Piticul de pe faleză

Andrei Cheran
În 1991, etnologul britanic Richard Freeman, pa­sio­nat de folclorul cu zâne și spiriduși, a fost in­vitat de către un grup de prieteni să-și petreacă vacanța într-un comitat din sudul Angliei.

Invitația ve­nea cum nu se poate mai bine. În vechile credințe ale locuitorilor zonei se spune că zânele sunt atrase spre țăr­mul mării, că trăiesc în ritmul fluxului și refluxului. Freeman își amintește: "Am acceptat invitația, și într-o seară am mers cu mașina la Lizard Point, pen­tru a vedea farul de acolo. Când am ajuns, era aproape ora 20.00. Începea deja să se întunece. Farurile lumi­nau cu intermitență stân­cile falezei, ceea ce-i dădea lo­cului un aspect straniu. Când mașina a ajuns în partea de sus a falezei, unul dintre pasagerii care se aflau în mașină a stri­gat cu uimire: «Priviți, priviți făptura aceea!». Șofe­rul a frâ­nat brusc, și Jamie, un băiețel de origine arabă care stătea pe locul din față, a spus că vă­zuse ceva apărând brusc în lumina farurilor. Dar dru­mul din fața mașinii era pustiu. Nu exista nici un semn al vreunei eventuale apariții misterioase".

Ce a văzut Jamie?

De obicei taciturn, băiețelul a descris cu en­tu­ziasm făptura pe care-o zărise: "Era un pitic negricios, cu înfă­țișare omenească, și avea cam 45 de centimetri înăl­țime". Băiețelul nu a putut să-i distingă trăsăturile, dar spunea că omulețul, spe­riat de mașină, o luase la fugă spre scările falezei care coborau spre pla­jă. Freeman a luat-o pe urmele lui, spe­rând să-l vadă, dar în zadar. Omu­lețul dispă­ruse.
Să fi fost oare Jamie păcălit de o ilu­zie optică, dato­rată în­cru­­cișării luminii farurilor ma­șinii cu cea a fa­ru­lui de coas­tă? Richard Freeman, care mai an­che­­tase nu­meroase cazuri ase­mă­nă­toa­re în regiune, este ab­so­lut convins că băiatul văzuse un membru al vas­tu­lui popor care bântuie legendele celtice: pri­culicii și zânele.
Dacă regiunile de pe coasta Angliei au fost întot­dea­una teatrul privilegiat al întâlnirilor neașteptate, acest popor al zâ­­nelor și spi­ridușilor nu cunoaște fron­­tiere te­res­tre sau tem­porale. El este prezent în toate culturile și pe toa­te con­­tinentele. Nu­mele dat acestei faune, care în cen­trul și răsăritul Eu­ropei trăiește mai ales prin adân­cul pădu­rilor seculare, variază în funcție de epoci sau de mito­logii. Ro­manii numeau aceste ființe "fata", irlandezii - "ban­shees" (ființe dotate cu calități ma­gice), scandinavii - "elfi", francezii - "fee" și "lutesi", ger­ma­nii - "Fee" și "Kobold", en­glezii - "fairy" și "brownie". Oricare ar fi denu­mirea lor, toa­te aceste ființe au în comun faptul că trăiesc mai ales în credințele vechi, populare, și în po­veștile pentru copii, formând vasta fa­milie a "popoa­re­lor de zâne și spi­riduși". În general, ele sunt descrise ca având trăsături omenești, dar o sta­tură mai mică decât a oamenilor. Se spune chiar că aces­te ființe și-au con­stituit propria lor societate și că trăiesc și mor exact ca oamenii. Zânele se împart în "bune" și "rele", sunt fru­moase și năzdrăvane, se scaldă cu mare plăcere în lacurile din munți. Ele își pierd atri­butul fantastic dacă un bărbat le fură hainele în tim­pul scăldatului. Zânele sunt conduse de Zâna Zânelor, care are puteri supra­naturale, făcându-i pe oameni să o venereze, ba chiar să se teamă de ea. În ce-i privește pe Spiriduși, ei co­boară din spiritele pro­­tec­toare ale romanilor (genius - genii), niște făpturi pi­tice și bine­voitoare, văzute și ne­văzute, pe care șamanii și vrăji­torii îi aduc în subor­dinea lor.

Întâlnire pe deal

În vara anului 1992, doamna Woods își petrecea va­canța alături de niște prie­teni în apropierea lo­calității Newton Ab­bott, în comitatul De­von din Anglia. Din cau­za căl­du­rii sufo­cante, spre seară s-a urcat pe un deal pen­tru a se bucura puțin de adierea vântului. La un moment dat, a avut senti­mentul ciudat că nu e sin­gură. Într-adevăr, întorcând ca­pul, a vă­zut un omuleț care stătea sprijinit de o stâncă și o privea. S-a apropiat încet și s-a oprit cam la cinci metri de el. S-au uitat în­de­lung unul la altul, fără să se miș­te. "M-a lăsat să-l ob­serv. La înce­put, m-am întrebat ce era. Până m-am apro­piat de el, mă gândeam că era vorba de vreun ani­mal ciudat. Dar nu: era un om minuscul, îmbrăcat cu totul în negru."
Notele pe care doamna Woods le-a scris în jurnalul său în acea zi vorbesc des­pre un om cu înălțimea de apro­ximativ un metru, destul de vârstnic. Îmbrăcat cu un fel de pelerină și cu o bluză neagră legată în jurul mijlocului cu o sfoară care atârna până la genunchi, era încălțat doar cu niște simple șosete. După câteva clipe, acea ființă ciudată s-a retras în spatele stâncii de care se spri­jinea. D-na Woods a mers imediat după el, dar omulețul cel ciudat dispăruse.
Povestea d-nei Woods nu este decât un exemplu dintr-un număr imens de mărturii strânse de-a lungul secolelor. Oare aceste povești sunt rodul ima­gi­nației, așa cum cred mulți oameni de știință, sau descriu o spe­cie reală, a unor ființe care există cu adevărat?

Liliputanii din Peru

Majoritatea culturilor etnice conțin legende care descriu existența unor popoare de ființe mici, care tră­iau într-o armonie perfectă cu oamenii, dar care au dis­părut încet-încet din locurile populate, pentru a se refu­gia în profunzimile naturii. De exemplu, ruinele pre-incașe de la Saqsaywaman, în Peru, poar­tă dovada exis­ten­ței acestor ființe liliputane; în ora­șul astăzi trans­for­mat în ruine se găsesc urmele unei rețele foarte bi­ne con­servate de cori­doare, așa de mici, încât nici măcar un copil nu ar avea loc să se plimbe prin ele. Aceste tunele de piatră au pavi­mentele foarte uzate, dovadă că erau utilizate frec­vent. Dar de către cine?
După părerea antropologilor și a folcloriștilor occi­dentali, aceste ființe care în trecut au construit orașe prestigioase au fost puțin câte puțin colonizate de către oameni. Adoptând autarhia drept principiu de viață, ele s-au refugiat în mijlocul naturii, pentru a nu dispărea cu totul. Cu timpul, au devenit așa de discrete, încât atunci când ne întâlnim cu vreuna dintre ele o consi­derăm supranaturală.

Inconștientul colectiv

Zânele și spiridușii reprezintă un arhetip vechi, care există în imaginația oamenilor încă de la apa­riția con­științei. Bazându-se pe scrie­rile psihiatrului și psi­ho­logului elvețian Karl Gustav Jung (1875-1961), unii cerce­tă­tori, cum ar fi fran­cezul Jacques Vallée, leagă feno­me­nul zâ­ne­lor de acela al OZN-urilor și al altor incidente "ne­ex­­pli­cate", susținând că aceste fenomene sunt de ori­gine psihologică.
Din acest punct de vedere, zânele, extrate­reș­trii și celelalte crea­turi misterioase ar fi expresia punctuală a unei "imagini" uni­ver­sale, care face parte din incon­ști­en­tul colectiv. Astfel, întâl­nirile cu zânele ar putea avea loc atunci când, de exem­plu, în urma unui trau­matism, mar­torii ajung la frontiera dintre con­știent și incon­știent. Nu­­­meroși cercetători ai fenomenelor paranor­ma­le stabilesc o para­lelă similară cu feno­me­nele OZN. Cu toate a­ces­­tea, numeroase apariții de OZN-uri, veri­ficate de către anchetele oficiale, au fost coroborate cu probe fizice, în timp ce aparițiile zânelor rămân, în con­tinuare, pur anecdotice.

Legiuni de pitici

Americanul John Keel, care a contri­buit foarte mult la popularizarea ufo­lo­giei în anii '60, a făcut un pla­sament al "porților" care leagă lumea noastră de lumea sub­conștientă, a zânelor. Ceea ce el numește "zone de trecere" deli­mi­tează un spațiu în care fenomene precum spiritele naturii, animale mis­terioase, OZN-uri și fan­tome vin dintr-o altă dimensiune, care nu este accesi­bilă de­cât prin intermediul unor "porți" mis­terioase, transdimensionale, ce nu se deschid decât în zone speci­fice, numai în anumite mo­mente, și numai în prezența unor "aleși".
În cartea sa, intitulată "Unexplained!", autorul en­­glez Jerome Clark relatează cazul Sabinei Baring-Goud (1834-1924), o cercetătoare a istoriei din pe­rioa­da victoriană, care de la vârsta de patru ani a fost perma­nent în contact cu "legiuni de pitici de aproximativ două picioare (60 cm) înălțime", pe care părinții ei nu puteau să-i vadă.
Theo Brown, o socioloagă brita­ni­că specializată în folclor, s-a ocu­pat, până când a decedat, în anii '80, cu strânsul poveștilor des­pre întâlniri cu zâne și spi­ri­duși. Ea a scris mult despre acest su­biect și a eșafodat ipo­te­ze des­pre adevărata natură a aces­tor fenomene: "Ni­meni nu mai poate să vadă spiriduși în pre­zent; lucru­rile stau așa încă de pe vremea poetului englez Chaucer (1340-1400), care în «Povestirile din Canterbury» spune că foarte puțini oameni au șan­sa de a vedea zâne. Este un dar care nu poate fi do­bândit prin educație". Mult mai con­vingătoare și mai pline de informații sunt po­veș­tile cu zâne și spiriduși din Maramureșul nostru, unde (mai ales pe Valea Vaserului și a Vișeului) local­nicii jură că au întâlnit cel puțin o dată în viață făpturi din marele popor de ființe ale pădurii...

Întâlnire cu zânele

Cunoscut mai ales prin cărțile sale dedicate înge­rilor, scriitorul francez Haziel este autorul unei lu­crări recente despre zâne, reginele naturii, și mesa­gerii lor (piticii, spiridușii, gno­mii, silfidele, ondinele etc.), "Întâl­nire cu natura vie - ZÂNELE". El vor­bește mai ales despre cele 12 zâne principale, care au fie­care câte o pu­te­re specifică: Me­lu­sina (ploaia), Paradis (îmbră­ți­­șa­rea), Viviane (diamantul), Me­­lior (vântul lin), Morgana (căl­­dura), Urgania (cuarțul), Hol­­­da (vântul puternic), Es­terella (râul), Glasting (munții), Mab (stânca), Aril (vântul de primăvară) și Selkia (marea). Numai pre­nu­me fascinante ca­re au fer­mecat atâția artiști. De fapt, lista celor care re­ven­dică cu mândrie faptul că au fost în legătură cu zâ­ne­le este lungă. Trebuie să-i cităm (în tre­cere doar) pe frații Grimm, Conan Doyle, Goethe, Wag­ner sau pe arhitectul spa­niol Antonio Gaudi, care a cons­tru­it extraordinara cate­drală din Barcelona, la sfa­tul - spune el - al zâ­nei Aril, care i-a arătat locul ideal, la distanță egală de apele Mediteranei și de gno­­­mii din munții care înconjoară capitala Catalu­niei.

Conan Doyle și zânele din Cottingley

În 1917, în satul Cottingley din Comitatul York­shire (Anglia), France Griffiths, o fetiță în vârstă de 10 ani, și verișoara ei, Elsie Wright, în vârstă de 13 ani, și-au făcut una alteia foto­grafii, în vreme ce se jucau în gră­dină. Când le-au developat, au con­sta­tat cu sur­prin­­dere că nu erau sin­gure în imagini, ci înconjurate de o mul­țime de zâne, asemă­nătoare unor fluturi mai mari. La început, re­latarea feti­țe­lor a fost luată în glumă, dar pasio­nații de eve­ni­men­te fantastice au folosit fotogra­fiile ca pe niște dovezi ale exis­ten­ței spiritelor în natu­ră. Au­diate de mai multe comisii, fetițele au ne­gat ve­he­ment po­si­bi­litatea tru­cării fotogra­fiilor, ele necu­nos­­când alte teh­­nici decât de­clan­­șarea apa­ratului de fo­tografiat. Ima­­ginile au făcut obiectul unei pu­bli­cități in­ter­na­țio­nale, fiind repro­duse în numeroase ziare și re­viste ilustrate. Puțină lume a fost dispusă să le ia, totuși, în serios, cu o excepție nota­bilă: Sir Arthur Co­nan Doyle, creatorul legenda­ru­lui detectiv Sher­lock Holmes, care în anul 1992 a pu­blicat o carte menită să apere autenticitatea foto­grafiilor - "Veni­rea zâ­nelor". În ce le privește pe cele două fetițe, ele și-au menținut de­po­ziția chiar și după 50 de ani. Zâ­nele din fotografii exis­taseră în realitate.

De unde vine credința în zâne?

Pentru antropologii și spe­cia­liștii în folclor, exis­tența extrem de răspândită a credinței în zâne, de-a lungul secolelor, figurează prin­tre aspectele cele mai deru­tante ale culturii populare de pe ma­pamond. Fără să crezi în reali­ta­tea fizică a zânelor, așa cum ne sunt descrise în căr­țile pen­tru copii, preg­nanța uni­ver­sală a aces­tui mit re­pre­zintă un obiect de stu­diu pasio­nant. Mulți cerce­tă­tori îm­păr­tășesc opinia că prezența aces­tor făpturi în culturi atât de înde­păr­tate și de dife­rite do­­ve­dește, totuși, că exis­tența lor se bazează pe o rea­li­tate, indiferent da­că ea se află în trecut sau în pre­zent.
O teorie extrem de seducătoare afirmă, de pil­dă, că zânele fac parte din primele popoare lo­cu­i­­toare ale pă­mântului, înainte ca venirea oamenilor pe locurile lor de obâr­șie să le facă să emigreze în ți­nuturi ascunse, din munți și păduri. Altă teorie afirmă că zânele sunt niște vestigii ale unor cre­dințe păgâne în zei și în spirite cutreierătoare, care intervin câteodată în via­ța omului. În 1961, Robert Kirk, un pastor pres­bi­terian englez, a avansat opi­nia că zânele ar fi niște "intermediari între oameni și îngeri". Ele lo­cuiesc într-un tărâm invizibil, as­cuns între cer și pă­mânt, se lasă văzute numai când vor și pot inter­veni în viața noastră. Zânele bune se transformă în îngeri, iar zânele rele îi ajută pe vrăjitori să-și îm­plinească lucrarea lor necurată.