O simplă căutare pe Google a numelui acestei localități declanșează o explozie de asemenea titluri, care mai de care mai bombastice și amețitoare. Se poate spune că s-a creat un adevărat fenomen "Șinca Veche", zona fiind zilnic vizitată de zeci de turiști veniți din toată țara. Autori anonimi au răspândit chiar un clasament al primelor zece locuri din România în care s-ar petrece fenomene paranormale, "Templul de la Șinca Veche" ocupând locul trei în acest clasament. Și totuși, nimeni nu știe cât de adevărate sunt relatările care au făcut să apară acest fenomen. E vorba de niște vechi legende ale zonei? Sunt niște simple născociri ale unor contemporani dornici să transforme așezarea făgărășeană, până mai ieri neștiută, într-un vad turistic înfloritor? Am pornit spre Șinca Veche cu noaptea-n cap, într-o duminică ploioasă de primăvară, sperând să aflu răspunsuri la aceste întrebări.
Anchetă printre săteni
E aproape ora 9 dimineața, dar satul s-a înviorat de mult. După o noapte de furtună, câteva raze de soare se chinuie să răzbată printre nori. Pâlcuri de oameni forfotesc pe strada principală, femei și bărbați, bătrâni și copii, toți îmbrăcați dichisit, ca într-o zi de sărbătoare. Unii merg spre centrul comunei, de-a lungul caselor cu porți înalte, dincolo de care nu se vede nimic, alții o iau însă pe un drum pietruit, care duce spre ieșirea din sat. Cu toții au aceeași destinație: biserica. Unii merg la cea nouă, greco-catolică, ceilalți, mai numeroși, la vechiul lor lăcaș ortodox. "Eu merg și colo și colo", îmi spune o femeie voioasă, care tocmai iese pe poartă. "Sunt botezată greco-catolic, dar merg și la ortodocși. Că doar la același Dumnezeu ne rugăm și unii, și alții. Aproape toată viața am mers la ortodocși, că pe astălaltă abia au construit-o în 2011." O cheamă Maria Strâmbu și are 75 de ani. E născută aici, în Șinca, și după socotelile ei, de când s-a născut și până azi, nu crede să fi fost plecată din sat mai mult de o lună de zile. Știe toată istoria locului, știe toate rânduielile strămoșești, cunoaște toate poveștile legate de biserica săpată în piatră de la marginea satului. "N-am mai fost acolo de când aveam vreo 18 ani. De când mă știu, noi îi zicem «Templul ursitelor», pentru că umbla vorba că acolo, dacă te rugai, ți se îndeplinea orice dorință. Mergeau toți copiii din sat. Băieții se jucau de-a războiul, iar noi culegeam flori și împleteam cununi. Mergeam mai ales vara, când traversam până acolo toată Valea Crețului, prin lanurile de grâu mai înalte de două ori decât noi. Cât vedeai cu ochii, totul era parcă din aur. Era foarte frumos! Era ca în vis! Mă mai rugam și eu câteodată acolo, dar nu mai știu dacă mi se îndeplineau dorințele. Știu doar că odată am luat bătaie de la mama, că m-am întors acasă seara, târziu." Zâmbește nostalgic, salutând câțiva trecători care se opresc curioși lângă noi. "Erau unii copii ceva mai mari, care mergeau și noaptea acolo, mai ales de Sânziene", continuă ea. "Țin minte că a fost și un văr mai mare de-al meu, Gheorghe îl chema. Era parcă prin '46. În noaptea de Sânziene, s-au adunat mai mulți tineri, băieți și fete, și au mers prin beznă până acolo, ca să se joace «de-a cununia». Au aprins niște făclii și au intrat în biserica din stâncă. Apoi se așezau doi câte doi, băiat cu fată, în fața altarului, își puneau cununa de flori pe cap și ceilalți din spate cântau în cor «Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu...». Tot așa, până s-au cununat toți. Pe urmă și-au scris numele pe o hârtie, ca să vadă după câțiva ani dacă o să se căsătorească cu alesul din noaptea aia. La niciunul nu s-a îndeplinit."
În jurul nostru stau cuminți și ascultă câțiva curioși. Un bărbat la vreo 60 de ani, scund și subțire ca o nuia, mă privește încruntat, de sub borurile pălăriei de paie. "Da' ce, ai venit și mata să scrii despre grotă? Că numa' bazaconii s-au scris. Ziceau unii, la nu știu ce ziar, că au făcut-o extratereștrii. Eu nu înțeleg, chiar nu le e rușine să scrie toate prostiile astea? Mă vezi matale că-s de la țară, dar să știi că am citit multe cărți. Povestea cu grota asta a noastră, sau templul, cum îi zicem noi, e foarte simplă: au făcut-o dacii, ca să se roage la zeul lor, Zamolxis. Pe urmă, după Hristos, au ocupat-o călugării creștini, care au transformat-o în mânăstire." În spatele lui chicotește întruna un bătrân cu barbă albă și ochii albaștri ca cerul. "Și cum crezi că puteau dacii să cioplească atâta în stânca aia cu ce unelte aveau? N-ai văzut ce-i acolo, că tot Dealul Pleșu e săpat pe dinăuntru? Acolo nu-i mână de om." Maria Strâmbu ascultă cu un zâmbet îngăduitor. Se uită la mine și-mi zice cu glas moale, aproape în șoaptă: "Mai bine căutați-l pe părintele Matei. El a fost primul călugăr care a viețuit acolo, după ce s-a făcut schitul de lângă grotă. El știe cel mai bine povestea de la «Templul Ursitelor». Acum e stareț la schitul de lângă Șinca Nouă, la vreo 15 kilometri de-aici. Tot ce pot să vă mai spun e că acolo, în biserica din stâncă, ascundeau oamenii din sat mâncare pentru partizanii ascunși în Munții Făgăraș. Ziceau că dacă o lasă acolo, în biserica din piatră, se va sfinți. Asta o știe tot satul, că mulți de-aici au înfundat pușcăriile doar pentru asta, că i-au ajutat pe bieții haiduci anticomuniști cu merinde." Bătrânul cu ochi albaștri o aprobă. Un unchi de-al lui a luptat în munți împotriva comuniștilor. L-au prins pe drumul spre grotă, când venea să-și ia de-acolo o traistă cu de-ale gurii și niște haine mai groase, lăsate de taică-său. "De multe ori, mai zăboveau acolo câteva ceasuri, ca să se roage, să-i ajute Dumnezeu să nu fie prinși. Pe el l-au capturat chiar la intrarea în pădure, mai avea vreo cinci minute până la gura din stâncă. Mai târziu, taică-său a ridicat pe locul ăla o troiță. Erau pline dealurile astea de cruci și troițe. Până când a trecut pe-aici un secretar de partid, care a dat ordin să le dărâme. A zis: «Nu mai vreau să le văd!». Și dorința i-a fost împlinită, mai mult decât ar fi sperat, că la vreo jumătate de an, i s-au desprins amândouă retinele și n-a mai văzut niciodată crucile, că a orbit. După o vreme, oamenii au făcut altele, mai trainice și mai frumoase. Că așa s-a ținut satul ăsta, cu multă credință și dragoste de Dumnezeu." Bărbatul cu pălărie de paie dă întruna din cap, fiind de acord cu tot ce spune bătrânul. "Da, așa e. Doar după revoluție, când s-a dat drumul la democrație, s-a pornit iar urgia. Că au început oamenii să scormonească în stâncă, prin altare, după comori. Unii zic că s-ar fi găsit ceva și că ăi de-au găsit au sfârșit în chinuri grele. Ce să zic, eu n-am văzut cu ochii mei așa ceva. Acu', mergeți și dumneavoastră până acolo, să vedeți ce este. E plin de turiști. Vin, că s-a auzit peste tot de biserica cu două altare din stâncă. Mulți dintre ei sunt oameni bolnavi sau necăjiți și vin mai mult pentru că speră într-o minune. Au citit prin ziare tot felul de povești. Și pe-aici s-au auzit multe, dar eu, unul, n-am văzut pe nimeni să-mi spună: «Uite, mie mi s-a întâmplat asta». Și vă spun, n-o să găsiți pe nimeni în sat să vă spună așa ceva. Din păcate, din cei care vin să viziteze, prea puțini se obosesc să mai urce puțin de la grotă, cam cinci minute de mers domol, până la schitul de maici, ridicat doar de câțiva ani. Poate acolo să se întâmple minuni, nu la grotă. Că acolo sunt câteva rămășițe de moaște de la Sfântul Nectarie."
Dinspre turla bisericii care domnește peste acoperișuri, se aud încetișor primele bătăi de toacă. Oamenii tresar, se închină, întorcându-se cu fața către biserică, și-apoi, ca la un semn, pleacă în grabă, urându-mi drum bun. Unii o iau spre centru, ceilalți dimpotrivă, către marginea satului. Fiecare spre biserica lui.
"Loc sfânt. Vă rugăm, nu profanați!"
Ies din sat, urmând un indicator de tablă pe care scrie "Spre mânăstirea rupestră". Știu că nu sunt mai mult de trei kilometri până acolo. Undeva, în zare, se văd crestele încă înzăpezite ale Făgărașului. Drumul cotește printre dealuri pustii, urcând parcă spre cer. Ceva mai departe, se vede o coamă împădurită, care se înalță din drum. Pesemne că acela e Dealul Pleșu, despre care se spune că ar ascunde sub el trupurile a zeci de călugări care s-au nevoit secole la rând să țină vie credința ortodoxă, în colțul ăsta de lume. Acolo, sub dealul acela, se află misterioasa mânăstire săpată în piatră. Priveliștea asta mă face deja să tresar. Îmi vin în minte toate poveștile citite și auzite despre dealul din fața mea și simt parcă mici frisoane pe șira spinării. Emoția nu durează însă prea mult. După o curbă mai largă, chiar la poalele dealului, se întinde o parcare imensă, plină-ochi cu mașini. Toată magia s-a stins. Văd valuri de turiști cum coboară din autocare, aud ritmuri balcanice făcând să trepideze boxele din mașini, văd tineri gălăgioși răcorindu-se cu o bere la marginea pădurii. Aproape că-mi vine să plec, să renunț. O voință stranie îmi dă însă ghes să ignor tot decorul ăsta jalnic și să merg mai departe. O iau pieptiș prin pădure și emoția pare să reînvie. Miresme iuți, de tămâie, se pogoară din vârful dealului, domolindu-mi toată osteneala urcușului. Printre copaci, văd deja petele cenușii ale stâncii. Îmi vin iar în minte poveștile ciudate care s-ar fi petrecut aici. Aud parcă acel cor straniu de îngeri, pe care mai mulți martori spun că l-ar fi auzit, în vreme ce ieșeau din templul săpat în piatră. Văd parcă acea ființă de lumină pe care o femeie din Timișoara povestește că ar fi văzut-o în altar, în timpul rugăciunii. Aud parcă glasul fetiței mute, care și-ar fi recăpătat graiul în pădurea asta, răspunzându-i tatălui care o căuta: "Sunt aici, tată!" Simt parcă prezența călugărilor cuvioși care își găseau aici ascunziș, în fața trupelor generalului Buccow, trimis de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria Terezia, să distrugă orice urmă de ortodoxie din Transilvania. Aud însă și pașii partizanilor, refugiați de urgia comunistă în munți, care veneau aici să se roage, ori larma copiilor care se jucau "de-a războiul". Îmi vin în minte toate poveștile astea și intru parcă pe tărâmul unui vis. Aproape de intrarea în grotă, văd scris pe o placă: "Așezământul Șinca Veche. Loc sfânt. Vă rugăm, nu profanați!" Îmi fac semnul crucii și pășesc în întunericul dinăuntru. O adiere rece îmi taie răsuflarea și-mi stârnește subit o teamă bizară. Înaintez pe un coridor lung, spre cercul de lumină care se vede în capăt. De-o parte și de alta a coridorului, se deschid două săli spațioase, împărțite în mici încăperi, despre care se spune că ar fi fost chiliile călugărilor. În capăt, sub cercul de lumină, începe altarul. De fapt, doar unul dintre ele, pentru că biserica are, în mod ciudat, două altare. Deasupra e turla. O gaură înaltă, ca un horn spiralat, săpată în stâncă, prin care se vede cerul. Dacă te uiți de-afară, nu o să vezi nimic, niciun acoperiș, nicio turlă. Un pastor reformat din Făgăraș scria la 1789, după ce a vizitat mânăstirea: "...Este tăiată în întregime în piatră de carieră și nu are acoperiș. Este săpată cu pricepere și cu o muncă uriașă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral atât de înguste, încât călugării, când slujesc, se plimbă cu cărțile după razele soarelui ca să poată ceti." Pe ușa din dreapta coridorului, se intră într-o sală mai mică, unde se află cel de-al doilea altar. Câțiva vizitatori stau aici lipiți de pereți, cu ochii închiși, ca într-o stare de meditație. Alții se așează în genunchi, în fața altarului, și după ce se roagă îndelung, lasă prin crăpăturile stâncii hârtiuțe împăturite, cu acatiste. Pe peretele din spatele altarului, sub lumina palidă a unei lumânări, se vede desenul unui portret despre care se crede că ar fi al lui Iisus Hristos. În rest, totul e rece și frust, ca într-o grotă sălbatică. Și totuși, liniștea adâncă de aici te îmbie pe nesimțite la rugăciune și reculegere. N-ai cum să nu simți emoția izvorâtă din piatra asta săpată cu atâta râvnă de mâna omului, în urmă cu multe veacuri. N-ai cum să nu fii smerit în locul ăsta atât de sfințit de rugăciuni, între pereții ăștia impregnați cu atâta duh și credință. Văd femei și bărbați care se roagă plângând, văd tineri transfigurați de emoție, văd copii pe care suflarea misterioasă a acestor pereți îi cumințește imediat ce intră aici. Indiferent cât de adevărate sunt poveștile despre biserica rupestră din Șinca Veche, despre semnele și minunile petrecute aici, eu simt și știu că locul acesta e, cu adevărat, binecuvântat, ca o oază de evlavie, mângâiată dintotdeauna de Dumnezeu.
O bucățică de rai
Ies din nou la lumina de-afară, cu sufletul împăcat, și o iau pe treptele care urcă spre schitul cel nou, sperând să dezleg acolo misterul acestui loc. Tot ce s-a întâmplat în ultimii ani pe dealul ăsta, renovarea bisericii din stâncă, zidirea noului schit spre care mă îndrept, construirea anexelor, a unui lăcaș de creație, a gardurilor din răchită, a drumurilor, înălțarea troițelor, înscrierea așezării dacice și a bisericii pe lista monumentelor istorice, toate astea s-au făcut la inițiativa unei femei, care a ales să renunțe la meseria ei de medic și să-și dedice tot restul vieții acestui proiect minunat și unic în România. O cheamă Maria Bâgiu, e din Brașov, iar pentru acest proiect, s-a bucurat de colaborarea unuia dintre cei mai importanți arhitecți: Șerban Sturdza, președinte al Ordinului Arhitecților din România și membru corespondent al Academiei Române. Ridicarea schitului a început în 2006 și a fost gata în fix patru luni. "O mânăstire nu se ridică la întâmplare", scrie Maria Bâgiu în ghidul lăcașului, "și nici unde ar crede omul că ar fi bine, ci se ridică acolo unde alege Dumnezeu. Șinca Veche a fost al treilea loc cercetat și acela care m-a ținut. Am venit în Dealul Pleșu, la Grota cu două altare, într-o duminică, în vremea Sfintei Liturghii. M-am rugat în biserica de sub pământ și am primit răspunsul. Aflasem locul pe care Dumnezeu dorea să-l reînvie. Și astfel, dintr-o rămășiță străbună, s-a născut o nouă ctitorie."
Urc ultimele trepte de piatră, și în fața mea se întinde o bucățică de rai. Un schit ireal de frumos și de bine îngrijit stă, parcă, deasupra lumii, pe o pajiște blândă, ca palma lui Dumnezeu. Totul e așezat într-o rânduială perfectă. Fiecare lucrușor de-aici e de un bun-gust desăvârșit, iar toate câte sunt se îmbină într-o armonie dumnezeiască. Pentru asta, cinci măicuțe trebăluiesc ca niște furnicuțe, zi și noapte. Au în grija lor tot dealul care urcă la ele, fac curat pe alei, pe treptele de piatră, în bordeie, la troițe, la lăcașul din stâncă, iar peste toate astea, aproape șase ore pe zi, se roagă puternic, în biserica lor modestă, care adăpostește câteva rămășițe din moaștele Sfântului Nectarie, aduse de la Muntele Athos. "Sufletul nostru e plin de bucurie, nu poate fi un loc mai frumos pe pământ", îmi spune maica Serafima Antofe, stareța schitului. Are 38 de ani, e din Medgidia, și pentru scurt timp a fost profesoară de franceză. S-a călugărit la numai 23 de ani, după ce și-a vizitat o prietenă care a ales înaintea ei calea mănăstirii, undeva, prin Bistrița. "Am îndrăgit din prima zi locul acesta. Nu știu să vă explic de ce, e ceva special aici, ca un imbold miraculos care te țintuiește și-ți umple sufletul de smerenie. Am știut de la început că e un loc plin de credință, că în mânăstirea de sub pământ au viețuit mulți călugări cuvioși, încă de-acum câteva sute de ani. Și-atunci, cum să nu fie special și îndumnezeit locul ăsta? De ce credeți că vin aici atâția credincioși din toată țara? Sunt unii din ei cu necazuri, cu suferințe mari. Vin și se roagă la altarul din piatră, cu nădejde și stăruință mare, iar pentru cei care se roagă cu sufletul curat, probabil că se întâmplă și minuni de la Dumnezeu. Am auzit și eu multe, de când sunt aici, că au fost unii oameni care s-au vindecat, ori că au auzit voci sau au văzut tot felul de arătări, dar eu nu știu dacă sunt sau nu adevărate toate astea. La schitul nostru, am îndemnat oamenii care se roagă la moaștele Sfântului Nectarie să ne scrie povestea, dacă au primit ajutor. Dintre toate scrisorile, cel mai tare m-a impresionat una venită din București, de la un bărbat care era bolnav grav de cancer. Ne-a povestit că după rugăciuni repetate, a găsit un doctor care l-a vindecat."
E șase seara, iar maica Serafima se grăbește să bată clopotul pentru vecernie. Mica biserică e deja plină ochi. Vizitatorii se închină cu smerenie, înghesuindu-se cătinel să ajungă la racla aurită, în care stau moaștele Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni al ortodoxiei. "Doamne-ajută, drum bun!", îmi urează la despărțire maica stareță. "Dacă vreți să aflați mai multe, căutați-l pe părintele Matei. El a fost aici din 2006, când s-a deschis schitul. Acum îl găsiți la Șinca Nouă, sus, în pădure."
Uleiul miraculos
De jur împrejur, doar liniște și pădure. O pădure virgină, uriașă, veche de secole. Aici, în luminișul de pe creastă, chiar la poalele copacilor, se văd încă din drum două clădiri albe, imaculate. Una e cu chilii, un pangar și-o sală mică de mese, cealaltă e biserica. Ajung la schitul Șinca Nouă, în preajma înserării. Cobor la pas pe o alee din pietriș și trag cu urechea încercând să aud vreun glas omenesc. Nici țipenie, de parcă ar fi un loc de curând părăsit. Mă apropii agale de intrarea în biserică și atunci aud ceva ca un murmur. Doi călugări se roagă în surdină. Primul e subțire și tânăr ca un adolescent. Celălalt, e chiar părintele Matei Bilăucă. Mai trupeș, cam spre 40 de ani, cu o barbă lungă și privirea luminoasă. Ei doi sunt singurii viețuitori de aici. Aștept să termine slujba, iar asta înseamnă încă vreo oră de stat acolo, lângă ei, în biserică. A fost ireal, un vis minunat, nevisat vreodată de mine până acum. Murmurul mângâietor al rugăciunilor, parfumul discret de lemn proaspăt și tămâie, amurgul care se așternea tiptil în biserică, lumina blândă a candelei care se revărsa unduios, în nuanțe gălbui, peste chipurile lor senine, icoanele vii care priveau pline de dragoste din altar, toate astea compuneau laolaltă un decor care oprea timpul în loc, aducându-l, fără doar și poate, pe Dumnezeu în biserică, lângă noi.
Era deja zece seara, când m-am trezit din visul ăsta minunat. Părintele Matei mă invită în pangar. "Nu-i așa că ați venit să vă spun despre Șinca Veche?", mă întreabă deodată zâmbind. Îl privesc cu uimire, iar el, fără să mai aștepte vreo întrebare, începe să povestească. "E aproape sigur că acolo a fost o așezare dacică, iar cu venirea Sfântului Apostol Andrei, când dacii s-au creștinat, templul a fost transformat în biserică creștină. Se știe sigur că mai târziu s-au așezat acolo primii călugări. Se mai știe că grota era locuită și în secolul al XVIII-lea, când generalul Buccow a început, la ordinul Mariei Terezia, campania de prigonire a ortodocșilor din Transilvania. Aici, sub crestele Făgărașilor, au fost dărâmate sau arse mânăstiri, unele chiar cu călugări înăuntru, cum a fost la Bucium, unde toți monahii au ars de vii. În anii care au urmat, la grota de la Șinca Veche n-a mai fost niciun viețuitor. Abia pe vremea mitropolitului Andrei Șaguna, câțiva călugări de dincolo de munți, din Țara Românească, îi cer acestuia să dea binecuvântare ca să nevoiască acolo, la grotă. Tot ce se știe apare în mici însemnări, nu prea au rămas documente importante, alea au fost luate sau distruse în timpul Imperiului Austro-Ungar. De-asta plutește atâta mister în jurul acestui loc. Tot ce se spune în plus sunt simple invenții sau speculații. La fel și cu vindecările sau ciudățeniile de tot felul. Eu n-am auzit de-așa ceva. Dacă vedeam sau auzeam, vă spuneam și dumneavoastră. Când s-a făcut schitul de sus, de lângă grotă, noi am avut evlavie către Sfântul Nectarie. În 2007, ne-a vizitat acolo, la schit, părintele Paisie, de la mânăstirea Grigoriu, din Muntele Athos. El era responsabil cu sfintele moaște, și pentru că știa de evlavia noastră pentru Sfântul Nectarie, s-a gândit să ne aducă în dar niște rămășițe din moaștele lui. Abia de-acum putem vorbi despre vindecări. Și nu așa, din auzite, ci din cele văzute și trăite de mine." Se oprește și mă privește, mângâindu-și ușor barba. "Fie, hai să vă spun", îmi zice. "Prima arătare a Sfântului Nectarie a fost chiar în 2007, la o femeie din Iași, care ne ajuta pe noi la curățenie, de sărbătorile mari. Îi ieșise în palmă, așa, din senin, sub degetul inelar, o gâlmă mare și tare ca un os. Câteva ore s-a chinuit cu mâna aia, o durea cumplit. Dar ea se tot ostenea să ne ajute, și când a ajuns să facă curat în biserică, a luat pe o bucată de vată puțin ulei din candela Sfântului, și-a dat cu el de câteva ori pe gâlma din palmă, și-a făcut o rugăciune, după care a continuat să deretice prin biserică. După câteva minute, și-a dat seama că a lăsat-o durerea, și când s-a uitat în palmă, dispăruse gâlma aia cu totul. Apoi, mi s-a întâmplat chiar mie, într-o zi, să mă ia, deodată, o durere foarte puternică la mâna stângă. Mă durea continuu, zile la rând, nu mai știam ce să fac, mi-am pus tot felul de comprese, mi-am dat cu toate unguentele. Degeaba, durerea nu mă lăsa deloc. Atunci m-am hotărât să-mi fac o programare la medic, în Făgăraș. În ziua când aveam programare, am intrat mai întâi în biserică, să țin slujba de dimineață. Și când mă închinam la racla cu moaștele Sfântului Nectarie, am auzit parcă o voce deasupra mea, care-mi spunea că de-acolo o să-mi găsesc vindecarea. Am luat din candelă puțin ulei, l-am întins pe palma stângă, în formă de cruce, de trei ori, și-am zis tot de trei ori: «În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin». După ce am zis a treia oară "Amin", a dispărut durerea complet și definitiv. A treia întâmplare a fost cu o fată din Victoria, studentă la Cluj. Chiar în anul în care trebuia să-și dea licența, a descoperit că are o tumoră la maxilarul stâng. Era cât oul de găină. Fata a căzut în depresie, s-a închis în camera ei și n-a mai vrut să comunice cu nimeni. Așa a ajuns mama ei la noi, la Șinca Veche, să ceară ajutor de la Sfântul Nectarie. I-am spus și ei de povestea cu uleiul, dar nu prea avea nădejde. Mi-a zis că fata nu mai vrea să vorbească cu nimeni și că precis nu va accepta nici să se roage, darămite să-i dea cineva cu ulei. I-am zis atunci: «Rugați-vă dumneavoastră, și când doarme fata, puneți untdelemn pe mână și o mângâiați cu el pe locul bolnav». Așa a făcut vreo săptămână, până când într-o dimineață, fata a ieșit din cameră și a văzut-o pe mamă rugându-se. A întrebat-o ce face, iar ea i-a răspuns: «Mă rog pentru tine». Și-atunci fata i-a cerut să lase ușa camerei deschisă și să se roage cu voce tare, ca să audă și ea. Mama așa a făcut, și a citit de atunci cu voce tare tot Acatistul Sfântului Nectarie. După câteva zile, fata i-a cerut să o lase pe ea să citească. Apoi, mama a prins curaj și i-a zis și de ulei, iar fiica a acceptat să se ungă chiar ea. După mai puțin de 40 de zile, fata a început să se simtă mai bine, și s-a gândit să mai facă un control la Cluj, la același doctor. Tumora aia care era cât oul de găină, acuma era doar o pieliță uscată. Pe urmă a venit femeia la noi și ne-a povestit. După care am cunoscut-o și eu pe fată. Și-a dat licența, a terminat facultatea și e sănătoasă tun. Astea sunt minunile văzute și trăite de mine și pe astea pot să le povestesc. Restul, toate câte se spun și se scriu despre nu știu ce semne paranormale din grotă, că e templul ursitelor, al dorințelor împlinite, al vindecărilor, pentru mine e numai legendă. Sigur este că, acolo, pe Dealul Pleșu, e un loc care musteșe de istorie și credință. Și cred că tocmai legendele și misterele astea fac credința noastră mai mare. Iar unde e credință mare, poate veni oricând orice minune și vindecare."
(Fotografiile autorului)