Iunie 1897. Ion Moga, un țăran din satul Bucium merge grăbit, pe ulița mare din Șinca, cea mai cuprinsă comună de la poalele Făgărașilor. În urma lui, trage de căpăstru un cal murg și trupeș. Se oprește în fața unei case arătoase, cu o curte cât un ogor, își face semnul crucii și mână calul în ogradă. Îl leagă cu grijă în fața grajdului, îl mângâie blând pe grumaz, apoi scoate din sân o năframă roșie, legată cu nod, și se îndreaptă spre ușa casei. Bate și i se strigă să intre. Înăuntru, așezat pe un scaun, se află cel mai mare proprietar de pământuri din așezările Făgărașului. Ion deznoadă cu grijă basmaua și își pune pe masă averea agonisită într-o viață: bani grei, munciți ani de-a rândul pe câmpia rece de la poalele munților. "Acum sunt toți, așa cum am vorbit. Am adus și calul", spune Ion, cu vocea aproape gâtuită. Moșierul numără teancul de bani și îi pune-n sertar. "Bine, măi, așa să fie! Mergi la grămătic să-ți facă hârtia!".
Pe drumul de întoarcere, Ion parcă zboară. Ajuns acasă, în Bucium, își îmbrățișează părinții și le arată zapisul. "Avem pământ!" Își leapădă hainele bune, apucă un hârleț și pornește spre marginea satului. Își plimbă privirea peste pajiștile înflorite, năpădite de maci purpurii și șoptește cu lacrimi în glas: "Îți mulțumesc, Doamne!". În sfârșit, are pământul lui! Vântul subțirel încrețește seara de vară. Ion scuipă în palme, își înfige cazmaua în pământul acoperit de iarba înflorită: "Aici va fi casa mea!".
Cronică de familie
Viorel Moga mă privește ușor stingherit. Frânturile de povești pe care cu greu și le mai aduce aminte din anii copilăriei sunt vechi și neclare, auzite de la părinți, rude și oamenii din sat despre bunicul său, Ion Moga. "Nimeni nu mai știe exact cum a fost. Sigur e doar anul în care și-a ridicat casa aici, pe locul unde am făcut pensiunea: este 1897. Bunicul a tocmit o echipă de zidari unguri, care au construit casa, exact așa cum și-a dorit-o el. Avea pivniță din piatră, ziduri de cărămidă și geamuri mari, care dădeau către munte. A muncit cot la cot cu ei, până au pus și acoperișul. Iar după ce a spoit cu var pereții și cuptorul din odaia cea mare, s-a dus la mândra lui și a cerut-o de soție. Și au făcut nuntă mare!".
Viorel Moga îmi aduce un teanc de poze îngălbenite de timp. Pe dreptunghiurile poroase, crăpate de anii care au trecut peste ele, sunt imortalizați părinții săi în ziua nunții, în costume populare, după tradiția făgărășeană. El și cei patru frați, cu multă vreme în urmă, când încă se mai purtau perciuni lați și pantaloni evazați. Fratele lui și cumnata sa, săsoaică, emigrați în Germania încă de pe vremea lui Ceaușescu, pozați pe când veniseră într-o vizită pe locurile natale, după revoluție. Casa veche nu apare decât în vreo două poze. În rest - doar câte-un ochi de fereastră, lucind de sub bolta de viță-de-vie, poarta mare de lemn, o parte din magazie, și curtea nesfârșită...
Își trece palma peste frunte, dorind parcă să adune la un loc lucrurile aflate despre bunicul său, pe care nu l-a cunoscut. "Nici n-a apucat să se bucure de munca lui, sărmanul, că în 1902, bunicul s-a stins, la numai 27 de ani. Nimeni nu știe de ce a murit. Pur și simplu, a căzut din picioare pe glie și s-a dus. Bunica a rămas văduvă de tânără, dar deja îl născuse pe tatăl meu, Dumitru, care atunci avea vreo patru ani. Peste o vreme, s-a recăsătorit. Iar casa aceasta i-a rămas tatei. Fiindcă era sărăcie mare, pe la 16 ani, tata a plecat la București, să învețe meserie. A fost ucenic la un ceasornicar, a devenit bun meseriaș și câștiga foarte bine. La 17 ani și jumătate s-a întors în Bucium. Avea bani și a mai cumpărat niște pământ, pentru că voia să-și facă gospodărie mare și frumoasă. Casa veche rămăsese nelocuită și începuse să se strice, pe ici, pe-acolo. Voia s-o repare, dar n-a apucat, pentru că l-au luat la război. A avut noroc și a scăpat de gloanțele inamice, iar când s-a întors, în 1918, s-a căsătorit cu Maria Cârstea, mama mea. Au reparat casa bătrânească, au mai construit o cameră, grajdurile, șopronul, magazia, un atelier de lemnărie. Noi am fost cinci copii - toți băieți, și nu ne-a lipsit nimic în acele vremuri. Țin minte că era bătătura plină de animale: cai, bivoli, capre, oi, porci și toate înaripatele. Părinții mei erau gospodari, munceau de dimineața până seara și aveau de toate, chiar mai mult decât ne trebuia nouă pentru traiul zilnic. Mergeau mereu cu căruța cu coviltir la târgurile din Zărnești, Tohani sau Breaza, unde-și vindeau grânele, cartofii și animalele de prisos. Am dus-o tare bine în acei ani... Mai târziu, pe vremea comuniștilor, pentru că se băgaseră cote la cereale și alte obligații absurde, tata s-a apucat să facă acoperișuri de case, să câștige un ban pe care să nu-l împartă cu Partidul Muncitoresc. Mare pacoste a fost comunismul ăsta pentru țăranii făgărășeni! Mulți au fost nevoiți să se rupă de pământ și să muncească în industrie! Tata a lucrat lemnărie până la 82 de ani, când a închis ochii, dar a apucat să ne învețe pe toți să ne descurcăm, să fim pe picioarele noastre. După moartea lui și apoi și-a mamei, noi am ajuns fiecare la casele noastre, pe unde ne-au purtat pașii și viața. Fratele meu cel mare a ajuns în București, apoi a făcut facultatea și a ajuns director la «Automatica», următorul frate a rămas în sat, fratele mijlociu a lucrat ca inginer la Uzina 2 din Brașov, iar în 1988, a plecat în Germania, după soția lui, săsoaică. Eu, fiind mai mic, am rămas în sat, să-mi termin școala generală, iar la 14 ani am plecat la Brașov, la profesionala de la «Autocamioane». Vreme de 24 de ani, casa veche, lăsată de bunicul Ion, a rămas nelocuită. Eu veneam mai des, pentru că locuiam aproape, în Brașov. Mă mai îngrijeam de grădină, plantam zarzavaturi, aveam și pomi fructiferi - era o plăcere să vin aici, pentru că era un adevărat rai, față de oraș. Nu știu cum să vă spun, dar mereu am avut impresia că mă cheamă casa asta înapoi. Într-o zi, mă sună fratele meu din Germania și-mi spune: «Măi, Viorele, ar trebui să rezolvăm cumva cu casa părintească. Să-i rămână unuia dintre voi și să aibă grijă de ea, că-i păcat. Casele părăsite suferă, la fel ca și oamenii. Mor încetul cu încetul. O să se dărâme mâine, poimâine!». Fiindcă tocmai ieșisem la pensie, am vorbit cu frații și cu nepoții mei, le-am întors partea cuvenită din moștenire și când s-au semnat toate actele, în martie 2006, m-am apucat să renovez casa. Trebuia tencuită, pridvorul din lemn putrezise și avea nevoie de reparații, voiam să-i pun altă instalație electrică, să-i construiesc și o baie - lucruri mărunte, dar necesare, ca să pot locui în ea confortabil."
Comoara din casa veche
"Tot fratele meu din Germania m-a sfătuit să apelez la un arhitect, ca să fiu sigur că n-o să se dărâme casa pe mine. O cunoștință mi-a recomandat o doamnă arhitect din zona Aradului, foarte sufletistă și plină de idei. A venit la Bucium să vadă despre ce e vorba și când a intrat în curte, pe loc mi-a spus: «Domnule Moga, nu vă dați seama ce potențial are casa aceasta! Ați putea să faceți o minunăție aici! Dacă ar fi după mine, aș face o pensiune! Am mai construit șapte pensiuni, dar niciuna n-avea așa o poziție perfectă. Sunteți la marginea satului, e liniște deplină, iar peisajul care se vede din curte îți taie respirația. Străinii se dau în vânt după astfel de locuri!». Vă spun sincer că la început mi-a fost teamă, nu eram pregătiți pentru o asemenea investiție, dar după ce am vorbit cu copiii și cu fratele meu, m-am hotărât să-i urmez sfaturile. Și am pornit la drum. Am pus la bătaie toate economiile pe care le făcusem până atunci și s-a oferit să mă ajute și fratele din Germania, cu care suntem foarte apropiați."
În 2007, a venit rândul fiului familiei Moga să se implice în salvarea casei bătrânești. Lucian Moga e un tânăr oacheș, înalt și bine legat. El conduce pensiunea, cu o seriozitate și o pricepere demnă de invidiat. Ce părea la început doar un mijloc de trai a devenit o pasiune reală, mai ales sub aspectul decorației interioare a pensiunii, care rivalizează, ca frumusețe, cu celebrele pensiuni din Tirol. "Pentru mine, a fost o provocare", spune Lucian. "Când am vorbit cu tata despre planurile propuse de doamna arhitect, am fost încântat pe loc de idee. Dar n-a fost deloc ușor, nu mă gândeam că va fi atâta muncă... De casa veche nu ne-am atins - voiam s-o păstrăm așa cum a fost. Am început cu demolarea grajdurilor și a magaziilor, dar se strânseseră atâtea lemne prin curte că nici nu mai aveam loc să ne mișcăm. Și-apoi, mie îmi veneau mereu alte idei. O sunam pe doamna arhitect și mă întreba, înainte să apuc să-i spun ceva: «Iar facem modificări?». Practic, n-a rămas mare lucru din planul inițial, pentru că eu aveam alte viziuni. Dar greșeam, prins de euforia tinereții... Am tot construit noi așa, după noile mele idei, până ni s-au terminat banii. La asta nu mă gândisem! (Râde) Și încă mai erau multe de făcut! Noroc că în 2009 a apărut un program european cu fonduri pentru dezvoltare în mediul rural. Era unica noastră șansă să terminăm ce începusem, și am profitat de ea. Am realizat proiectul dar, conform normelor europene, am fost nevoiți să chemăm fel de fel de specialiști pentru studii geodezice, proiecte tehnice, studii de fezabilitate, teste de rezistență a clădirii și alte zeci de expertize. Am umblat un an întreg după autorizații, căram teancuri de acte după mine și stăteam cu zilele pe la ușile autorităților. Abia prin septembrie 2010, am reușit să completez dosarul, iar în aprilie 2011, am primit aprobarea pentru contractul de finanțare. Valoarea totală a proiectului a fost de 307.000 de euro, din care jumătate trebuia să fie aportul nostru. Am luat o scrisoare de garanție de la bancă, am deschis o linie de credit, altfel nu ne descurcam. Am avut mare noroc să lucrăm cu oameni serioși, care ne-au ajutat, ori de câte ori am avut nevoie: doamna arhitect, consultantul pe fonduri europene, proiectanții, constructorii, tâmplarul, pictorița, bancherii... Țin să spun amănuntele acestea, în speranța de a corecta înspre bine imaginea negativă care domină televiziunea și presa, când e vorba de fondurile europene... Ele funcționează, e nevoie doar de tenacitate, de curaj și de muncă. Mai ales de muncă, aș zice. În cazul nostru a fost la fel. Odată ce am avut bani pentru construcție, a urmat un volum de muncă uriaș! Am stat cu tata și am supravegheat fiecare detaliu. Nimic n-am mai lăsat la voia întâmplării, deoarece trebuia să dăm socoteală pentru fiecare bănuț cheltuit. În aprilie 2013, am făcut recepția pensiunii și i-am invitat la Bucium pe toți cei implicați în proiect. Au rămas impresionați de ce a ieșit și s-au bucurat tare mult de reușita noastră."
O bijuterie la poalele munților
Într-adevăr, pensiunea "Casa Moga" este o bijuterie - și asta v-o spune un om care călătorește mult prin țară și prin străinătate, și a dormit prin multe hoteluri și pensiuni. Mobilierul din camere, din sala de mese, decorațiunile de pe holurile pensiunii sunt pictate cu motive florale tradiționale, deosebit de frumoase. Bunul gust îți încântă privirea, oriunde te uiți. Și grija pentru detaliul artistic. Îl întreb pe Lucian de unde s-a inspirat. "Am văzut obiecte astfel pictate în casa mătușii mele din Germania și m-am îndrăgostit de ele. Am vrut să împrumut ceva din stilul săsesc, pentru că se potrivește perfect cu arhitectura pensiunii și pentru că satele făgărășene de dincolo de Olt au fost locuite masiv de sași. Apoi, într-o zi, la Brașov, am întâlnit-o pe artista Margareta Armanko, care venise la un târg meșteșugăresc cu câteva piese de mobilier pictat. Mi-au plăcut tare mult și am întrebat-o dacă este dispusă să ne picteze și nouă mobila pensiunii. A fost de acord, iar eu m-am pus pe căutat cărți vechi, cu mobilă pictată și modele tradiționale săsești. Când o piesă de mobilier ieșea din atelierul de tâmplărie, o duceam pe bucăți la Brașov, și o urcam cu liftul până la etajul 10, unde are pictorița atelierul. Vă spun sincer, m-au spetit mobilele astea, cât le-am cărat! După ce se usca vopseaua, le aduceam înapoi, la pensiune, și venea tâmplarul să le monteze în camere, pentru că întregi nu intrau pe ușă. A durat mult până au fost gata toate cele opt camere, vă dați seama... Dar rezultatul contează! Se vede că sunt pictate cu drag, parcă a pus și suflet artista, nu numai culoare! Sunt tare mulțumit că am implicat în mobilarea și decorarea pensiunii și mici meșteșugari locali, care s-au bucurat de comenzi mai mari și au câștigat bani frumoși pe munca lor."
Dar pe lângă mobilele pictate, în pensiune se află și câteva obiecte de artă, vechi de peste o sută de ani, care dau locului noblețe și eleganță.
"Într-adevăr, în pensiune avem multe obiecte originale, vechi de peste 100 de ani", spune Lucian. "Inițial, tata a cumpărat două lămpi din ceramică pictată, care mi-au plăcut foarte mult. Le-am pus pe perete și am văzut că dau personalitate locului, așa că m-am apucat să caut și altele. Am scotocit trei ani la rând prin talciocuri și târguri, până am reușit să le găsesc pe toate, dar efortul n-a fost în zadar. Acum, toată lumea ne întreabă de unde le-avem. Sunt, efectiv, superbe! Chiar și scaunele din fier forjat pe care stăm le-am cumpărat de la un sas bătrân, care pe vremuri a avut un restaurant. Modelul acesta se mai găsește doar la Grădina de vară a Palatului Bruckenthal din Avrig. Le-am curățat de rugină, le-am vopsit, și vedeți cât de bine arată! Am mai procurat o sanie și o trăsură de peste 100 de ani vechime, pe care le-am restaurat și de care se bucură toți turiștii. Aceste detalii contează foarte mult, mai ales pentru străini și orășeni, care n-au mai văzut astfel de obiecte, decât prin muzee. Vrem ca totul să fie în armonie cu locul acesta minunat, pe care străbunicul meu l-a iubit atât de mult. Mă bucur că am putut integra și casa bătrânească în arhitectura pensiunii. Mie, cel puțin, îmi dă un frumos sentiment al continuității."
****
Astăzi, din vechea casă a bunicului Moga au mai rămas doar pietrele fundației, pivnița dar și ceva din spiritul casei de altădată: un sentiment de stabilitate, de siguranță, o energie bună, care urcă în tine din rostul și bucuria oamenilor care au trăit în ea. Genius loci. Spiritul bun al pământului de la poalele Munților Făgăraș.
Informații utile
Pensiunea "Casa Moga" din Bucium asigură confortul unui hotel de patru stele. Pe lângă apartamentul de la parter, dotat cu "antichități" și utilități sanitare de ultimă generație, la etaj mai există alte opt camere duble și un living comun, cu un pridvor din lemn, care oferă o priveliște absolut fabuloasă a munților. Și în camere mobilierul este pictat, băile de "înaltă clasă", iar curățenia exemplară. Din descriere nu poate să lipsească, firește, bucătăria, stăpânită cu măiestrie de doamna Maria Moga care își răsfață oaspeții cu mâncăruri la alegere, preparate, exclusiv, din produse locale, procurate de la țărani. Și nu poate să lipsească nici bunăvoința (de pe altă planetă) a gazdelor, aerul, "irespirabil" de pur și curat, și mai presus de orice, liniștea. O liniște binefăcătoare, care învăluie locul și ți se așează pe umeri, seara, ca o îmbrățișare afectuoasă, când soarele dispare dincolo de culmile Făgărașilor, și răcoarea se lasă pe lume, cu miros de zăpezi.
P.S. Un amănunt mi-a atras atenția: la recepție, pe o plăcuță albastră, este scrisă nota dată pensiunii "Casa Moga" de Booking.com (un foarte serios site de rezervări online), în urma evaluărilor făcute de către clienți: 9,4! Cunoscătorii știu că o astfel de notă este foarte greu de obținut!
Pensiunea "Casa Moga" se află în satul Bucium, com. Șinca Veche, jud. Brașov. LUCIAN MOGA răspunde la tel. 0726.782.100.
Detalii despre serviciile pensiunii găsiți și pe http://www.casamoga.ro/