Eram în una dintre acele perioade faste ale vieții mele, în care mergeam pe stradă aproape dansând. De aceea, lumea nu-mi apărea în toate detaliile și profunzimile ei, ci precum luciul unui lac, pe care alunecam într-o barcă de mare viteză, sub clar de lună. Totuși, a fost de-ajuns să-i surprind, cu coada ochiului, alura grațioasă în vitrina unei florării. Potrivit de înaltă, suplă, cu trăsături extrem de delicate și înveșmântată ca de sărbătoare, în mult alb și puțin verde. A fost dragoste la prima vedere. A fost prima și unica azalee pe care am avut-o.
M-am bucurat de ea un timp. Vorbeam diminețile la cafea, eram atent și curtenitor cu ea, pentru a se simți ca o stăpână a casei. Ea mă răsplătea înflorind aproape permanent. Din partea celorlalte flori adia un aer de gelozie, pe care mă străduiam să-l risipesc. Știau și ele că poate fi doar pasiunea aceea, dată de noutate, deci trecătoare. Dar dacă nu era? Sincer să fiu, eu nu-mi puneam întrebări de felul ăsta, fiind convins că am descoperit floarea vieții mele.
Pe nesimțite, însă, azaleea mea a devenit doar una dintre plantele care-mi decorau casa. Lumina pe care o revărsau florile ei nu-mi mai părea o aură de dincolo de lume. Diminețile deveniseră cenușii și nu prea aveam chef de vorbă. Mintea număra rănile inimii. Și, într-o zi, când udam, cu gesturi automate, florile, am băgat de seamă că-mi lipsește ceva. Nu mai găseam azaleea. M-am uitat mai atent pe pervazul biroului, unde stătea de obicei, și am văzut, după un moment de căutare, un fel de umbră a ei. Aproape uscată, fără urmă de floare, și cu doar câteva frunze pe brațele ridicate, în semn de ajutor, către cer. O udasem zilnic, îi dădusem îngrășământul cuvenit, dar nu fusese de ajuns. Dispăruse tandrețea. Nu, nu încetasem să o iubesc, doar că uitasem să-i spun. I-am dedicat integral ziua aceea. Am curățat-o, i-am pus muzică blândă, i-am povestit despre suferința care mă îndepărtase de ea. De la o oră la alta, azaleea mea părea că prinde viață. Câteva zile mai târziu, a izbucnit într-o jerbă de flori albe. A fost cel mai dulce balsam pentru sufletul meu în acel ceas.
Astfel de episoade s-au mai petrecut încă de câteva ori, în decursul a mai mulți ani. Murea cu fiecare absență și renăștea cu fiecare întoarcere a mea. Reveneam mereu la ea, cu rugăminți de iertare și alinturi, și ea mă primea cu aceeași bucurie înspumată de flori albe. Niciuna dintre celelalte plante nu-mi mai arătase atât de limpede cât de greu este de trăit cu mine... Am botezat-o "Supraviețuitoarea" și mi-am propus să nu o mai neglijez, orice s-ar întâmpla. Totuși, într-un amurg de septembrie, mi s-a stins în brațe. Am îngrijit-o luni în șir, am mângâiat-o și chiar am încercat s-o fac să râdă uneori. S-a uscat însă pe picioare. În seara aceea, mi-a dăruit o ultimă floare, mică, strălucitoare, în vârful celei mai lungi ramuri a ei. Ca un zâmbet. Nu de adio, ci victorios. Am privit micile petale albe, până când au devenit țepene și prăfoase, precum aripile unui fluture în insectar. Și-abia atunci am înțeles. "Supraviețuitoarea" a luat asupra ei tot răul care mă mistuia. Eram la capătul unei depresii lungi, căreia puțin i-a lipsit să mă treacă pragul dintre lumi.
CLAUDIU TÂRZIU
Cactușii mei
M-am înconjurat de când mă știu de plante în ghivece; acasă - oricât de meschin sau generos a fost spațiul - și la serviciu, unde am umplut pervazul cu ghivece minuscule, fără să-mi pun însă problema relației mele cu florile. Știu cu certitudine că îmi displac cele tăiate, a căror agonie în vază mă deprimă, dar dincolo de acest aspect, printre plante, m-am considerat mereu o profană, fiindcă le-am tratat "după ureche". Le-am udat, le-am "dat să pape vitamine", le-am tuns când amenințau să plece la vecini, le-am mutat în case noi, când cele vechi rămăseseră neîncăpătoare, le-am lăudat, când se umpleau de flori și le-am dojenit când în locul unde așteptam un boboc descopeream mlădița unei frunze noi. Mama spune că "am mână bună la flori", așa că mi-a dat în grijă și ghivecele din curte.
Stând la bloc, am avut dintotdeauna logia transformată în seră, în care se înghesuiau, eteroclit, comunele mușcate, asparaguși, trandafiri japonezi (despre care am aflat în vremea din urmă că se numesc hybiscus), tot soiul de iedere care se cățărau pe pereți și pe spalierele improvizate din frânghiile de rufe, un pomișor răsărit dintr-un sâmbure pus de mine în pământ, prin anii '80 - de lămâie sau de portocală, violete de Parma și, de la un timp, orhidee albe, galbene, roz, purpurii și chiar albastre ca cerneala. Și cactuși! Mulți, nelipsiți și atât de fascinanți! Greu de manipulat, imposibil de îmbrățișat, necomunicativi între ei sau cu oamenii, dar prin aceasta, cu atât mai atrăgători. Reci, detestând aglomerația unei grădini, distanți, încercând să-și disimuleze vulnerabilitatea sub o platoșă de spini, i-am privit întotdeauna ca pe un șir de oglinzi în care mi-am recunoscut natura, ca pe niște spirite înrudite cu mine, un fel de frați întru existență. Lipsiți de grație, respingători sau măcar intimidanți, misterioși în simplitatea lor, atât de puțin solicitanți, fără identitate cromatică, monotoni, în doar nuanțele lor de verde, care amintesc de firele de iarbă, au fost și rămân pentru mine o prezență odihnitoare, serenă, statornică și armonioasă. Cu înfățișarea lor modestă, lipsiți de dantela unor petale, de coloritul generos al trandafirilor, de parfumul greu al chiparoșilor sau de suplețea tulpinilor de lalea, cactușii mei au devenit, de-a lungul anilor, accesorii însuflețite ale existenței mele, populându-mi singurătatea clipelor de lectură sau de meditație, locuind discret în bibliotecă, printre cărți, pe birou sau pe noptieră. Cactușii mei nu au denumiri științifice, ci nume de oameni, după cum m-a inspirat momentul întâlnirii cu fiecare din ei - Mirandolina, Colinuță, Pic și Poc (sunt doi cactuși altoiți unul pe celălalt) sau porecle - Pufi, Ochiosul, Ali-Baba și cei 40 de hoți (un cactus plin de pui ca niște mărgele), Deșertul Sahara. Îi ating rar și cu mare precauție, purtând o mănușă de sudor, doar atunci când îi "transvazez". Iar de vorbit - și mai rar. N-au nevoie să fie mângâiați, dichisiți, admirați sau criticați, ci doar să fie lăsați în pace, să-și poarte cu demnitate țepii și să-și consume, chibzuit, rezervele de sevă.
Contactul meu cu natura s-a diversificat de când am părăsit orașul. Mutarea într-o bătrână casă de țară a adus cu sine o livadă imensă, un decor sălbatic pe care l-am îndrăgit din prima clipă prin dezordinea de verdeață și flori al căror nume nu l-am cunoscut nicicând și din care, din păcate, până azi au mai supraviețuit prea puține - mâinile mamei au disciplinat splendidul haos primordial, transformându-l într-un careu de gazon pe care sunt delimitate precis insule de flori imaginate pe hârtie și puse în practică, asemenea unui proiect arhitectural. Florile mamei sunt o armată ordonată, care defilează în funcție de anotimpuri, aruncându-și în lupta cu zăpezile târzii avangarda de ghiocei, brândușe, toporași și dediței, mărșăluind voinicește cu batalioane de narcise, lalele, zambile, trandafiri, regimente de bujori, de crini, de hortensii, de nalbe și de margarete nobile, de gladiole, garofițe și crizanteme. În noiembrie, pustiul de mătase al toamnei e sfâșiat de ariergarda boscheților de tufănele - albe, galbene, ruginii, roz stins. Dar începând de anul trecut, în jurul ploii galbene a unei forsiții s-a născut, încet-încet, propria mea insulă de flori, împărțind vecinătatea cu un liliac mov pal și un gutui indolent, care își amintește o dată la câțiva ani să rodească doi-trei bulgări aurii și pufoși. În semiumbra locului răsădesc gura-leului, petunii, părăluțe sau flori de piatră, în funcție de dispoziția mea sufletescă, încălcând, cu bună-știință, regula nescrisă a liniilor drepte, urmărind doar să creez un joc de culori și de forme care să-mi bucure privirea. Ador hortensiile cu inflorescențele lor sferoide, roz, albăstrii și albe, irișii albi, galbeni sau violeți, răsăriți din bulbii puși astă-toamnă, după cum detest regina-nopții, planturoasă și fadă, pe care m-am grăbit să o înlocuiesc cu mai veselele crăițe. Îngrijind acest petic de pământ, am înțeles, în sfârșit, tristețea mamei, când furtuna sau joaca pisicilor îi rup vreo floare. M-am necăjit și eu când melcii au mâncat tijele delicate ale macilor albi sau când mâțele s-au culcușit, peste noapte, în tufele de hortensii.
Cu toate acestea, grădinița în care trudesc cu osârdie rămâne cumva exterioară, de o frumusețe rece și calculată, care îmi exploatează sensibilitatea, fără să-mi hrănească reveriile. Mult mai bine mă simt în preajma cactușilor fără vibrație, încremeniți în formele lor bizare, globuloase sau alungite, cu ascuțișuri imprevizibile, prăfoși și indiferenți. Împart cu ei nemișcarea resemnării și abandonul în fața melancoliilor cotidiene. Îi iubesc pentru că sunt placizi, terni, anonimi și inutili. Îi iubesc pentru că mă asemăn cu ei în atât de multe privințe!
GEORGIANA CĂLIMAN
(Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN)