Părintele TEODOR BIJEC - Catedrala ortodoxă din Miercurea Ciuc -"Aici, în Harghita și Covasna, noi, românii, nu ne putem uni și împlini fără biserică"

În grădina Ghetsimani

Drumul spre Dumnezeu al părintelui Teodor Bijec a început cu o icoană - Hristos rugându-se în Grădina Ghetsimani. O icoană obișnuită, pe care mulți o con­sideră mai degrabă un tablou religios, așa cum întâl­nești în mai toate casele românilor. În ea, Iisus e un tânăr frumos, cu fața prelungă și ochii triști, cu părul lung, casta­niu, revărsat în bucle pe umeri. E îmbrăcat într-o cămașă lungă și stă în genunchi, cu mâinile reze­mate de o piatră - Domnul însuși rugându-se fierbinte să fie cruțat de răstignire! Chipul acela, de o seninătate tristă, i-a trezit părin­telui în inimă o chemare adâncă. Deși era doar un copil, singu­rătatea lui Iisus, care se ruga în acea grădină, frumoasă ca un colț de rai, l-a rănit. Simțea că ar trebui să împartă acea singurătate cu El. Să se roage împreună cu Domnul. Așa că în camera lui și-a rânduit un colțișor pe care l-a închinat doar lui Hristos. Se ducea acolo când simțea nevoia să fie doar el și Domnul, se așeza în genunchi și se ruga îndelung. Iar Iisus n-a întârziat niciodată la întâlnire.
"În anii aceia, aveam în inimă un dor fierbinte de rugăciune, care venea de dincolo de lume. Eu sim­țeam că acel colțișor din camera mea era doar al meu și al lui Dumnezeu și-mi era tare drag că Îl vedeam pe Iisus rugându-se singur în Ghetsimani, și simțeam că fac același lucru împreună cu El. Simțeam că, rugân­du-mă cu El, împărțeam împreună una și aceeași singurătate. După ce mă rugam, ieșeam afară și, când vedeam cerul înstelat, plângeam de bucurie. De atunci, rugăciunea a fost și a rămas pentru mine cea mai adâncă stare de intimitate pe care o pot avea cu Hristos."
Părintele Teodor Bijec s-a născut la Codlea, lângă Brașov, dintr-un tată polonez și o mamă româncă, iar acum slujește în Catedrala din Miercurea Ciuc. E tâ­năr, are 36 de ani, și e plin de entuziasm. Când ne-am întâlnit, m-a strâns în brațe, de parcă ne-am fi cunos­cut de când lumea. La despărțire, mi-a mulțumit la fel de bucuros. A zâmbit tot timpul interviului. Cred că acesta este secretul slujirii lui - o bucurie continuă, bu­curia unui om care și-a împlinit visul copilăriei.

La întâlnire cu Iisus

Era o carte groasă, ca toate Bibliile, cu copertele negre și foi subțiri și fine, ca de mătase. S-a cufundat în ea pe când era doar în clasa a cincea. Un țânc care învăța să vorbească cu Domnul și care acum voia să-i cunoască și Cartea. Și a citit-o. Pe toată, din scoarță în scoarță, în doar un an.
"L-am simțit atunci pe Dumnezeu viu, ca pe un Tată care mi-a povestit, prin graiul Scripturii, toată istoria lumii, de la facerea ei și până în vremea mea. Era ca o lecție de istorie sfântă, în care Domnul îmi spunea cum a pășit prin toate generațiile de oameni până la mine. Aș putea spune că am crescut cu Scrip­tura și am simțit prin ea chemarea Lui, care este dincolo de cuvinte. Când citeam din Biblie, îmi vorbea El, iar eu ascultam. Când mă rugam, vorbeam eu și asculta El.
Întotdeauna am fost atras de rugăciune, deși părinții mei, altminteri oameni credincioși, nu au avut un cult al bisericii. Și atracția aceasta a tot sporit. Simțeam că-L mâhneam pe Dumnezeu dacă nu mă rugam în fiecare dimineață, că L-aș fi pus într-un con de umbră, dacă nu i-aș fi mulțumit în fiecare seară, pentru ziua care tocmai trecuse. Toate bucuriile copilăriei doream să I le împărtășesc Domnului și să-I mulțumesc pentru ele, fie că erau prieteniile pe care le legam cu ceilalți sau doar notele bune pe care le luam la școală, pentru mine toate erau daruri pe care mi le făcea Dumnezeu. Îmi amintesc că, de revelion, după ce stăteam puțin la masă cu ai mei și mă uitam la televizor, simțeam nevoia să mă însingurez. Mă duceam atunci în camera mea și-i mulțumeam lui Dumnezeu pentru noul an. Apoi citeam din Biblie până se crăpa de ziuă. Era felul meu de a sărbători, un fel care mă făcea nespus de fericit.
De altfel, în toții anii aceia ai copilăriei, am trăit într-o sta­re de fericire continuă. Mă gân­deam că Iisus vrea să fim tot timpul împreună, că, de fapt, noi doi sun­tem prieteni foarte buni și că-L su­păr când Îl părăsesc. Și că, pentru a ră­mâne prieteni, trebuie să ne întâlnim cât de des putem. Așa că am conti­nuat întâlnirile mele cu Domnul, și până în clasa a IX-a am citit Biblia din scoarță în scoarță de câteva ori."

- Când ați simțit chemarea să împletiți iubirea de Dumnezeu cu meseria de preot?

- Totul a început de la câteva discuții cu tatăl meu, un om cu mult echilibru interior, care mi-a spus că în tinerețe și-a dorit din toată inima să se facă preot. Au venit însă la putere comuniștii, iar tatăl său, bunicul meu, a fost arestat și trimis la canal, pentru că era chiabur. Bunica a rămas singură acasă cu copiii, se descurca foar­te greu, iar tata nu a mai putut urma se­mi­narul teologic, și a rămas acasă cu ea și cu frații săi, să ajute în gospodărie. Așa că, atunci când a aflat de aplecarea mea spre ru­găciune, tata mi-a spus bucu­ros că, poa­te, ceea ce el și-a dorit atât de mult voi putea împlini eu. Așa am ajuns să doresc să merg la biserică și, găsindu-mi un prie­ten în clasă, care era și el credincios, am înce­put să merg la slujbe. O colegă a insistat apoi să intru în corul unei biserici din Codlea, unde ea cânta deja. Erau cam 40 de tineri. M-au primit bucuroși, și așa am ajuns să merg la fiecare sfântă li­tur­ghie, ceea ce pentru mine a fost o mare descoperire. Toți acei tineri, cu care m-am împrietenit, erau foarte serioși în credința lor. Mergeau uneori în pelerinaje, se spovedeau, se împărtășeau și aveau o dirijoare tânără, căreia îi voi fi recunoscător toată viața, care ne-a inițiat în tainele bisericii. Am înțeles atunci că biserica și în special liturghia îți oferă, de fapt, o cunoaștere a lumii prin Hristos, iar asta este singura cunoaștere reală a existenței. Atunci a început Iisus, cel pe care-L aflasem în singurătatea rugăciunilor copilăriei, să îmi descopere o altă cale, mai profundă, mai matură, che­mându-mă la mai mult decât avusesem până atunci.

- Ce v-a marcat în mod special ucenicia reli­gioasă?

- Îmi amintesc că stăteam în cafas, acolo unde cânta corul, și vedeam ceea ce fac preoții în altar, în tim­pul Sfintei Liturghii. Nu puteam să văd tot, anu­mite gesturi ale lor de abia le bănuiam, dar îmi amin­tesc că întreg ritualul, mișcările lor, m-au mișcat profund. Am avut sentimentul că asist la o mare taină, că mi se împărtășește un mister. Atunci am știut că vreau să fiu și eu preot. Așa că m-am pregătit, am dat la Facultatea de Teologie, iar după absolvire am venit la Înalt Prea Sfințitul Ioan, care pe atunci era Epis­copul Covasnei și Harghitei, care m-a hirotonit. Și de atunci sunt, iată, 13 ani de când slujesc în această frumoasă biserică din Miercurea Ciuc, care este și catedrala episcopiei.

"În fiecare dimineață, mă închin și îi dau slavă lui Dumnezeu pentru că o fac în graiul nostru românesc"

Catedrala ortodoxă din Miercurea Ciuc e așezată într-o mică piațetă, chiar peste drum de castelul renas­centist care adăpostește Muzeul Secuiesc al Ciucului. E un loc liniștit, răspândind liniște și frumusețe. Lu­mina amiezei cade pe icoanele tâmplei, iar pacea de pe chipul lui Hristos se împrăștie în toată biserica, o biserică frumoasă, care îmi aduce aminte de suratele ei de peste munți. Dar nu a fost tot timpul așa... Lăca­șul acesta, în care părintele Teodor Bijec slujește de 13 ani, a pătimit greu, împreună cu toată suflarea româ­nească, de pe urma cedării Ardealului de Nord, în 1940. După ce a fost construită, între anii 1929 și 1936, preoții au apucat să slujească în biserică doar patru ani. Atunci când armatele horthyștilor au intrat în Miercurea Ciuc, s-au răzbunat nu numai pe români, ci și pe bisericile lor. Știau că din credință ne trăgeam puterea de a răzbi prin vremuri. Au profanat icoanele, iar catedrala au transformat-o în magazie. Patru ani nu s-a mai auzit nici un clopot. Soldații au făcut multe blestemății în biserica ortodoxă din Miercurea Ciuc, unele greu de așternut astăzi, în vremuri atât de euro­pene, pe hârtie. Dar Domnul nu i-a părăsit pe români. Ardealul e din nou întreg, iar frumoasa bise­rică, ridi­cată în perioada interbelică, e acum catedrală episco­pală. Un loc în care românii vin nu numai să se roage, ci și să se regăsească unii pe ceilalți, într-un oraș în care sunt minoritari. Când părintele Teodor Bijec a fost hirotonit, a știut că va sluji nu numai lui Hristos, ci și neamului românesc.
"Eu cred că suntem români adevărați în măsura în care ținem la biserică. Apartenența la neamul ro­mâ­nesc o avem cu toții în sânge, aș putea spune că ne curge prin vene, așa că nu putem disocia credința noas­tră creștină de iubirea de neam. Iubirea de Dum­nezeu și iubirea de neam sunt cei doi plămâni prin care, în primul rând preotul, dar socotesc că în egală măsură și orice român, indiferent de colțul de lume în care Dumnezeu îi rânduiește să își ducă anii vieții, ar trebui să respire. Eu, unul, în fiecare dimineață când mă trezesc, mă închin lui Dumnezeu și îi dau slavă pentru că o fac în graiul nostru românesc. Știu că dacă soarele a răsărit și eu sunt viu, am și în ziua aceea misiunea de a fi între oameni ca preot, de a-i îndemna, prin tot ceea ce fac, să lupte pentru credința lor și pentru neamul lor românesc, în sânul căruia ne-am născut și am trăit. Mai ales aici, în Harghita și Covasna, eu cred că noi, românii, fiind minoritari, nu ne putem uni și nici nu ne putem împlini fără biserică.
Nașterea neamului românesc s-a produs concomi­tent cu primirea credinței creștine, de aceea cred că, dintotdeauna, biserica ne-a adunat. Pe tot firul isto­riei noastre se vorbește de această prezență a lui Dum­nezeu în neamul nostru. Chiar dacă vremurile au fost de multe ori vitrege și suntem o țară mică, așezată la confluența și pe harta de interes a marilor imperii, Dumnezeu ne-a păstrat și iată că suntem încă în pi­cioare. Și nu întâmplător, pentru că la Dumnezeu nimic nu este întâmplător; fiind singurii latini orto­docși, reprezentăm o punte între culturile din Europa. Suntem un nod de legătură între Răsărit și Apus.

- Românii din Harghita-Covasna, minoritari în zona aceasta, au mari probleme de a supraviețui. Credeți că biserica ar putea fi o soluție pe termen lung?

- Credința a fost și va rămâne dintotdeauna o solu­ție pentru românii de aici din zonă, pentru că este singura instituție care îi adună și îi responsabilizează. Ea le transmite acest duh al apartenenței la neam, care trebuie să fie dus din leagăn până la mormânt, însă to­tul manifestat într-un duh al lui Hris­tos, într-un duh al păcii. Noi, românii, am secondat întotdeauna această iu­bire de neam cu bunătatea, cu ome­nia. Am fost oameni primitori, pentru că am fost creștini adevărați. Trăim în acest spațiu românesc și români, și maghiari, dar numai bătând mâna în duhul păcii vom putea conviețui în liniște, promovându-ne, bineînțeles, fiecare apartenența la neamul lui. E vorba de o cultură care vine din adân­cul nostru. Ne-am născut într-o anu­me cre­dință, care este credința moși­lor și a stră­moșilor noștri și trebuie și este legitim să ne-o manifestăm. În duhul respectu­lui, admitem și cealaltă identitate, a ma­ghiarilor, dar avem datoria să nu uităm că suntem români și să facem ceva pen­tru comunitate, să punem umărul la ridica­rea acestei societăți, care are nevoie de noi. Zona noastră, așa cum este ea, multietnică și mul­ticonfesională, ar tre­bui să fie un stimul pentru noi de a juca o singură carte, a unității. Eu am apreciat tot timpul la partea maghiară faptul că această unitate trans­pare în tot ceea ce fac ei. În felul acesta ei apar ca o familie, un întreg de nea­tins. Avem de învățat și noi din lucrul acesta.

Rătăcitori prin lume

- Ați venit în Har­ghita din libertatea total româ­neas­că a Brașovu­lui. Exis­tă vreo diferență între "fe­lul" credinței de-acolo și cea de aici? Care e starea sufletească a românilor? Îi apasă faptul că sunt minoritari? Îi vedeți suferind?

- Da, ei îmi spun durerile lor, dar să știți că cea mai mare proble­mă cu care se confruntă este că nu își găsesc un loc de muncă. Știu că asta e o problemă generală în toată țara, dar aici, în Covasna și Har­ghita, ea este acută. Se impune, oa­re­cum, cunoașterea limbii maghia­re, iar faptul că suntem români nu ne înlesnește o accedere în toate structurile instituțiilor din zonă. Este o abordare oarecum preferen­țială, și noi răzbatem mai greu. Din spusele cre­din­cioșilor și din propria mea experiență, pot să vă spun că accesul românilor în funcțiile și instituțiile publice este limitat etnic, doar pe acest considerent, că sunt români. S-au făcut câțiva pași în schimbarea menta­lității, simțim o ușoară deschidere, dar mai este mult până la ceea ce noi socotim și ne dorim a fi norma­litatea. Împărțim aceeași viață, același pământ, același trai, și socotesc că ar trebui promovați oamenii doar pe considerente și capacități profesionale. Ne-am dori mai multă comunicare în sensul acesta; apreciem ceea ce avem, dar ne dorim mai mult, pentru că vrem să fie bine în tot ceea ce înseamnă viață comunitară.

- Care credeți că e viitorul românilor în această zonă?

- Din păcate, ne confruntăm, de la an la an, cu un fenomen al depopulării zonei. Asta nu este doar o problemă a românilor, ci și a maghiarilor. Episcopia noastră, la recensământul din anul 2002, a însumat 95.000 de credincioși în cele două județe, Covasna și Harghita. La ultimul recensământ, din 2011, au ieșit doar 84.000, ceea ce înseamnă că suntem în continuă scădere. Acest ținut nu poate crește și nu se poate afirma, nu poate constitui un element de stabilitate, decât dacă rămânem și lucrăm aici. Eu apreciez tot ceea ce au făcut autoritățile centrale de stat pentru noi, ca episcopie, însă ne-am dori ca această zonă să se înscrie mai mult în atenția celor de la București, pen­tru că, în măsura în care statul român nu va avea o politică coerentă și nu va sprijini crearea de noi locuri de muncă, tinerii vor pleca pentru că nu au un viitor. Deși ținutul este bogat, dacă nu sunt locuri de muncă și tu ești minoritar, ajungi în punctul în care, disperat, cauți o pâine în altă parte. Așa s-a ajuns ca harghitenii și covăsnenii să plece fie spre marile orașe, fie înapoi, în zonele din care au venit. În general, românii caută să obțină un loc de muncă în zone cu oportunități mai mari, cum e zona Brașovului, dar și în alte zone ale țării, care mai au ceva de oferit românilor. Nu vreau să cosmetizăm situația. În Harghita-Covasna avem co­munități care abia supraviețuiesc. Sunt zone în care preoții păstoresc trei, poate chiar patru sate, și trăiesc doar din munca câmpului, pentru că nu mai sunt ro­mâni decât foarte puțini. Preoții aceștia aleargă, la pro­priu, după puținii credincioși pe care îi mai au. Avem și sate îmbătrânite, depopulate, care nu mai au nicio perspectivă, dar, totuși, noi am trimis acolo un preot. Sfântul Sinod face un mare efort și salarizează acești preoți, prin Fondul Central Misionar, pentru a susține slujirea din parohiile depopulate. E un mare efort să ții un preot pentru doi sau trei credincioși, dar îl facem.
Am avut chiar de curând o sfințire de biserică în­tr-o comunitate care numără doar 20 de suflete, dar prin efortul preotului și al episcopiei, am reușit picta­rea bisericii și înzestrarea ei cu toate odoarele nece­sare slujirii, pentru ca oamenii să simtă că vin să se roage într-o biserică frumoasă, nu într-o biserică uita­tă. As­tăzi avem biserici frumoase, pentru că truda ce­lor doi ierarhi, a Înaltpreasfințitului Ioan și a Prea­sfin­ți­tului Andrei, a fost ca ele să fie primitoare, încălzite, aco­pe­rite, refăcute și, prin aceasta, lucrătoare prin slujbe.

- Orașele Sfântul Gheorghe și Mier­curea Ciuc se află la distanță de-o palmă de județul Brașov. Sfinția Voastră sunteți tot brașovean. Credeți că Brașovul ar putea fi un model etnic pentru Co­vasna și Harghita?

- Brașovul este un model, socotesc eu, pentru că este un element de interfe­rență culturală, și aici mă refer la tot ceea ce înseamnă cultură propriu-zisă, dar și la această comunicare, accesibilitate și primi­re a oamenilor din orice zonă a țării. Se știe că orașul Bra­șov nu are doar locuitori autohtoni, ci a adunat oameni din toate părțile țării, deci poa­te fi un model și în ceea ce în­seam­nă comu­ni­carea între etnii. În Cod­lea, eu m-am pomenit crescând cu o comu­nitate de sași bine înche­gată, care se înțelegeau foarte bine cu românii; am crescut comunicând foar­te bine unii cu alții, am avut prieteni, de mic, și între sași, și între maghiari, și nicio­dată nu am avut de împărțit ceva, de­cât prietenia. Nimic altceva.

- Părinte Teodor, înainte de a vă mulțumi pentru acest interviu, v-aș ruga să le transmiteți un gând citi­torilor noștri.

- Aș vrea să le spun că locul acesta în care trăiesc va rămâne pentru toți pri­mitor, pentru că este pământ româ­nesc și pentru că aici, socotesc eu, avem un cult al omeniei, închegat în timp, prin credința noastră în Dum­nezeu.