Regrete târzii

Cititor Formula AS
Sunt unul din miile de cititori ai re­vistei. Am moș­tenit dependența de ea de la pă­rinții mei, care o ci­teau încă de la începuturi. Acum o citește doar mama. Ta­ta s-a mutat de acasă. De tot. Sus în ceruri. Și plân­gem toți și tânjim după el. A fost un om tare bun. Un tată adevărat, căruia nu i-am spus, pe cât merita, cât de mult l-am iubit. Încerc s-o fac acum, prin scri­soa­rea de față, cu speranțe că vorbele mele vor ajunge la el.

Dragă Tată, încep prin a-ți spune că îmi lip­sești foarte mult. De fapt, ne lipsești tuturor, și mie, și lui Nuțu, și lu' Costică, lui Mămica, lui Mol­dița și Că­răbuș, lui Ni­cușor și Mitzurin... Ai plecat așa de re­pede dintre noi! Ne dezmeticim cu greu, cu mult mai greu decât mi-am imaginat. La 34 de zile de când ai plecat dintre noi, îmi dau seama că ai plecat mult prea repede și ai lăsat un mare gol în sufletul meu!
Cât ai trăit, tată, n-am știut să te prețu­iesc pe deplin. N-am primit de ziua mea telefoane scum­pe și haine de firmă, mașini sau excursii în străi­nătate. Am primit ceva mult mai important: am primit o educație aleasă! Am primit înțelegere, armonie, un tată și o mamă legați pe viață, un cămin, o fa­milie, un "acasă". Am primit, tată, de la tine, tot! Tot ce-ai putut ne-ai oferit, fără să ne ceri nimic în schimb! Și ne-ai ținut la școli mari, chiar dacă singurul lucru pe care ți-l cumpărai din pensia de medic ve­te­rinar nu era decât o pereche de galoși. Dar nu te-ai plâns. Din contră. Când ve­neam acasă după vreo reușită la examen, du­pă vreo se­siu­ne în care am fost inte­gra­liști sau chiar după examene importante care ne-au marcat cursul vieții și pe care le-am trecut până acum cu bine, erai cel mai fericit. Ochii tăi spuneau tot. Și asta ne făcea pe toți fericiți!
...Ne-ai făcut pe toți oameni mari, oa­meni care se pot descurca în viață, oameni care au cu­vânt și care ascultă, care mun­cesc și care știu ce înseamnă să fii om. Nu că ne-am fi născut așa, ci pentru că am în­vățat de la tine, de la voi, demni­tatea, res­pectul. Sun­­tem, poate, prea ascultători și prea încre­zători în oameni! Și poate prea naivi pentru lumea în care trăim. Asta, pentru că am în­vățat de la tine că cel mai important în viața asta sunt Dum­nezeu și oa­menii, care trebuie res­pectați, indiferent de vârstă, etnie, religie, mai ales pentru su­fletul lor. Credință, tată, ca a ta, puțini oa­meni au! Și pentru credința ta și pentru că știu că Dum­nezeu există, eu cred că tu, tatăl meu, te-ai dus la Tatăl nostru și de acolo ne ve­ghezi pe toți și aveți grijă de noi.
...Iartă-mă pentru toate dățile în care te-am necăjit! Și nu te-am ascultat! Și ți-am răspuns! Și te-am judecat! Iartă-mă și pentru că ți-am ascuns boala care se nă­pus­tise asu­pra ta. Știam că te vei întrista. Du­pă ce ai în­du­rat un război, foamete, pri­goana chia­burilor, hărțuiala securității, du­pă ce ai cres­cut cinci copii... m-am gândit că ai dreptul să fii și tu fericit! Iar cancerul nu era un motiv de bucurie. Așa a vrut Dumnezeu, ca pe 23 iulie să te internezi la spital, pentru un control, și pe 23 august să fim amândoi în aceeași mașină, în drum spre casă. Eu, pe scaunul din față, tu, în spate, cu mâinile pe piept, fără să mai rostești niciun cuvânt. N-ai mai vrut să vorbești niciodată de-atunci. Cu nimeni. Ți-ai luat tăcerea cu tine în pă­mânt, în groapa de sub cireș. Tare mi-aș fi dorit să-ți mai spun o singură dată că te iubesc, că-mi doream așa de mult să fi fost și tu socru mare! Tată, pe mine cine mă duce la altar?

IULIA