Zi de iunie în Călinești

Iulian Ignat
- Chiar dacă Maramureșul își pierde pe zi ce trece imaginea ancestrală după care oftăm, (trecutul lui, compus din case, porți și biserici de lemn, costume populare și obiceiuri străvechi), maramureșenii sunt așa cum au fost totdeauna: ospitalieri, generoși, bucuroși de vorbă și de petreceri. O prezență sărbătorească, luminoasă ca vara din sufletul lor -

Ceasul cu trenuleț

Este duminică după-amiază, plouă încet, și un cocon de trei-patru ani, ferchezuit în port popu­lar, a por­nit de mână cu mama lui pe strada principală din Că­li­nești. Satul se află pe Valea Cosăului, înconjurat de dea­luri mici, pline cu verdeață, căpițe de fân și gră­dini boga­te, în­grijite cu drag. Tot pe coline, printre brazi, în stânga și în dreap­ta, se află mândriile satului, două biserici din lemn, vechi de se­cole, înconjurate de cimitire ce se în­tin­d prin­tre ierburi și copaci. Bise­rica de la Căeni a fost adusă bu­cată cu bu­cată de pe dealul Mă­năș­tur acum șase se­cole, cu căruțe cu boi și repre­zin­tă, prin pictura inte­rioară pe lemn, o ade­vărată minu­nă­ție. Se spune că, porniți în cău­tarea unui loc bun pen­tru biserică, oame­nii s-au oprit pe acel deal în mo­men­tul în care lumâ­nă­rile pe ca­re le aveau în mâini s-au aprins de la sine...
Pe strada principală, pes­te drum de o casă din lut, veche de o sută de ani, vop­sită în al­bas­tru, tro­­nează o poartă mândră din lemn, care închide vederea spre curte. "Aici nu mai stă ni­meni!", spu­ne cineva, însă poar­­­ta se des­chide și sub bolta ei ră­sare un moș. "Hai înă­un­tru!", îmi zice. Curtea largă, spa­­ți­oasă, fântâna uria­șă, cu cum­pă­nă, grajdul ("Aici o fo boi, oa­recând, și din­colo, cai"). Pe­tru mă chia­mă. Fa­milia me o fo cea din­tâi familie în Călinești, cea mai gazdă, mai de omenie, pe vremea tatălui meu, Gheor­ghe. Am găz­­dăluit cu agri­cul­tura, am avut pă­mânt mult și do­uă case. Casa asta eu am făcut-o în anul '40, eu am adus lem­ne din pădure cu caru' cu boi și am toc­mit doi unguri meș­­teri din Ocna Șu­ga­tag". Ne așezăm în tindă pe o băncuță, în vreme ce afară picură mă­runt. "Câți ani îmi dai?", întreabă mo­­șul sclipind din ochi. O avea vreo opt­zeci, dar, să nu fac vreo gafă, îmi zic: «Șap­te­zeci?»" "Nouă­zeci și doi!", sare vesel moșu'. "Împliniți. Mai am șep­te­zeci de zile și fac no­uă­zeci și trei. Am fo cinci frați, trei feciori și două fe­te, da' amu' am rămas doar eu. O fo Ileana mai mare și o fo Năstafă, și după cele două am fo eu, apoi Vă­sălie și Gheorghe, el o fo cel mai mic, de-l chema ca pe tata. Mama era Pălăguța, o femeie mândră, cu pă­rul lung, de împletit. Și ta­ta purta părul puțin lung și ținea pălărie pe cap vara și cuș­mă iar­na, așa cum am și eu. Numai că în pi­­cioare se purtau nu­ma' o­pinci. Le cumpă­ram de la Sighet, era acolo un or­gărar care or­gă­rea chielea, croia și fă­cea opinci." Moș Pe­tru își amintește că sa­tul co­pilăriei lui avea numai case din lemn, dar cre­de că acuma Că­li­neș­tiul e mai în­flo­rit, mai frumos, pentru că de la trei sute de fa­milii, câ­te avea, a ajuns la șap­te sute. Din tine­rețe, moșul își mai a­min­tește de mân­druțele sale și de șeză­tori. "Am avut mai multe, nu numa' una. Se făcea șeză­toa­re sara, la o casă, și ne strângeam acolo feciori și fete, cu lucru, și stăteam la lampă, că no fo bec atuncea în Călinești. Am avut 26 de ani când m-am căsă­torit cu Ilea­na, ea avea 26, eu 26 și am iubit-o ca pă femeie, mult, da' și ea pe mine m-o iubit. Amu' sunt ră­mas de 25 de ani și m-o luat o nepoată de-a mea din sat, îmi dă să mă­nânc, mă în­grijește." Moș Petru nu pare însă copleșit de amin­tiri, de tristeți. E vioi și vesel, îmi po­ves­tește cum a făcut armata în Cer­năuți, cum a dat mâna cu Carol al II-lea, cum a fost în război până în Polonia și-n Buda­pesta. Intrăm în casă. O încăpere ma­re, aproa­pe goa­lă, lipită de cămăruța unde trăiește moșul. Un pă­tuc cu perne și o cergă, icoa­ne vechi dea­supra, o foto­gra­fie din care privește blând, înfășurată în­tr-o bas­ma, mama Pă­lăguța, o carte fără co­perte, roasă și în­găl­be­­nită, ascunsă după oglin­dă, în fapt un calendar cu obiceiuri reli­gioa­se, și un ceas mare, de ma­să, cu ca­dranul pu­țin ruginit și cu sticla prăfu­ită. "De când aveți ceasul ăs­ta?". "De șase zeci de ani." Are dese­nat un tre­nu­leț pe ca­dran și Moș Petru zice că bate ca inima lui.

Ană și Năstafă

O casă din lemn, pe te­me­lie din piatră, cu tinda în­con­jurată de viță-de-vie, o fân­tână cu cum­pănă, tufe de rugi (trandafiri) gal­beni, albi și roșii, o poartă impu­nă­toa­re, lucrată cu mă­ies­trie, și do­uă bătrâne îm­bră­cate în negru, cu bas­male al­be, ce stau de vorbă în prag. Sun­­tem în du­minica Rusaliilor. "Înainte, de Rusalii, se îns­tru­țeau casele cu crengi de fra­sin la poartă, și la Sân­georz, cu crengi de mes­tea­căn. Ti­ne­re­tul făcea gioc și giu­­cau feciorii cu fe­tele, zi­ceau mu­zi­can­ții, ți­ganii, din ce­­tere. Du­pă Rusalii, in­tram în postul de Sânpetru, de șep­tie zile. Amu' s-o lăsat obi­ceiurile, ti­ne­retul se ba­gă numa' prin bu­fete și numa' bea. Case­le s-au schim­­bat și ele, erau case mici, cu trei ochi, acum au a­tâ­tea camere, de fe­rea Dum­­nezeu câte îs."
Ană a fost una dintre cele mai frumoase fete din sat și nu-i nevoie să vezi fotografiile din tinerețe ca să-ți dai sea­ma de as­ta. Acum are 82 de ani și are ace­iași ochi albaștri ca-n tine­re­țe. Chiar dacă o anumită tristețe și înțelepciune o mai țin în frâu, Ană păstrează vitalitatea și lu­mina femeilor din Mara­mureș, pofta lor de a vorbi, de a comu­nica. Năstafă, în schimb, parcă plutește pe un nor lin. Este cu șapte ani mai tâ­nără decât Ană, mai are vreo doi-trei dinți, iar zâm­betul și gesturile sale sunt ca mierea.
"Când eram coconi, meream vara pe dealuri după flori, după hribe, afine, alune de pe tufe, le des­fă­ceam, le puneam să se usuce și toată iarna fă­râmam la ele. Mergeam cu mieii, cu ciurda, care se aduna toată într-un loc, meream la porcăriștea de porci, pe câmp, pe imaș. Iarna ne dădeam pe coaste cu săniuța și umblam la colindat cu nebunii de feciori. De An Nou făceam din ciuf, din paie, un om, îi puneam și clop în cap, îl dădeam unul la altul, care cum ne plă­cea, și-l puneam noap­tea într-un lemn în curte, ca să-l vadă lu­mea dimineața, dar nu voiam să spu­nem de la cine e. Aveam șeză­toare, torceam, cosam, fă­ceam fus­te, mai lucram, mai torceam. Pe atunci torceam din cânepă, acum nu se mai sea­mănă câ­nepa.
La șezători veneau și feciorii, stam și po­ves­team, ne jucam de-a picatul în fântână... Ziceai cine să te scoată, te scotea, te țuca și ga­ta! Puneam ochii pe câte unul, dar atun­cia nu știam noi de avere, numa' să ne placă. Nu te măritai întotdeauna cu primul de-ți plă­cea. Când, cum, când n-o fo cela, o fo cela."
"Și ați fost mulțumite de băr­bați, ați fost fericite cu ei?". "Mulță­mite, cum să nu fi fo mul­ță­­mite, nu me­ream după ei, dacă nu eram. Și la nuntă am fo fericite că ne-o plăcut cine ne-o luat. Pe atunci era nuntă cu steag, cu cununi pe cap, mi­reasa avea druște, două-trei fete ce aveau la urechi struțuri de la oraș, roșu, verde. Atunci o fo frumos pentru noi, acum nu mai suntem stăpâne, sun­tem și obosite, nici la biserică n-am mai mers, pen­tru noi amu' e nimica, doar ce stăm aice, la poartă, în po­vești."
Ană este fascinată de carnețelul în care încerc să notez tot ce spune. "Eu nu știu deloc scrie, nu m-o lă­sat mama și tata, că atunci nu era obli­gatoriu. Du­pă ce m-am măritat, o venit o pro­fe­soară în sat și am vrut să învăț, dar am scris așe pros­tii, că ea o zis: «Tu, Ană, da' ce-ai putut scrie aici...» și de atunci nu m-am mai dus."

"Prostucu' de mine"

Ceva mai departe de strada princi­pa­lă, dincolo de puntea ce trece peste apa Marei, o fetiță cam știr­buță și rușinoasă se plimbă de mână cu mama ei. A fost la bise­rică, dar acum mai stă puțin pe uli­ță, pentru că-i place în port popular, așa cum a fost și-n urmă cu o săp­tă­mână, la serbare, când a spus poezia cu "Adio, gră­di­niță". Mi-o zice și mie, iar apoi îi sărută mâ­na ma­mei și se ascunde după ea. "Co­coni", așa își alintă maramu­re­șenii prun­cii cei blonzi și frumoși. Pe tăpșan se joacă patru-cinci dintre copiii mai puțin răs­fă­țați ai satului. A­jung mai rar la bi­serică, iar să se îm­brace în costum, nici atât. În schimb, sunt res­pectuoși, haioși și gălăgioși. "Prostucu' de mine", zice unul blond, când scapă din mână o bucată de cio­colată.
Fetița este pistru­ia­tă, are părul blond, prins într-un ciuf dea­supra capului și doi ochi de un albastru uluitor. Copiii se joacă de-a "mâța cățărată", "iupu-lu­pu", "mo­șu' și pe­rele", ea vrea să se facă "doamnă" când o să fie ma­re (profesoară), iar băieții pompieri, polițiști. Pe co­coni îi cheamă cu nume noi: Laurențiu, Crina-Mă­dălina, Flo­rentin, și nu Văsălie sau Pălăguța, ca altă­dată, însă jocurile copi­lăriei lor, peste ani și ani, au rămas aproape la fel.
Pe drumul spre Șuga­tag, chiar la ieșirea din sat, trei femei dolofane lă­crimează și se țin cu mâi­nile de burți de atâta râs. Lângă ele, pe iarbă, câțiva bărbați cu pălărie pe cap beau o horincă și spun tot felul de glu­me, iar copiii roiesc în jurul lor. "Ia, stăm și noi aice, la șezătoare, ca-n fiecare duminică."
E drept că multe tradiții s-au pierdut, că în multe biserici de lemn nu mai bat clopote, că locul case­lor vechi e luat de viluțe construite fără gust, însă, cu toa­te astea, farmecul Maramureșului s-a păstrat. Nu-i de gă­sit însă din goana mașinii, la șosea sau în pliante tu­ristice, ci mai degrabă printr-o vorbă schimbată cu oa­menii lo­cu­lui, printr-o plimbare pe dealurile cu fâ­nețe, de unde se vede Maramureșul ca-n palmă, sau prin­tr-un minut pe­tre­cut în amurg, într-un lan de grâu, în­con­jurat de cân­tecul milioanelor de cosași.

(Fotografiile autorului)