SMILEY - "Da! Sunt un patriot! Îmi iubesc țara, limba, tradițiile"

"Pare bizar, dar sunt un om liniștit"

- Suntem în luna iulie, când majoritatea oame­nilor se îmbarcă pe mult așteptata corabie a vacan­ței. Te pregătești și tu să ridici pânzele în vânt?

- Vacanța mea a fost la începutul anului, în ianua­rie. În rest... corabia mea e ancorată în port (ca să intru în jocul tău de cuvinte). Acum, de pildă, filmez pentru emisiunea "Vocea României" de la Pro TV. Și o să tot filmez, până în septembrie, inclusiv, când "Vocea" o să înceapă. Apoi pornesc filmările pentru "Românii au talent", după care intru în live-urile de la "Vocea". Abia după încheierea lor, de Crăciun, o să mai am trei-patru zile de vacanță. Dar tot urzesc eu ceva. Speranța nu moare niciodată. Dacă totul o să meargă ca uns, am ambiția ca, printre toate filmările astea, să mai rup câteva zile de evadare. Ar fi minunat!

- Cum îți alegi destinațiile pentru vacanță? Te atrag agitația, locurile mondene, sau preferi liniștea, spațiile izo­late de lume, unde să-ți tragi sufletul?

- Mereu caut locurile retrase, liniștite, cât mai apro­piate de natură, cu cât mai puțini oameni, uneori, dacă s-ar putea, chiar deloc. Pentru un tip așa de "pre­zent" ca mine, poate părea bizar ce spun, dar asta e firea mea, așa am fost dintotdeauna, și cu atât mai mult în anii din urmă, când motorul profesiei duduie la turație maximă. În viața de zi cu zi, profesia mă lea­gă de mulți oameni - la concerte, la studio, în tele­vi­ziune, peste tot e multă lume, multă agitație - și-atunci simt nevoia să mă deconectez măcar din când în când, să am liniștea necesară ca să-mi aud gân­durile și să-mi ascult sufletul. Bine, eu încerc să am un stil de viață liniștit nu doar în scurtele perioade de vacan­ță, ci și în existența de dincolo de profesie, la modul cotidian. Doar că asta e mai greu de reali­zat...

"Locuiesc în pădure"

- În zilele noastre, natura a devenit un remediu universal pentru oamenii obosiți care suntem. Chiar doctorii o pun pe lista medicamentelor, deși apro­pierea de ea nu e chiar simplă. Tu în ce relație te afli cu natura? Simți, efectiv, că te ajută?

- Natura e mama noastră, a tuturor, așa că nu e de mirare că mulți oameni, mai ales orășenii, se simt brusc descătușați când ies din mediul lor citadin, când dau de un smoc de iarbă, de un copac, de un fir de apă care clipocește cu susur lin, de aerul minunat de curat, de ciripitul păsărilor... Eu, deși am fost crescut la oraș, în Pitești, și n-am avut decât niște rude îndepăr­tate, la țară, pe care le vizitam foarte rar, m-am simțit mereu legat de natură, un sentiment ce s-a accentuat pe mă­sură ce am crescut, devenind din ce în ce mai profund. Am înțeles că legătura dintre om și natură e indiso­lubilă, că ești condiționat mai ales sufletește de pre­zența ei. Deși n-am fost atras nicio­dată de alpi­nism, n-am mers în drumeții, nu m-am cățărat pe vâr­furi de munți și n-am dormit niciodată la cort, totuși, am ales să-mi fac casa în care locu­iesc acum, literalmente în pădure, adică ies pe ușă și o pornesc la plimbare prin­tr-o pădure adevărată, cu copaci bătrâni, cu tot felul de păsărele care mă răsfață cu concertele lor melo­dioase, în fiecare dimineață și sea­ră... Îmi place să merg cu picioarele goale prin iarbă, îmi place chiar să dorm la rădăcina câte unui copac, din grădina care, practic, e un preambul al pădurii, sunt bucuros că acolo pot să văd cerul și stelele ne­acoperite de po­lua­rea orașului, că aerul e mai ră­coros și mai lim­pede decât printre betoane. Chiar și în vacanțe caut destinații cu peisaje puter­nice, cu păduri dese, cu munți falnici... Abia atunci simt că mă re­laxez și că mă încarc. Sigur, mă interesează și clădirile istorice, monumentele de arhi­tectură și mu­zeele, merg și-n astfel de locuri, dar pre­fer natura, care-ți hrănește sufletul și ima­ginația, esen­ța umană.

- Din câte locuri ai fost, există unul pe care să nu-l poți uita?

- Cea mai pregnantă și mai emoționantă amintire e și cea mai apropiată în timp. S-a petrecut de curând, când am ajuns în Retezat, pe vârful Godeanu. E drept că nu am mers cu piciorul și cu rucsacul în spate, ci cu o mașină de teren. Însă și asta e o experiență. În plus, ceea ce a contat cu-adevărat a fost punctul terminus al călătoriei: peisajul acela care-ți taie respirația. Nu e vârful Godeanu cel mai înalt de pe planetă, dar eu, când am ajuns acolo, m-am simțit ca pe acoperișul lumii. Sentimentul a fost copleșitor! Mai sunt atât de multe locuri în țară unde vreau să ajung! Munții noștri sunt chiar impresionanți. Ar trebui să-i prețuim mai mult, să ne prețuim țara mai mult...

- Smiley, patriot?

- Da, chiar sunt pa­triot: îmi iubesc țara, nea­mul, limba, tradițiile... Nu pot să spun că sunt fericit cu lu­mea în care trăiesc, pen­tru că, la nivel de socie­tate, mai sunt încă multe de îmbunătățit, dar sunt mulțumit cu țara mea.

"M-am născut exact în locul potrivit"

- Crezi, așa cum se spu­ne, că există o legă­tură sub­tilă, misterioasă, cu locul în care ne-am născut?

- Da, cred foarte tare! Când eram mai tânăr, că­zu­sem și eu în adorația Oc­ci­dentului, ziceam că nu m-am născut în locul potrivit, că dacă mă năș­team în altă țară era alt­ce­va, că aș fi avut mai multe șanse și așa mai depar­te. Între timp, călătorind mult în străinătate, luând con­tact cu diverse culturi și stiluri de viață, mi-a venit mintea la cap, am realizat că, de fapt, nu e deloc așa, că m-am născut exact în locul potrivit, că eu rezo­nez cel mai bine cu oa­me­nii de aici, din România, că am o legătură cu ei, din­colo de cuvinte, că stilul de viață și cultura de aici îmi sunt cele mai apropiate de su­flet, că sunt legat de pământul ăsta, cumva, și dincolo de ra­țiune, așa cum spui, într-un mod special. Dovadă că acum, când sunt plecat din țară, după cel mult două luni, mă cu­prinde un dor de România...! Simt nevoia organic să mă întorc aici. Uite, de câțiva ani încoace, de când merg mai des și stau destul de mult în America, din mo­tive profesionale, am ajuns să și fac reclamă Ro­mâ­niei. (râde) Adică, dacă oamenii cu care iau contact acolo mă întreabă "Și cum e în Ro­mâ­nia?", eu le răs­pund că"În România simți cu-adevărat că trăiești, din toate punctele de vedere!"

- Și ei te cred?

- Pe unii i-am făcut atât de curioși, încât chiar s-au pornit la drum și-au venit încoace. Și, după ce au vă­zut cum e viața aici și cum arată țara, mi-au dat drep­tate. Ba chiar s-au și reîntors.

"Ultima redută - credința"

- Smiley, în ciuda efortului tău profesional uriaș, ești mereu proaspăt și zâmbitor. Din ce surse îți cu­legi energia?

- Din credință. Mă rog mult la Dumnezeu și cred că El îmi dă energia asta nesfârșită... Așa cred.

- Cum ai descoperit rugăciunea?

- Am mers la biserică de mic, împreună cu bunica din partea mamei. Ea m-a învățat cât de importantă e întâlnirea de duminică, din biserică, cu Dumnezeu. Ulterior, mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu e pretutindeni și tot timpul, că rugăciunea nu trebuie spu­să numai în biserică sau doar în ultima zi a săptă­mânii, că Dumnezeu te aude oriunde ai fi și oricând i te-ai adresa și că Dumnezeu, cel puțin pentru mine, în ochii mei, e bun, atotștiutor și iertător. Dumnezeu e iubire. Nu știu să vorbesc mult despre asta, nu am îndeajuns de multă cunoaștere și experiență, credința mea e simplă, instinctivă. Dar o simt ca absolut nece­sară. Cred că e foarte important, pentru viețile noastre, să avem credință. Asta e ultima redută. Dacă ne pier­dem credința, noi înșine suntem pierduți, căci ne pierdem rădăcinile, iar dezrădăcinați fiind, începem să facem lucruri împotriva bunului simț și a naturii. Și, din păcate, uite că exact asta se încearcă, de la ni­vel înalt și pe plan mondial: să ne facă să ne pierdem credința. Suntem colonizați cu toții. Am devenit o apă și-un pământ. Globalizarea eradichează tradițiile, cul­turile se întrepătrund până la o uniformizare anihi­lantă, industrializarea agresivă și complet irespon­sa­bilă ucide natura, planeta întreagă e răvășită de răz­boaie și acte teroriste, dacă ne pierdem și cre­dința...

- Dar zâmbetul tău luminos, care a devenit o emblemă a ta, bucuria asta molipsitoare pe care o răspândești, de unde vin?

- În mare parte, tot de la Dumnezeu. Credința și rugăciunea îți dau pace și senin sufletesc. Împăcare cu tine. Apoi eu cred că tot ce ține de suflet și de spirit se trage din felul în care simți. Eu, nativ, sunt un om care nu gândește niciodată rău despre alți oameni și nu am altceva decât iubire și înțelegere pentru per­soa­nele din jurul meu. În­cerc mereu să văd partea fru­moasă a unui om, a unei întâlniri sau a unei în­tâm­plări.

"Îmi place la nebunie ce fac"

- Pe drumurile vieții circulă și destui ticăloși, oameni lacomi, invi­di­oși, purtători de ură. Cu ei ce faci?

- Încerc să-mi dau sea­ma de unde li se trage "otra­va" și ura, gestul rău­tăcios. Cred că lucru­rile astea nu se nasc atunci, pe moment, cred că în spatele lor există un motiv mai vechi și mai profund. Acolo încerc eu să ajung. Și să știi că răb­darea asta îmi e uneori răsplătită.

- Smiley, îți spun deschis că dialogul nostru de astăzi scoate la suprafață un personaj de-a dreptul surprinzător, cu o profunzime greu de imaginat pentru cineva care stă toată ziua pe scenă, în lumina orbitoare a reflectoarelor. Cum se armonizează cele două părți ale firii tale?

- Prin motivația care îmi vine, pur și simplu, din pasiunea pentru muzică. Iată că, după atâția ani de prezență pe scenă și în concerte, ea nu s-a erodat, am păstrat același entuziasm de când eram puști. N-am făcut vreun efort, nu m-am educat în sensul ăsta, e vorba doar de faptul că îmi place la nebunie ce fac...

- Truda cu tinerii pe care îi iei sub aripa ta și îi "crești" muzi­cal te entuzias­mează la fel de mult? Lucrul cu alții poate fi, la un moment dat, ex­trem de obositor. Sau nu?

- Ba, partea asta a început să mă obosească și, de multe ori, îmi vine să las baltă totul. Dar apoi îmi dau seama că și mentoratul ăsta vine la pachet cu muzica, că, în fond, e ceva fru­mos și be­nefic ce fac eu cu oa­menii ăștia. Și-apoi, toa­tă lumea, indife­rent de pro­fesie sau de stilul de viață, trece prin perioade din astea, de lehamite, dar nu depune armele. De ce aș fi eu mai cu moț? Și, final­mente, mă gândesc, re­ferindu-mă la muzică, în general, că nu mă văd făcând nimic alt­ceva, cel puțin în momentul de față, că nu am nicio altă opțiune reală și că odată ce renunți, nu mai ai o a doua șansă să reușești. Și, uite-așa, îmi revin! (râde)

"Iubirea cea mare... Există așa ceva?"

- Cum te împaci cu vara, Smiley? Îți in­suflă și ție din energia ei? Soarele ăsta, care topește as­faltul, te face optimist?

- În perioada asta sunt foarte aglomerat și mereu vreau să mă duc acasă să dorm. Dar sunt și melan­colic... Câteo­dată mă gândesc la co­pi­lărie și mă apucă do­rul de zilele alea atât de fericite, când totul era așa de simplu și de clar, când puteam să dorm după-amiaza, deși a­tunci nu voiam, când puteam să fac orice-mi trecea prin minte și oricând, fără să port în spate povara grijilor. Câ­teo­dată sunt melan­colic și din pricina dragostei... Că eu, ca și-atâția alți oameni, o tot căutăm și n-o găsim. Deși, la drept vorbind, eu nu o caut așa, în mod activ, nu ies pe stra­dă să anunț că-mi caut iubirea cea mare, ci, pur și sim­plu, dacă e ca ea să intre în viața mea, eu o primesc. Pe de altă parte, tot cinstit vorbind, mie îmi și plac pe­rioadele astea de me­lancolie. Din melan­colie se nasc niște piese muzi­cale foarte bune. Stai așa, mă­cinat de insomnii, gân­din­du-te la una sau alta și - hop! - îți vine o idee și mai faci o piesă. (râde) Une­­ori mă și autope­dep­sesc, că prea îmi place să zac în starea asta de me­lan­colie. Îmi spun că e ea bună pentru muzică, dar pentru mine, ca om, nu e bine să mă cufund prea mult în ea.

- Eu cred că melan­colia asta a ta se simte și în mag­netismul pe care îl răs­pân­dești. În emoția pe care le-o provoci specta­torilor. Un fel de a fi care îți dă un farmec deosebit. Ești con­știent de el? Îl folosești pen­tru a des­chide uși?

- Nu m-am gândit ni­cio­dată la aspectul ăsta. Eu mă concentrez pe ceea ce am de făcut și încerc să duc lu­crurile la bun sfâr­șit, cu tot sufletul și cu toată pasiunea. Constat că oamenii răspund pozitiv la ceea ce fac și mă bucur când îi văd că-mi zâmbesc la con­certe sau pe stradă, dar atât. N-am analizat si­tuația mai departe. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că oamenii mă plac pentru că sunt foarte sincer în profesie, dar și ca om. Mă rog, asta nu înseamnă că-mi pun sufletul pe tavă în fața unor necunoscuți, dar fe­lul în care mă port cu oamenii e deschis, e sincer, nu sunt în­tr-un fel pe scenă și în alt fel în realitatea de dincolo de profesie. Nu vreau să vând o imagine falsă: sunt o persoa­nă cu oarecare talent, încerc să muncesc cât mai bine și să exprim sincer ceea ce simt și trăiesc. Iar dacă este adevărat ceea ce spui, Doam­ne ajută!

Fotografii de ALEX GÂLMEANU