Invitația venea cum nu se poate mai bine. În vechile credințe ale locuitorilor zonei se spune că zânele sunt atrase spre țărmul mării, că trăiesc în ritmul fluxului și refluxului. Freeman își amintește: "Am acceptat invitația, și într-o seară am mers cu mașina la Lizard Point, pentru a vedea farul de acolo. Când am ajuns, era aproape ora 20.00. Începea deja să se întunece. Farurile luminau cu intermitență stâncile falezei, ceea ce-i dădea locului un aspect straniu. Când mașina a ajuns în partea de sus a falezei, unul dintre pasagerii care se aflau în mașină a strigat cu uimire: «Priviți, priviți făptura aceea!». Șoferul a frânat brusc, și Jamie, un băiețel de origine arabă care stătea pe locul din față, a spus că văzuse ceva apărând brusc în lumina farurilor. Dar drumul din fața mașinii era pustiu. Nu exista nici un semn al vreunei eventuale apariții misterioase".
Ce a văzut Jamie?
De obicei taciturn, băiețelul a descris cu entuziasm făptura pe care-o zărise: "Era un pitic negricios, cu înfățișare omenească, și avea cam 45 de centimetri înălțime". Băiețelul nu a putut să-i distingă trăsăturile, dar spunea că omulețul, speriat de mașină, o luase la fugă spre scările falezei care coborau spre plajă. Freeman a luat-o pe urmele lui, sperând să-l vadă, dar în zadar. Omulețul dispăruse.
Să fi fost oare Jamie păcălit de o iluzie optică, datorată încrucișării luminii farurilor mașinii cu cea a farului de coastă? Richard Freeman, care mai anchetase numeroase cazuri asemănătoare în regiune, este absolut convins că băiatul văzuse un membru al vastului popor care bântuie legendele celtice: priculicii și zânele.
Dacă regiunile de pe coasta Angliei au fost întotdeauna teatrul privilegiat al întâlnirilor neașteptate, acest popor al zânelor și spiridușilor nu cunoaște frontiere terestre sau temporale. El este prezent în toate culturile și pe toate continentele. Numele dat acestei faune, care în centrul și răsăritul Europei trăiește mai ales prin adâncul pădurilor seculare, variază în funcție de epoci sau de mitologii. Romanii numeau aceste ființe "fata", irlandezii - "banshees" (ființe dotate cu calități magice), scandinavii - "elfi", francezii - "fee" și "lutesi", germanii - "Fee" și "Kobold", englezii - "fairy" și "brownie". Oricare ar fi denumirea lor, toate aceste ființe au în comun faptul că trăiesc mai ales în credințele vechi, populare, și în poveștile pentru copii, formând vasta familie a "popoarelor de zâne și spiriduși". În general, ele sunt descrise ca având trăsături omenești, dar o statură mai mică decât a oamenilor. Se spune chiar că aceste ființe și-au constituit propria lor societate și că trăiesc și mor exact ca oamenii. Zânele se împart în "bune" și "rele", sunt frumoase și năzdrăvane, se scaldă cu mare plăcere în lacurile din munți. Ele își pierd atributul fantastic dacă un bărbat le fură hainele în timpul scăldatului. Zânele sunt conduse de Zâna Zânelor, care are puteri supranaturale, făcându-i pe oameni să o venereze, ba chiar să se teamă de ea. În ce-i privește pe Spiriduși, ei coboară din spiritele protectoare ale romanilor (genius - genii), niște făpturi pitice și binevoitoare, văzute și nevăzute, pe care șamanii și vrăjitorii îi aduc în subordinea lor.
Întâlnire pe deal
În vara anului 1992, doamna Woods își petrecea vacanța alături de niște prieteni în apropierea localității Newton Abbott, în comitatul Devon din Anglia. Din cauza căldurii sufocante, spre seară s-a urcat pe un deal pentru a se bucura puțin de adierea vântului. La un moment dat, a avut sentimentul ciudat că nu e singură. Într-adevăr, întorcând capul, a văzut un omuleț care stătea sprijinit de o stâncă și o privea. S-a apropiat încet și s-a oprit cam la cinci metri de el. S-au uitat îndelung unul la altul, fără să se miște. "M-a lăsat să-l observ. La început, m-am întrebat ce era. Până m-am apropiat de el, mă gândeam că era vorba de vreun animal ciudat. Dar nu: era un om minuscul, îmbrăcat cu totul în negru."
Notele pe care doamna Woods le-a scris în jurnalul său în acea zi vorbesc despre un om cu înălțimea de aproximativ un metru, destul de vârstnic. Îmbrăcat cu un fel de pelerină și cu o bluză neagră legată în jurul mijlocului cu o sfoară care atârna până la genunchi, era încălțat doar cu niște simple șosete. După câteva clipe, acea ființă ciudată s-a retras în spatele stâncii de care se sprijinea. D-na Woods a mers imediat după el, dar omulețul cel ciudat dispăruse.
Povestea d-nei Woods nu este decât un exemplu dintr-un număr imens de mărturii strânse de-a lungul secolelor. Oare aceste povești sunt rodul imaginației, așa cum cred mulți oameni de știință, sau descriu o specie reală, a unor ființe care există cu adevărat?
Liliputanii din Peru
Majoritatea culturilor etnice conțin legende care descriu existența unor popoare de ființe mici, care trăiau într-o armonie perfectă cu oamenii, dar care au dispărut încet-încet din locurile populate, pentru a se refugia în profunzimile naturii. De exemplu, ruinele pre-incașe de la Saqsaywaman, în Peru, poartă dovada existenței acestor ființe liliputane; în orașul astăzi transformat în ruine se găsesc urmele unei rețele foarte bine conservate de coridoare, așa de mici, încât nici măcar un copil nu ar avea loc să se plimbe prin ele. Aceste tunele de piatră au pavimentele foarte uzate, dovadă că erau utilizate frecvent. Dar de către cine?
După părerea antropologilor și a folcloriștilor occidentali, aceste ființe care în trecut au construit orașe prestigioase au fost puțin câte puțin colonizate de către oameni. Adoptând autarhia drept principiu de viață, ele s-au refugiat în mijlocul naturii, pentru a nu dispărea cu totul. Cu timpul, au devenit așa de discrete, încât atunci când ne întâlnim cu vreuna dintre ele o considerăm supranaturală.
Inconștientul colectiv
Zânele și spiridușii reprezintă un arhetip vechi, care există în imaginația oamenilor încă de la apariția conștiinței. Bazându-se pe scrierile psihiatrului și psihologului elvețian Karl Gustav Jung (1875-1961), unii cercetători, cum ar fi francezul Jacques Vallée, leagă fenomenul zânelor de acela al OZN-urilor și al altor incidente "neexplicate", susținând că aceste fenomene sunt de origine psihologică.
Din acest punct de vedere, zânele, extratereștrii și celelalte creaturi misterioase ar fi expresia punctuală a unei "imagini" universale, care face parte din inconștientul colectiv. Astfel, întâlnirile cu zânele ar putea avea loc atunci când, de exemplu, în urma unui traumatism, martorii ajung la frontiera dintre conștient și inconștient. Numeroși cercetători ai fenomenelor paranormale stabilesc o paralelă similară cu fenomenele OZN. Cu toate acestea, numeroase apariții de OZN-uri, verificate de către anchetele oficiale, au fost coroborate cu probe fizice, în timp ce aparițiile zânelor rămân, în continuare, pur anecdotice.
Legiuni de pitici
Americanul John Keel, care a contribuit foarte mult la popularizarea ufologiei în anii '60, a făcut un plasament al "porților" care leagă lumea noastră de lumea subconștientă, a zânelor. Ceea ce el numește "zone de trecere" delimitează un spațiu în care fenomene precum spiritele naturii, animale misterioase, OZN-uri și fantome vin dintr-o altă dimensiune, care nu este accesibilă decât prin intermediul unor "porți" misterioase, transdimensionale, ce nu se deschid decât în zone specifice, numai în anumite momente, și numai în prezența unor "aleși".
În cartea sa, intitulată "Unexplained!", autorul englez Jerome Clark relatează cazul Sabinei Baring-Goud (1834-1924), o cercetătoare a istoriei din perioada victoriană, care de la vârsta de patru ani a fost permanent în contact cu "legiuni de pitici de aproximativ două picioare (60 cm) înălțime", pe care părinții ei nu puteau să-i vadă.
Theo Brown, o socioloagă britanică specializată în folclor, s-a ocupat, până când a decedat, în anii '80, cu strânsul poveștilor despre întâlniri cu zâne și spiriduși. Ea a scris mult despre acest subiect și a eșafodat ipoteze despre adevărata natură a acestor fenomene: "Nimeni nu mai poate să vadă spiriduși în prezent; lucrurile stau așa încă de pe vremea poetului englez Chaucer (1340-1400), care în «Povestirile din Canterbury» spune că foarte puțini oameni au șansa de a vedea zâne. Este un dar care nu poate fi dobândit prin educație". Mult mai convingătoare și mai pline de informații sunt poveștile cu zâne și spiriduși din Maramureșul nostru, unde (mai ales pe Valea Vaserului și a Vișeului) localnicii jură că au întâlnit cel puțin o dată în viață făpturi din marele popor de ființe ale pădurii...
Întâlnire cu zânele
Cunoscut mai ales prin cărțile sale dedicate îngerilor, scriitorul francez Haziel este autorul unei lucrări recente despre zâne, reginele naturii, și mesagerii lor (piticii, spiridușii, gnomii, silfidele, ondinele etc.), "Întâlnire cu natura vie - ZÂNELE". El vorbește mai ales despre cele 12 zâne principale, care au fiecare câte o putere specifică: Melusina (ploaia), Paradis (îmbrățișarea), Viviane (diamantul), Melior (vântul lin), Morgana (căldura), Urgania (cuarțul), Holda (vântul puternic), Esterella (râul), Glasting (munții), Mab (stânca), Aril (vântul de primăvară) și Selkia (marea). Numai prenume fascinante care au fermecat atâția artiști. De fapt, lista celor care revendică cu mândrie faptul că au fost în legătură cu zânele este lungă. Trebuie să-i cităm (în trecere doar) pe frații Grimm, Conan Doyle, Goethe, Wagner sau pe arhitectul spaniol Antonio Gaudi, care a construit extraordinara catedrală din Barcelona, la sfatul - spune el - al zânei Aril, care i-a arătat locul ideal, la distanță egală de apele Mediteranei și de gnomii din munții care înconjoară capitala Cataluniei.
Conan Doyle și zânele din Cottingley
În 1917, în satul Cottingley din Comitatul Yorkshire (Anglia), France Griffiths, o fetiță în vârstă de 10 ani, și verișoara ei, Elsie Wright, în vârstă de 13 ani, și-au făcut una alteia fotografii, în vreme ce se jucau în grădină. Când le-au developat, au constatat cu surprindere că nu erau singure în imagini, ci înconjurate de o mulțime de zâne, asemănătoare unor fluturi mai mari. La început, relatarea fetițelor a fost luată în glumă, dar pasionații de evenimente fantastice au folosit fotografiile ca pe niște dovezi ale existenței spiritelor în natură. Audiate de mai multe comisii, fetițele au negat vehement posibilitatea trucării fotografiilor, ele necunoscând alte tehnici decât declanșarea aparatului de fotografiat. Imaginile au făcut obiectul unei publicități internaționale, fiind reproduse în numeroase ziare și reviste ilustrate. Puțină lume a fost dispusă să le ia, totuși, în serios, cu o excepție notabilă: Sir Arthur Conan Doyle, creatorul legendarului detectiv Sherlock Holmes, care în anul 1992 a publicat o carte menită să apere autenticitatea fotografiilor - "Venirea zânelor". În ce le privește pe cele două fetițe, ele și-au menținut depoziția chiar și după 50 de ani. Zânele din fotografii existaseră în realitate.
De unde vine credința în zâne?
Pentru antropologii și specialiștii în folclor, existența extrem de răspândită a credinței în zâne, de-a lungul secolelor, figurează printre aspectele cele mai derutante ale culturii populare de pe mapamond. Fără să crezi în realitatea fizică a zânelor, așa cum ne sunt descrise în cărțile pentru copii, pregnanța universală a acestui mit reprezintă un obiect de studiu pasionant. Mulți cercetători împărtășesc opinia că prezența acestor făpturi în culturi atât de îndepărtate și de diferite dovedește, totuși, că existența lor se bazează pe o realitate, indiferent dacă ea se află în trecut sau în prezent.
O teorie extrem de seducătoare afirmă, de pildă, că zânele fac parte din primele popoare locuitoare ale pământului, înainte ca venirea oamenilor pe locurile lor de obârșie să le facă să emigreze în ținuturi ascunse, din munți și păduri. Altă teorie afirmă că zânele sunt niște vestigii ale unor credințe păgâne în zei și în spirite cutreierătoare, care intervin câteodată în viața omului. În 1961, Robert Kirk, un pastor presbiterian englez, a avansat opinia că zânele ar fi niște "intermediari între oameni și îngeri". Ele locuiesc într-un tărâm invizibil, ascuns între cer și pământ, se lasă văzute numai când vor și pot interveni în viața noastră. Zânele bune se transformă în îngeri, iar zânele rele îi ajută pe vrăjitori să-și împlinească lucrarea lor necurată.