DAN GRIGORE - "Cella a fost și a rămas cea mai tânără prietenă a mea!"

Dia Radu
- Și-a câștigat, cu talentul excepțional și iradierea inteligenței, aprecierea publicului și admirația fără rezerve a marilor critici internaționali. Linia vieții marelui pianist Dan Grigore s-a contopit, deseori, în memoria melomanilor, cu prezența luminoasă și ocrotitoare a Cellei Delavrancea. O prietenie care a sfidat timpul și vârsta, întinzându-se pe aproape patru decenii. Maestrul Dan Grigore și colega noastră, Dia Radu, o rememorează în cartea recent apărută la Editura Polirom, "Lumea în Si Bemol" -

Maître Grigor

- În memoria celor care vă cunosc, prietenia cu Cella Delavrancea ocupă un loc aparte. Aș vrea să vorbim astăzi despre ea.

- Cu cât povestesc mai mult despre Cella, cu atât parcă rămân și mai multe lucruri de spus. Cella a fost și a rămas cea mai tânără prietenă a mea, deși când am cunoscut-o avea deja 70 de ani, iar apoi a atins cen­tenarul. Am întâlnit-o prima oară la una dintre audi­țiile pe care profesoara mea, Jeni Ionescu, le dă­dea acasă la ea, ca să prezinte instanțelor vremii elevul pe care îl pregătea. Veneau nume mari ale pedagogiei pianistice acolo, doamne cu morgă, care se așezau serios, picior peste picior, și se contraziceau toată sea­ra în argumente teoretice. Cella era, printre ele, o fla­cără vie, caldă, jucăușă. Simțeam miezul ei fierbinte, fără nicio coajă. Am revăzut-o târziu, peste niște ani, când eu eram student, iar ea era deja la pensie, și de­venise profesor suplinitor la Conservator. Cum titula­rul de curs lipsise, a venit ea și i-am cântat Sonata de Liszt. Țin minte cum tropăia în jurul pianului, trăia muzica, o respira prin toți porii.

- Cum vă spunea Cella?

- La început îmi spunea Dan Grigore, "Dragă Dan Grigore". Apoi, o vreme, mi-a spus Dan. Dar după ce am venit din Franța, în 1966, unde fusesem invitat să deschid un festival de tineret la Cannes și unde cân­tasem la Nisa și la Cap d'Antibes, lucrurile s-au schimbat. Pentru că m-am apucat să-i povestesc Cellei cum am concertat într-o sală plină de tablouri, cum la repetiția pentru acest concert a venit o doamnă foarte elegantă și foarte frumoasă, al cărei soț a stat puțin în spatele ei și apoi a plecat discret, și cum, după ce am terminat de cântat, mi-a spus că i-a plăcut foarte mult și că mă roagă să cânt pentru ea Sonata Lunii. Această doamnă mi-a mulțumit și a plecat, eu am rămas să studiez și, foarte curând, întoarsă cu un carton frumos ambalat, de marrons glacés, mi-a zis: "Cher maître, je vous remercie infiniment pour le plaisir de vous écouter... ". Când le-am văzut, am zis "Pe astea i le duc Cellei". Știam că e înnebunită după marrons glacés. La noi nu se mai găseau, se găsiseră pe vre­muri, la Nestor. Și când i le-am dat, povestindu-i și istorioara în cauză, a zis: "Dan, de acum înainte tu ești pentru mine Maître Grigor". Și de atunci toate dedi­cațiile ei sunt cu Maître Grigor.

- Ce drăguță era! Râdeați mult împreună, nu?

- Oh, daa. Ne distram mult. Dacă ai ști cum ne ju­cam! Ne plimbam prin București de mână. Îți poți în­chi­pui o femeie de 80 de ani și un băiat de 20 și ceva, ținându-se de mână și plimbându-se prin cartiere vechi? Îmi povestea cine și în ce casă frumoasă a stat. Și avea un tic nervos, când mă ținea de mână, la inter­vale regulate, mă strângea scurt, un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: "Știi, eu aud lumea în Si bemol". Tonalitatea Si bemol e o tonalitate în care a scris și Mozart, și Beethoven și Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă și foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut. De la o vreme, m-am procopsit și eu cu o chestie similară: respir așa cum aș cânta la pian. Dacă îmi cântă o mu­zi­că în cap, respir pe muzica aia și e foarte obositor.

- Vă dedica foarte mult timp Cella, cred că era un om foarte generos.

- Cel mai substanțial lucru care mi s-a spus vreo­dată despre aristocrație a fost definiția dată de ea. Am întrebat-o: "Doamnă, ce înțelegeți dumneavoastră prin aristocrație?". Și ea a spus: "Știi ce cred eu că în­seamnă să fii aristocrat? A face bine fără să pretinzi nimic în schimb!". Cella spunea, de altfel, că a face bine e un privilegiu dumnezeiesc, e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Și a trăit conform acestor principii. A lucrat cu dărnicie, cu foarte mulți elevi, a lucrat și gratis. Unora, le dădea ea bani. Țin minte, când era consultantă la Conservator, o tapau elevii de bani, îi ziceau: "Doamnă, m-aș duce și eu la o cafea și-o țiga­ră, n-aveți să-mi dați și mie 25 de lei?". "Ia-i, dra­gă!" Și erau ultimii ei bani și se ducea acasă pe jos.

- Cam urât din partea lor!

- Da, o mai luau și de fraieră, dar ea era foarte generoasă, rămânea ea însăși dând cu bucurie ultimul ban. Era bucuroasă că-i poate face pe alții fericiți. Era o structură artistică adevărată. (...)

"Cred că l-a iubit pe Caragiale"

- Ce oameni îi intrau Cellei în casă, Maestre?

- Tatăl ei, Barbu Ștefănescu Delavran­cea, era foarte bun prieten cu Caragiale și cu Vlahuță și, ca un reflex al prieteniei taților, fetele lor au con­­tinuat să se în­tâl­nească toată viața: Tușki Cara­giale Lo­gady, cu Mimi Vla­huță și cu Cella. Cu Cara­giale, Cella a fost în relații de foar­te strânsă prie­tenie. Caragiale, pare-se, ar fi fost îndrăgostit de ea. Piru, care în cali­tate de secretar al lui Călinescu se cam uita pe gaura cheii, avea versiu­nea că ar fi trăit cu Caragiale. Eu cred că l-a iubit, fiindcă mi-a vorbit foarte fru­mos de el, toată viața. Ea era puș­toaică, Ca­ragiale era bărbat în toată firea, autoexilat la Berlin, după de­cep­ția cu procesul în care fu­sese acuzat de pla­giat. Probabil că ea a simțit că-l poate ajuta să treacă peste, că-l poate vindeca cu prezența ei, cu scri­sorile. Tot în casa ta­tălui ei, cu­noscuse foarte mulți pictori. Pallady, care a și curtat-o puțin, a pic­tat-o. Grigorescu tre­cea frecvent pe la ei, Cella îi spunea "mais­torașul". Avu­sese mul­te tablouri de la el, pe care după ce s-a instalat co­mu­nismul, a fost nevoită să le vândă, ca să supravie­țuiască. A fost apropiată și de George Enescu, care spune într-unul din interviurile lui, de prin 1920, că între planurile lui, pe primul loc era să facă integrala creațiilor pentru pian și vioară, cu domnișoara Cella Delavrancea. A și făcut o mare parte! Avea foarte multă viață în ea Cella. Regina Maria o adora. Îi spu­nea "Celicule drag". A scris despre ea că o admiră, că are ce vorbi cu ea, că e inteligentă și cultivată. Și la bă­trânețe, îi rămăsese casa deschisă, pentru foarte multă lume bună: scriitori, poeți, muzicieni de toate vârstele. (...) Era sensibilă și la bărbați. Mircea Iorgulescu, de pildă, care-i trecea prin casă în ultimii ani, nu era frumos, dar ea îi găsise emploi-ul sentimental. Îmi spunea: "Domnule, este ca un hidalgo mai scăpătat". (râde) Își făcea propriile ei povești, fantasma, ca orice scriitor de talent, cu uneltele la purtător.

- Despre iubirile ei vă povestea vreodată?

- A fost căsătorită de trei ori. A avut o căsătorie scurtă, de tinerețe, cu un ofițer, în timpul Primului Război Mondial. Apoi s-a căsătorit cu Aristide Blank, coproprietarul băncii Marmorosch-Blank, iar apoi cu diplomatul Philippe Lahovary, cu care a călătorit prin toată lumea, fiindcă el a fost ambasador la Cairo. Cred că pe Philippe l-a iubit cel mai mult, dacă judec după notele pe care le găsesc eu pe diverse partituri. Când erau despărțiți, el în București și ea plecată sau invers, își scriau zilnic câte-o cartolină. Dar zilnic! Deși unii spun că adevărata ei dragoste ar fi fost Nae Ionescu, pe care l-a îngrijit până în ultimele clipe, despre care însă nu mi-a vorbit niciodată. Cred că se și ferea de asta, nu era deloc de bun augur în perioada comunistă să fi avut o relație cu Nae! Foarte îndrăgostit de ea a fost și compozitorul francez Gabriel Fauré, unul dintre izvoarele clasice ale muzicii culte franceze. I-a fost profesor și a căzut amorezat lulea, încât i-a și compus și dedicat un impromptu. Prea multe despre iubirile ei nu-mi spunea, era totuși foarte discretă, dar extra­ordinar de receptivă la aventurile mele.

- I le prezentați și Cellei?

- Pe unele le-a cunoscut și ea. În orice caz, empa­tiza mult cu mine. De pildă, când eram eu foarte amo­rezat de o balerină care urma să plece în turneu în toată țara, i-am mărturisit Cellei că vreau să plec după ea. Și-mi zice: "Păi, ce te oprește? Ai probleme cu ai tăi?". "Nu, că m-am mutat de acasă. Dar n-am destui bani." "Aaa, stai așa!" Și imediat a inventat un 5 o'clock muzical, și-a chemat toate prietenele băbuțe și m-a pus să fac un recital, la ea acasă. La finalul acestui fund-raising, a colectat câte o sută de lei de la fiecare și eu am plecat cu balerina. Pe atunci, încă n-o văzuse Cella.

- Își dădea cu părerea despre iubitele dumnea­voastră?

- Nu, era extrem de delicată. Cella a avut o singură dată pornirea asta. La un prânz la ea, la care fusesem invitat, a venit și Henriette Yvonne Stahl, care avea 80 de ani deja, dar arăta foarte bine. Mi-o amintesc stând în fotoliu, picior peste picior, ca o actriță de film de prima mână. După ce i-am cântat, mi-a spus: "Dan, dragă, când vrei, mi-ar face mare bucurie să vii pe la mine, la o cafea, la un pahar de vin". Zic: "Vai, doamnă, dar vin să vă cânt cu plăcere". Zice: "Nu, nu așa, să vii pur și simplu să mai stăm de vorbă!". Mi-a zis toate astea cu mare delicatețe, ca o adevărată doamnă. Dar cum a plecat Yvonne Stahl, Cella și prietena ei, Zotchka, au tăbărât pe mine: "Să nu te prind că te duci la Henriette Yvonne! O știm de-o viață! Mănâncă bărbații pe pâine!".

- Hahaha! Nu-i scăpa nimic...

- Da, știa tot. Deși aparențele sociale erau perfecte, se pupau, se firitiseau reciproc, scăpările de genul ăsta nu rămâneau neînsemnate pe răboj.

Casa cu suflete

- Foarte simpatică această conspirație a băbu­țelor! Nu mi-ați spus cum de a ajuns Cella să locu­iască alături de această prietenă a ei. Cum se legase prietenia ei cu Zotchka?

- Zotchka era numele dat Elenei de Cella, numai ea îi spunea așa. Zicea că se potrivește cu caracterul ei răzbătător, aspru și contondent. S-au cunoscut la o îm­prejurare artistică - o expoziție a lui Pallady, cred - și s-au plăcut. Cella avea deja 65 de ani, iar Zotchka avea vreo 40 și tocmai încheiase a treia căsătorie. Cella a plăcut-o și a poftit-o să locuiască cu ea. Cella era o artistă, o aeriană, dar Zotchka era ma­chedoancă, avea o fire practică, ea era cea care conducea casa și se ocupa de toate. A îngrijit-o pe Cella splendid și cu multă dedicație. Și a rămas în casă până la moarte. Dar nu era singura. Cu Cella mai locuiau și Mimi Vlahuță, cu bărbatul ei, profesorul I.D. Ștefănescu, care au venit pentru câteva zile și au rămas 40 de ani. Cella le-a dat o cameră, apoi le-a făcut și o baie separată. La etaj a locuit toată viața sora ei, pictorița Niculina Delavrancea Dona. Și apoi Nuni Dona, fiica ei, tot pictoriță. Iar în curte, își făcuse o că­suță simplă și tradițională Henrietta, care voise neapărat un cuib sepa­rat. Cella îi adă­postea pe toți cei cărora regi­mul le luase averile.

- Dar cum se face că n-a fost și ea în­chisă? Fusese prietenă cu Regina, iubita lui Nae Ionescu, era o bună reprezentantă a burgheziei.

- A fost închis soțul ei, Philippe Laho­vary. După ce a ieșit din pușcărie, povestea Cella, se trezea și se lovea cu capul de perete, fiindcă rămăsese din temniță cu reflexul de a se coborî din pat pe cealaltă parte. Cella a scăpat, fiindcă unul din marii ștabi ai vremii, Emil Bodnăraș, a avut o slăbiciune pentru ea. El a salvat-o de la epurarea din învățământ, ajutând-o să rămână măcar la Liceul de Muzică. Tot el a intervenit când Cellei i s-a luat ave­rea, să i se lase măcar casa. Și tot el a ajutat, la rugă­mințile Cellei, la plecarea din țară a Principesei Ilea­na (care s-a călugărit în America și a de­venit Mai­ca Alexandra). Re­întoarsă în țară după 1989, a venit la Cella în rasă călu­gă­rească, a înge­nun­cheat în fața ei în salon, lângă pian, și i-a sărutat mâ­na. Cella avea deja peste 100 de ani. Eram și eu acolo.

Un veac de sărbătoare

- Sunt curioasă cum trăia toate schimbările de destin la care o supusese regimul comunist. O mar­caseră profund?

- N-am avut niciodată sentimentul că ascunde o mare dramă în legătură cu asta. Nu era deloc atașată de lucrurile materiale, de bani, de averi. I se luase tot, dar își păstrase valorile intacte. A reușit să rămână deasupra oricăror sufe­rin­țe, pe partea luminoasă a vieții. Trăia destul de des­prinsă de viața con­cretă. Putea trăi și foarte simplu, și asta nu-i știrbea bucuria. (...)

- Poate chiar bucuria de a trăi a fost secretul longevității ei. A trăit 104 ani. Era conștientă că de­pășise un secol? Făcea caz de asta?

- Când s-a serbat cen­tenarul Cellei, prietenele ei în vârstă șopteau că ea, de fapt, ar mai ascunde niște ani, că din cochetărie vreo 3-4 ani îi pierduse pe drum. Socoteau asta fiind­că ea era născută în 1887, dar susținea că într-o zi, în trăsură fiind cu tatăl ei, Barbu i-l arătase pe Emi­nescu pe Calea Victoriei, cu paltonul fluturând, în timp ce se grăbea să prindă un fiacru. Or, Eminescu a murit în 1889, când ea avea doar un an și jumătate! Cam greu să ai asemenea amin­tiri! În tot cazul, Cellei îi făcea o bucurie extra­ordinară să-și serbeze ziua. Era născută pe 2 decem­brie pe stil vechi, dar o serba pe 15 decembrie pe stil nou. Și era întotdeauna petrecere mare, cu lume mul­tă, 12-15 persoane, și Cella așezată în capul mesei. Se pregăteau o groază de bunătăți, comandau mereu café glacé, care venea în niște containere de zinc, de la Nestor, singura cofetărie care mai știa să prepare. Și când se ajungea la șampanie, doamnele în vârstă se colorau în obraji și începeau să spună bancuri foarte bune.

- Am uitat să vă întreb unde locuia...

- Casa ei era nu departe de a lui Jora, vizavi de biserica Precupeții Vechi, pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Era o casă veche, românească, cu un gard de fier forjat încărcat de caprifoi, cu ziduri groase și încăperi multe, întunecoase și nu prea mari, în care eram primit ca un oaspete extrem de dorit. Cella își aranjase casa așa cum poți aranja o casă, atunci când în fiecare cameră găzduiești câte-un prieten. Își făcuse dormitor din salon, lângă pian și nu departe de secre­taire-ul de la geam, unde își caligrafia scrisorelele. Avea o bibliotecă uriașă și o bibliotecă muzicală ex­trem de generoasă, din care, din fericire, mi-a lăsat și mie multe partituri, avea obiecte vechi, irepetabile, și tot felul de suveniruri. În portretul ei făcut de Ipolit Strâmbu în 1911 - pe care mi l-a dăruit și pe care-l păs­trez în salonul meu de muzică -, pe pianul ei e pictată aceeași păpușă care încă mai exista și când mergeam eu să cânt la Cella. După moartea ei s-a pier­dut, odată cu toate lucrurile din casă.


* Cartea "Lumea în Si Bemol" va fi lansată în prezența autorilor, pe data de 4 iunie, ora 17.00, în cadrul Târgului Bookfest, la standul Editurii Polirom (Romexpo, Pavilion C)