Î.P.S. LAURENȚIU STREZA (Mitropolitul Ardealului) - "Biserica le-a ținut ardelenilor și loc de țară"

Cristian Curte
- Săptămâna trecută, reporterii revistei "Formula AS" s-au aflat în documentare, în satele de la poalele Făgărașilor. Prilej minunat de a-i solicita o întrevedere și-un interviu Mitropolitului Ardealului, Î.P.S. Laurențiu Streza, aflat la Mânăstirea Sâmbăta, cu prilejul unui simpozion dedicat filosofului Constantin Noica -

"În Ardeal n-avem mânăstiri străvechi, ca în Moldova, dar avem biserici-martir"

- Înalt Prea Sfințite, sunteți mitropolit al Ar­dealului, și prima întrebare pe care mă simt obligat să v-o pun este cum se vede astăzi credința ortodoxă în Transilvania, ținutul în care, vreme de secole, românii n-au avut voie să-și construiască biserici, iar mânăstirile lor au fost nimicite cu tunul. Acest tre­cut dramatic i-a imprimat credinței un specific aparte?

- Așa cum fiecare ținut din țara noastră are un spe­cific local, care ține de cultură, tradiții, obiceiuri, și latura spirituală este specifică unei zone. Starea so­cială, evoluția istorică a zonei respective se reflectă în spiritualitatea ei, în felul în care credincioșii, preoții, se raportează la Dumnezeu. Românii spun despre ar­deleni că sunt mai molcomi, mai așezați. E o așezare pe care nu o poți clinti oricum, e o statornicie, clădită în veacurile în care au rezistat în fața vitregiilor prin care au fost siliți să treacă. Iar statornicia aceasta nu a fost doar în credința ortodoxă, ci și în iubirea de nea­mul românesc. O altă caracteristică este spiritul de jertfă mărturisitoare al Ortodoxiei ardelenești. Vor­bind despre Transilvania, care a fost mereu stăpânită de împărății lumești, singura cale a românilor de aici de a-și menține atât credința, cât și naționalitatea, a fost Biserica. Ea le-a ținut ardelenilor loc de tot, in­clusiv de țară, pentru că țara pământească este legată de cea cerească, ea pregătind pentru cer. Pentru transilvăneni, Ortodoxia a fost calea unei eliberări spirituale. În Biserică, ei primeau un curaj și o putere din afara lor, care îi ajuta să reziste. La noi, în Ardeal, nu s-au păstrat, ca în Moldova, mânăstiri străvechi, ca­re să fi rămas, ca acolo, încă de pe vremea lui Ște­fan, dar avem nenumărate biserici-martir, arse, dis­truse. Numai pe văile Munților Făgăraș avem peste 20 de mânăstiri nimicite, în frunte cu ctitoria Sfân­tului Voievod Martir Brâncoveanu, de la Sâm­băta de Sus. Dar orice acțiune creează o reacție mult mai pu­ternică, care dă naștere unei rezistențe. De exemplu, aici, la Sâmbăta de Sus, mânăstirea a fost 150 de ani în ruine, dar nici credința ortodoxă, nici națiunea română nu au fost slăbite de prigoană. Preoții veneau la sfân­tul lăcaș, care pe atunci era o ruină, și slujeau sfințirea apei, la fântâna care dăinuie până astăzi.
Dar Biserica nu le-a ajutat ardelenilor doar să re­ziste, ci și să se dezvolte pentru că, de-a lungul tim­pu­lui, marile per­so­nalități ortodoxe din Ar­deal au re­ușit să creeze un front - nu numai de eliberare, ci și de progres. Mă gândesc, de e­xem­plu, la Sfântul An­drei Șa­gu­na, care a trăit mai aproape de noi și care, în con­dițiile vitrege ale dominației habsburgice, a reușit să înființeze 800 de școli în toate satele din Transil­va­nia. El și-a spus că dacă poporul va trece prin școală, nu va mai putea fi robit, și așa va putea, cu adevărat, să lupte pentru drepturile sale, știind cum să se ex­prime. Aceste focare, oaze de spiritualitate au stat la temelia desăvârșirii noastre spirituale și nădăjduiesc ca ele să ne ajute să primim în continuare lumina de sus și să o împărtășim credincioșilor noștri.

"Credincioșii țărani nu au altă bucurie spirituală decât Biserica"

- Părinte mitropolit Laurențiu, înainte de a urca în ierarhia bisericească, ați avut o experiență în­de­lungată ca preot de mir. Un timp, ați fost chiar preot la țară, în satul Lisa, în apropiere de Sâmbăta. V-a ajutat asta în slujirea de înalt ierarh?

- Enorm de mult. În primul rând, vreau să vă măr­turisesc că eu mă bucur nespus că m-am născut la țară, că sunt fiu de țăran, și îi mulțumesc lui Dum­ne­zeu că am ajuns preot la țară, acolo unde cel mai pro­babil se putea să ajungi la terminarea facultății. Însă mi-a rânduit Domnul o parohie care parcă era pre­gătită pentru mine, o parohie la poalele Carpaților și la umbra spirituală a Mânăstirii Sâmbăta de Sus. Cre­dincioșii veneau la hramurile acestei lavre pe jos, cale de kilometri, pe poteci numai de ei știute. Expe­riența pe care am făcut-o la parohie, în acest mediu pu­ternic influențat de viața monastică, a fost o ex­periență uni­că, pe care o consider a fi de bază pentru orice teo­log abia ieșit de pe băncile facultății. Credin­cioșii țărani nu au altă bucurie spirituală decât Bise­rica. Ei muncesc și se roagă, făcând totul cu gândul la Hris­tos. Mânăstirile noastre nu sunt izolate de lume, ci sa­tele cresc la umbra duhovnicească a unei mari lavre. Țăranul nostru de acolo s-a adăpat și s-a hrănit în­totdeauna. De aceea el a ajuns la o simplitate, o pro­funzime și o înțelepciune pe care știe și poate să ți-o predea ție, celui care ai fost teoretic instruit, dar care, în mod practic, ești abia la început de drum. Mie, unul, toate acestea mi-au fost de mare folos în toți anii de slujire, atât ca preot, cât și ca ierarh. Perioada pe care am petrecut-o slujind la sat e o perioadă pe care nu o să o uit niciodată și pe care am pus-o la temelia zidirii pe care am încercat să o fac cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu mine și cu cei alături de mine...

"Explozia mijloacelor de socializare este bună, atâta vreme cât este folosită pentru om, nu împotriva lui"

- Imaginea țăranilor a căror singură nădejde e Dumnezeu e cu adevărat impresionantă, dar lumea se modernizează rapid, mai ales sub influența te­le­vi­zorului și a internetului. Ține, oare, biserica pasul cu aceste înnoiri? Se deschide ea "omului nou", pe care comunismul n-a reușit să-l cre­eze, dar vre­mu­rile de astăzi, da? Ar trebui să se mo­dernizeze și Bi­serica, venind astfel în calea pro­vocărilor lumii?

- Ar trebui să separăm puțin lucrurile. Biserica e pregătită să ofere lumii tot ceea ce e necesar pentru viața de dincolo, dar învățătura primită de la Hristos nu are nevoie de influența modernității, ea este pe­re­nă, ea este veșnică, ea vrea să ne pregătească pentru lumea viitoare. Biserica are la temelia ei înnoi­rea spirituală a omului. Aceasta este în­noirea continuă pe care Bi­se­rica o propo­vădu­ieș­te. Viața Bisericii ro­dește mereu, iar canoni­za­rea de noi sfinți e ro­dul aces­tei înnoiri. Cât pri­vește mijloacele mo­der­ne de comu­ni­care, e evi­­dent că Biserica se fo­­losește de toate cuce­ririle științei. Omul, lu­minat de Dum­nezeu, a creat toate aceste modalități de a ex­plora, de a pătrunde tai­nele lumii, dar și de a co­mu­nica. Toate aceste des­co­periri ale științei umane sunt daruri de la Dumnezeu. Atâta timp cât aceste da­ruri sunt folosite spre binele omului, Biserica le spri­jină. Ea nu va fi niciodată îm­potriva mijloacelor de co­mu­nicare moderne. Ar fi ana­cronic să stăm acum la rând la o centrală tele­fonică, în loc să avem în bu­zu­nar un telefon mobil, să sunăm pe cineva, ca să ne re­zolvăm anumite pro­ble­me. Dar explozia aceasta de mij­loace de so­cia­lizare este bună doar atâta vreme cât este fo­lo­sită pen­tru om, nu împotriva lui. Când se aten­tează la liber­ta­tea lui, prin manipulare, prin por­nografie, prin pro­vocări care îi creează omului anxie­tate, frică, Bi­serica e împotrivă. Mijloacele de co­mu­nicare mo­derne sunt la fel ca orice instrument inven­tat de om, îl poți folosi pentru sau împotriva omului, așa cum cu un cuțit poți să tai o bucată de pâine, să te hrănești cu ea, sau poți să omori cu el pe cineva. Noi avem trustul nostru de presă, cu cotidian, cu tele­vi­ziune și cu radio, pe care nu le-am pus în concurență cu cele care există de­ja. Ele au menirea de a lămuri oa­menii. Când Bise­ri­ca e atacată pe nedrept, pentru a nu lăsa pietrele a­run­cate în ograda ei, ea răspunde obiec­tiv, pentru a nu-i deruta pe cei care ascultă, ci­tesc, văd diferite neade­văruri. Aceste mijloace, pe ca­re noi le consi­de­răm mijloace pastorale, nu fac alt­ceva decât să arate lucrarea spirituală și socială pe care Biserica o îm­plinește.

"La părintele Arsenie Boca, procesul de canonizare se află în faza lui inițială"

- Înalt Prea Sfinția Voastră sunteți și preșe­din­tele "Comisiei teologice, liturgice și didactice" din Sfân­tul Sinod al B.O.R., în cadrul căreia își desfă­șoa­ră activitatea și "Subcomisia sinodală pentru canonizarea sfinților români". De aceea aș dori să vă întreb în ce stadiu se află canonizarea părintelui Arsenie Boca.

- Ar trebui să vă spun mai întâi cum se proclamă un sfânt în Ortodoxie. În cadrul comisiei noastre vin pro­punerile de canonizare din partea sinoadelor mi­tro­­politane. Canonizarea este un act de autoritate bise­ricească, de recunoaștere a sfințeniei pe care Dum­nezeu o dă unei personalități. Nu Biserica face sfinții, ea doar îi recunoaște. De aceea, sunt niște condiții pre­­liminare pentru această recunoaștere. Prima este cinstirea unei personalități de către credincioși și sporirea acestei cinstiri de-a lungul timpului. Evlavia aceasta ar trebui să se manifeste în mai multe zone, nu poate fi o simplă amintire sau o carte scrisă de către ci­neva. E vorba de multe mărturii despre sfințenia unor oameni, care obligă Biserica să facă cercetări. Această cercetare o face o comisie special instituită în vederea canonizării, iar cercetarea se finalizează într-un act numit "Studiu Document", în care trebuie să existe argumente pentru canonizare. Mai întâi de toate, este cercetată Ortodoxia credinței și statornicia în aceasta. Apoi este analizată viața morală irepro­șa­bilă și de sfințenie a celui care urmează să fie ca­no­nizat. Această cercetare ia apoi în discuție minunile săvârșite de această personalitate duhovnicească, adi­că faptele minunate cu care ea rămâne în conștiința Bi­sericii. Există și o altă condiție, cea mai de preț din­tre toate, anume - martirajul. Sfinții care și-au dat via­ța pentru Hristos sunt canonizați fără să se mai cerce­teze dacă au evlavie populară sau minuni. Toate aces­te acte se depun la Comisia Sinodală, care supune apoi canonizarea aprobării Sfântului Sinod, și există un vot al tuturor ierarhilor, care este consemnat în scris, pe hrisovul de canonizare. Acesta este actul ofi­cial, canonic, pe care îl eliberează Biserica, prin can­celaria Sfântului Sinod, în care este consemnată lu­crarea minunată a trecerii în rândul sfinților a unei mari personalități. Nu este un act semnat doar de în­tâistătătorul Bisericii, ci de toți episcopii din Sfântul Si­nod. Iar ultima etapă este proclamarea solemnă a ca­nonizării, care se face printr-o liturghie, iar dacă sfân­­tul are și moaște, acestea sunt cinstite după cu­viin­­ță. Înainte de proclamarea solemnă se face și ul­timul parastas pentru el.
În cazul părintelui Arsenie Boca, procesul de ca­no­nizare este în faza lui inițială, în care s-a constatat evlavia credincioșilor, o evlavie și o cinstire care se află sub cercetare, pentru a vedea statornicia ei. De ase­menea, s-a constituit o comisie de specialiști pen­tru a cerceta Ortodoxia credinței părintelui, din scri­e­rile care ne-au rămas de la el. În România, există foar­te multe cărți publicate în legătură cu dânsul, cărți în care sunt adunări de mărturii ale unor credincioși care își amintesc despre părintele, dar care nu conțin întotdeauna lucruri esențiale. Unele dintre ele sunt chiar împotriva a ceea ce-i învăța părintele pe cre­din­cioși sau a felului în care el se purta. Noi, cei care l-am cunoscut pe părintele Arsenie, știm cât era el de atent cu orice amănunt. Cărțile care nu au nicio le­gă­tu­ră cu dânsul vor fi interzise din pangarele Bisericii, iar cele care sunt folositoare vor sta la baza acelui stu­diu-document care va fi elaborat la sfârșitul cer­ce­tărilor noastre.

- Înalt Prea Sfinte Mitropolit, în încheiere, vă rog să adresați un cuvânt cititorilor revistei "For­mu­la AS".

- Dacă vom trăi în lumea aceasta pregătiți ca și cum am pleca mâine spre calea veșniciei, vom fi atât de bucuroși și de liberi, ca și cum am trăi veșnic. E un paradox, dar acest paradox stă la temelia echili­bru­lui spiritual pe care Biserica încearcă să îl ofere fie­cărui mădular al ei. De aceea e bine să ne îngrijim de viața noastră, să fie mai bună, dar trebuie să pri­vim mereu la cer. Dacă păstrăm legătura cu Dum­ne­zeu cel atot­mi­lostiv, care ne-a creat pentru veșnicie, nu pentru lumea aceasta plină de necazuri, atunci avem un scop, un sens, o țintă. Nu trebuie să fim de­bu­solați, indi­fe­rent peste ce necazuri trecem. Ne va ajuta Dumnezeu ca, trecând printr-un necaz, să fim mai tari, mai pu­ternici, mai stăruitori. Eu cred că îm­preună cu Hristos și cu semenii noștri, avem și noi un rost pe lume și o șansă spre mântuire.