O dimineață cu... BOGDAN DUMITRACHE - "Sunt un actor cu picioarele pe pământ"

Dia Radu
- Are două premii Gopo, un trofeu pentru interpretare obținut la Festivalul de la Locarno (2011), trei filme care rulează pe marele ecran, în 2016 ("Miracolul din Tekir", "Sieranevada" și "Dublu"), o agenție de casting, doi copii și o bicicletă. Și dacă încă vi se pare că e puțin, aflați că Bogdan Dumitrache începe lucrul la un nou film și pregătește inaugurarea unui centru cultural. Despre cum reușește să le împace pe toate și cât timp îi mai rămâne doar pentru el am aflat într-o dimineață de iunie, în care pedala grăbit pe Calea Victoriei, prin București -

- Bună dimineața, Bogdan! Ești acasă?

- Bună dimineața. Sunt în trafic, pe bicicletă, prin centru, mergând spre birou.

- Și ții ghidonul cu o singură mână?

- Nu, cu amândouă, fiindcă am căștile în urechi. Sunt foarte atent să nu dau în bor­duri. În București, circul aproape exclusiv cu bicicleta, nu mai su­port traficul și așteptările la se­mafor. Mașina n-o mai folosesc decât pentru ieșirile din oraș.

- Spuneai că mergi la birou. Mă așteptam ca actorii să fie ceva mai boemi.

- Sunt un actor cu picioarele pe pământ. De când mă știu am muncit, în paralel cu rolurile pe care le-am avut. Am o agenție de casting. Inițial, a pornit ca o ne­voie, am deschis agenția să putem trăi din ceva, fiindcă rolurile nu veneau constant. Însă manage­mentul cultural a ajuns să mă in­tereseze, să mă stimuleze, am ajuns să-l văd ca pe-un mod de viață. Eu sunt căsătorit și am doi copii mici. M-am gândit bine și nu sunt dispus să plec din țară, să încerc acum o carieră interna­țio­nală, s-o iau de la capăt, într-un teritoriu în care nu mă cunoaște nimeni. Mi-am asumat asta, ceea ce mă motivează și să lucrez mai mult, ca să trăiesc corect.

- Un om organizat și cu pi­cioarele pe pământ, care anul ăsta a lansat deja trei filme...

- ...și se pregătește de al pa­trulea. În iunie, încep filmările pentru o peliculă a lui Constantin Popescu. Ard de dorul unei va­canțe, dar încă n-am timp să-mi iau lumea în cap. Avem un proiect pe care îl dezvoltăm, un centru cultural uriaș, cu teatru profesio­nist, Apollo 111, cu săli de casting, spații pentru rezi­dențe artistice și, firește, un mic bar. Suntem în plin șantier, fiindcă trebuie lansat la toamnă. Deci nu cred că apuc să plec nicăieri.

- Într-unul din cele trei filme care au ajuns anul ăsta și la public, ai chiar rol principal.

- Da, e vorba de "Dublu", în regia lui Catrinel Dănăiață, unde joc un bărbat de vârstă mijlocie, din zilele noastre, care traversează o criză sufletească, o criză ce-i pune în pericol inclusiv locul de muncă și relația pe care o are cu o femeie. Evadează la un mo­ment dat, tentat de o fată, pe care o cunoaște întâm­plător (Maria Dinulescu), are un moment adolescen­tin, dar nu se întoarce nici la femeia cu care trăiește, nu rămâne nici cu cea cu care a plecat. Nu vă zic mai mult, mergeți să-l vedeți. E un film dinamic, despre oamenii din jurul nostru, care ajung să se oprească la un moment dat și să se întrebe: "Bine, dar eu ce fac aici?". E și filmul pe care mizez cel mai mult, fiindcă resursele mele actoricești sunt mult mai vizibile.

- S-a întâmplat ca și biografia ta să înregistreze o asemenea criză, un asemenea moment de turnură? Sau a trebuit să construiești rolul de la zero?

- Da, am avut și eu un punct de cotitură în viața mea, atunci când mi-am pierdut părinții, dar despre asta nu vreau să vorbesc. E prea intim și nu-mi place să-mi plângă nimeni de milă.

- Hai atunci să ne întoarcem la locul în care ești. Ce vezi în jurul tău, Bogdan?

- Tocmai trec pe lângă clubul Green Hours, de pe Calea Victoriei. Dacă ar fi să dau indi­cații de platou, aș zice așa: peisaj șters, gri, zgomotul traficului pe fundal, zi dintr-aceea cu nori risipiți, ba picură, ba nu.

- Cafeaua ai apucat s-o bei sau o bei la birou?

- Am băut-o deja, sunt un mare cafegiu și m-am dotat acasă cu un ex­presor. Trec printr-o perioadă în care îmi place să mă trezesc la 7, să fac ca­fea și să rezolv în liniște treburile, până se trezesc și fetele mele. De obicei, nu sunt matinal, nici soția mea. Din feri­cire, nici copiii, care dorm și ne lasă și pe noi să dormim.

- Cred că lumea își imaginează cu totul altfel diminețile unui actor cu­nos­cut.

- Eu nu trăiesc nimic spectaculos în viața de zi cu zi. Obiceiurile mele nu s-au schimbat de când sunt actor cu­noscut. Am aceeași viață, cu copiii mei, cu familia mea. Nu știu dacă un actor de la Hollywood iese în parc cu copiii, inventează jo­curi, gătește pen­tru toți sau îi taie seara, la culcare, un­ghi­u­țele fiicei lui.

- Deci ești un tătic bun?

- Sunt un tătic bun. (Râ­de) Pentru mi­ne nu e deloc greu să împac filmele pe care le fac, cu mun­ca de antreprenoriat și cu fa­milia. Cred că e mai greu pen­tru ei, pentru că atunci când filmez (și o filmare ține cam 30 de zile) sunt teribil de ab­sent pentru orice altceva. Sunt foarte concentrat și cred că mă port destul de rece, de neatent. Nu prea le ofer căldura pe care și-ar dori-o. Din fericire, după ce termin, mă întorc spre ei cu toată dragostea.

- Cum sunt di­mi­nețile pe platou, Bog­dan?

- Diminețile alea, în care la ora 5 trebuie să fii pe set, deci te tre­zești pe la 4, ca să apuci să bei o cafea și să mai citești o dată textul, sunt, ca să zic așa, ne­prietenoase. O zi de filmare e lungă, are 12 ore de lucru, plus o oră pauză de masă.

- Până la urmă de ce ritmul ăsta nebun?

- Fiindcă totul costă, filmul e teribil de scump. Și-așa e foarte greu de finanțat un film, e vai de capul regizorului până ajunge la filmări, iar banii nu se prea recuperează în industria noastră. Și-atunci, dacă nu ți-ai terminat filmarea într-un bar sau nu ți-a ieșit, nu e ca și cum ai zice: "Ei, lasă, mai filmăm și mâine". Că mâine trebuie să mai închiriezi o dată tot barul și asta ar fi puțin, dar mai trebuie să aduci și toată echipa de filmare, de 100 de oameni, și fiecare are onorariul lui. În film se lucrează sub o presiune enormă.

- Nu te obosește?

- Ba da, dar mie îmi place la filmări. Nicăieri nu mă simt mai acasă decât pe platou. Mie, plăcerea de a fi actor, mi-a venit din mers. Nu mi-am dorit obsesiv să dau la Teatru. Îmi amintesc că eram obligat să fac niște meditații care nu-mi plăceau deloc, și de la gea­mul camerei mele, îl vedeam pe actorul Petrică Gheor­ghiu cum își pregătea pentru facultate elevii, în clădirea de vizavi. M-a lovit curiozitatea și m-am dus și eu. Și apoi, odată intrat la Teatru, cam tot ce am făcut mi-a plăcut.

- Cred că publicul te cunoaște aproape numai din filme. Ai apucat să joci și teatru?

- Am jucat doar în primii ani după absolvire. Am debutat la "Nottara", am trecut un pic cu un spectacol pe la "Bulandra" și apoi am plecat la Craiova, câțiva ani, angajat al teatrului de acolo.

- Nu-i greu să treci de la teatru la film? Mie mi se pare că mulți din cei care joacă prea mult teatru rămân cu un soi de afectare, sunt nena­turali pe marele ecran.

- Da, pentru că actoria de teatru are mijloace de teatru, lu­­cru firesc într-o sa­lă în care trebuie să amplifici tu, ca actor, gestul, ca să poată fi văzut și de pe rândul zece. Tipul de con­strucție al unui per­sonaj nu e mult dife­rit, dar sunt și actori care nu-și dozează corect mijloacele de expresie.

- Mă uit pe fe­reastră și văd că a ieșit puțin soarele. Nu știu cum e pe Calea Victoriei, dar privește puțin în ju­rul tău. Ce anume din ce vezi te duce cu gândul la o va­canță?

- Cerul. E tulbure și al­bas­tru, de parcă s-ar oglindi în el toa­tă marea.


Foto: microFILM (3)
GULIVER/ GETTY, ADI MARINECI