacul, și ce să vadă? Femeia, vrednica bogătană - cu vreo câteva ore înainte îngropată, era vie. Au rămas înmărmuriți, atât dânsa, cât și cei trei consăteni care o dezgropaseră. Bucuroasă că a fost salvată, i-a răsplătit pe oameni cu vârf și îndesat. Iată cum bogăția și sărăcia au salvat săteanca de la o moarte adevărată, care putea să-i fie groaznic de chinuitoare. Acest caz l-am aflat de la o rudă de a mea, actualmente medic rezident, caz relatat de bătrânele comunei.
Al patrulea caz. S-a întâmplat în Moinești, județul Bacău, imediat după al doilea război mondial, în timpul cumplitei secete din 1946. Atunci, întreaga Moldovă a fost lovită ucigător de o uriașă secetă. Pământul - de uscăciune - crăpase peste tot, de puteai băga piciorul în crăpături. Mureau oameni și vite, de foame și de sete. Țin minte cum mama, cu noi, copiii, strângeam lobodă, urzică, păpădie și mâncam cu mare poftă fiertura din ele. Tata - om dârz, s-a suit în tren, a plecat în Banat și a adus de acolo un vagon de făină de mazăre. Am avut și noi, și alții - rude, vecini, cunoscuți. În zilele acelea de mare restriște, s-a întâmplat povestea pe care v-o spun, relatată, acum, de colonelul (pensionar) Petrea Bucurel din Iași. În Moinești, murise de foame o țărăncuță. Familia, istovită și ea de foame, de nici lacrimi nu mai avea să plângă, a îmbrăcat-o cu hainele ei cele mai bune și au pus-o gătită frumos, pe masă. Două sfeșnice cu câte o lumânărică fiecare o străjuiau la cap, luminând sărac odaia în care fusese expusă și unde veneau rudele și vecinii să-și ia rămas bun de la ea. Așa într-o noapte, și așa în a doua noapte. Dar, către miezul nopții, cei care erau prezenți atunci la priveghi, la un moment dat, au rămas uluiți. Țărăncuța s-a trezit, a deschis ochișorii și a început să se miște. Era și ea speriată. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu ea. După cum s-a constatat - îmi spunea colonelul Bucurel Petrea, țărăncuța "murise" de foame. Dar nu de moarte adevărată, ci de moarte aparentă (clinică).
Al cincilea caz. Un vecin de-al meu (aici, în Iași, unde locuiesc în prezent), anume Dumitru Airinei, mi-a relatat că, cu ani în urmă, tot în zona județului Bacău, în localitatea Valea Seacă, un sătean care decedase cu șapte ani în urmă, potrivit obiceiului, a fost dezgropat. Spre uimirea groparului și a familiei mortului, acesta a fost găsit cu spatele în sus, dovadă indiscutabilă că sărmanul om a fost răpus de moartea aparentă și, după ce l-au înmormântat, s-a trezit și, în chinurile sufocării, s-a întors cu fața în jos. Potrivit relatărilor unor cetățeni, din unele așezări în care se practică deshumarea morților după șapte ani, au fost descoperite destul de des asemenea situații, care le-au pricinuit dureri mari familiilor respective.
Al șaselea caz. Și în municipiul nostru, Iași, au avut loc asemenea cazuri (necazuri). Și anume, cu circa 40 de ani în urmă, într-un spital, un bolnav, după câteva săptămâni de spitalizare, a decedat. Și atunci, nefericitul "mort" a fost dus la morga spitalului și depus pe o masă. Peste o zi sau două, au adus încă un decedat. După ce l-au pus pe o masă alăturată, brancardierii au zăbovit puțin și, uitându-se ceva mai îndelung la primul mort, au constatat că se mișca. L-au examinat și au constatat că-i viu. A fost mort aparent. E lesne de înțeles ce a urmat.
Al șaptelea caz. Tot cam acum 40 de ani, tot aici, în municipiul Iași, a mai avut loc o astfel de întâmplare, la un alt spital, cu un bolnav venit din comuna Zamoștea, Botoșani. Despre acesta se știe că după decesul lui aparent, el a mai trăit câțiva ani.
Al optulea caz. Cu ani în urmă, pe vremea socialismului, când studenții (atât băieții, cât și fetele) făceau armată și instituțiile de învățământ superior aveau catedre militare, a murit un militar-ofițer. Și, în timp ce-l duceau la cimitir, el s-a trezit. Se vorbea că a mai trăit puțin.
Întâmplări ca cele prezentate desigur că au mai fost, unele cunoscute, descoperite, altele nu.
Renumitul nostru ieșean, medic, prof. univ. dr. Ion Hurjui, în excepționala sa carte "Medicul familiei", scrie: "Noi știm astăzi, științific, că moartea aparentă (clinică) se produce din ce în ce mai frecvent". Evident, pentru a se evita accidente în problema tratată, e necesar să se respecte riguros recomandarea făcută de academicianul Eugen A. Pora, încă în 1978, și anume: ...legea cere ca un medic autorizat să facă constatarea morții și să se elibereze pe baza certificatului său autorizația de înmormântare".
IOAN D. MATEI - Iași
Fotografii de ERNEST BERNEA