RĂZVAN MAZILU - "Iubesc spectacolul vieții. Sunt fericit!"

Ines Hristea
"La mulți ani, «Odeon»!"

- Celebritatea dvs. e legată de dans, de balet, pe care l-ați ilustrat strălucit, atât în varianta sa clasică, cât și în cea modernă. Dar, în ultima vreme, numele dvs. e asociat de un teatru: "Odeon". Ce mreje vă țin legate de el?

- Recent, am aniversat pe scena Teatrului Odeon zece ani de la premiera spectacolului "Un Tango Mas" și peste o sută cincizeci de reprezentații cu aceas­­tă producție. Asta spune multe despre relația mea cu Odeonul, teatrul cu cea mai frumoasă sală de spectacole din București - al cărui angajat sunt din anul 2000. Premiere, evenimente, turnee, aventuri, prie­tenii, despărțiri, regăsiri - acești șaispre­zece ani s-au petrecut aproape ca o relație de iubi­re! Sigur că uneori a trebuit să-l "tră­dez", pentru că am norocul să fiu invitat să montez și în alte locuri din București și din țară. Aștept însă cu nerăbdare sta­giunea următoare, ca să mă reîntorc la Odeon, cu o nouă pro­duc­ție. Iar pentru a răspunde punc­tual la între­barea dum­neavoastră... lucrurile sunt simple: mă simt acolo ca într-o familie, cu care în­totdeauna am rezonat artistic per­fect, începând cu primul meu spectacol, din 1997, "Vor­beș­te-mi ca ploaia și lasă-mă să te as­cult", cu Ro­dica Man­dache și marele Johnny Răducanu cân­tând live, la pian, până la recentele "Sa­rai­man" sau "West Side Story", trecând prin "Block Bach" sau ex­traor­dinarul succes "Por­tretul lui Dorian Gray", la care s-au adăugat multe alte spectacole, plus cele­brele "Gale ale Dansului". Anul acesta, Tea­trul Odeon va împlini șaptezeci de ani de când a fost fondat, în 1946, sub numele - pe atunci - de "Teatrul Munci­to­resc CFR". Cred așadar că ar fi nimerit să îi urăm acestui minunat "generator" de cul­tură "La Mulți Ani!" și la cât mai multe spec­tacole-eveniment!

- Puține teatre din România includ dansul în pro­gramele lor. Odeonul face excepție...

- Odeonul a respectat și a iubit dansul de la în­ce­put, fiind singurul teatru din România cu un pro­gram permanent dedicat diverselor forme pe care dan­sul le îmbracă. Cu un asemenea sprijin, m-am sim­țit perma­nent motivat. Toți oamenii din acest tea­tru am încer­cat să facem din fiecare premieră o săr­bătoare, un eveniment, să fim în pas cu timpul, să ne respectăm publicul... E o mare iubire la mijloc între noi și public. Altfel nu s-ar face nimic.

"Artistul sfințește locul"

- Dar scena unui teatru nu este prea mică pentru un spirit artistic de magnitudinea dumnea­voas­tră?

- Orice artist trebuie să circule, să cucerească spații noi și să seducă noi și noi spectatori. Am avut șan­sa să lucrez și în străinătate și în alte locuri din țară. Am dansat acolo unde am fost chemat, pentru că - aceasta este convin­ge­rea mea - un artist are și un soi de misiune. Am mers în tot felul de orașe, mai mici sau mai mari, în teatre mai mici sau mai mari, am dansat pe scene impor­tante din Eu­ro­pa sau pe o scenă im­pro­vizată, în te miri ce loca­litate de pro­vin­cie, pe asfalt sau pe iarbă. Nu con­tează un­de te duci, artistul sfin­țește locul! Cei care îmi ur­măresc activitatea știu bi­ne că nu sunt tipul artistului care rămâne fe­recat în tur­nul său de fil­deș. Din con­tră, întotdea­una am fost con­­­vins că arta se face pen­tru oa­meni, pentru a-i emo­ționa și a stârni în ei senzații, gânduri, revelații, emo­ții... Am încercat deci să deschid larg porțile artei, în beneficiul marelui public, pentru ca el să descopere dansul contemporan. Actualmente, în­cerc să aduc pe scenele românești genul "mu­sical", care nu are o tra­diție la noi, dar pe care oamenii și-l doresc foar­te mult. Fac astfel un nou pas pe drumul trecerii mele de la ipostaza de dansator și per­former, la cea de regizor-co­regraf de musical. Nu este ușor, dar ce e ușor ori simplu pe lumea asta? Sunt însă îmbărbătat de producțiile de până acum și de succesul lor. Ele îmi dau speranță și curajul de a continua. E și cazul ultimelor mele spectacole - "West Side Story", de la Teatrul Odeon, și "Glo­rious!" de la Teatrul de Co­medie. Iar din toam­nă, spec­tatorii mă pot vedea sau revedea într-o ipos­tază - să-i spunem inedită - în "Mon Ca­baret Noir", la Sala Teatrelli, din Piața Lahovary, un teatru ele­gant și intim, pen­tru care am ima­ginat un spec­tacol despre ca­baretul interbelic, un spec­tacol despre care în­drăz­nesc să spun că este unic în peisajul bucu­reștean.

- Care este, în opinia dumneavoastră, ni­velul artei dansului din România de azi? Stăm, cum se spune, "în rând cu lumea", ținem pasul cu nivelul occidental?

- Nu mai e un secret pentru nimeni că sun­tem un popor plin de talente, dar habar n-avem ce să facem cu ele. În dans, problema își are ră­dăcinile în școala de coregrafie, mai exact în­tr-un sistem profund bolnav, care nu pune la dispoziția tinerilor talentați condițiile necesare formării și evoluției lor artistice, care nu acordă atenția cu­venită acestei arte - dansul - atât de speciale și de delicate. La fiecare interviu, de când am pășit pe scenă, de la începutul anilor '90 încoace, spun și semnalez diferențele enorme, de zeci de ani, dintre școlile altor țări și școala noastră, care - biata de ea! - supraviețuiește în condiții dezas­truoase. Degeaba însă! Se salvează cine poate. La fel se întâmplă și în școala de actorie, cea care scoate pe bandă rulantă niște tineri cu speranțe enorme și oferte mult prea puține. M-am confruntat cu această realitate lucrând, de pildă, la proiectul "West Side Story", care a fost dedicat tinerilor actori. Am stat alături de proas­peții absolvenți de la Teatru, am încercat să-i înțeleg mai bine... Pe de altă parte, teatrele noas­­tre "de stat" au trupe fixe, iar directorii nu au voie, din punct de ve­dere legal, să angajeze tineri și, ca atare, majo­ri­tatea au trupe îmbătrânite. De altfel, unul din pro­iec­tele la care țin foarte mult este să îmi formez un nu­cleu de astfel de actori tineri, cu dispo­nibilități reale pentru musical, alături de care să lucrez con­tinuu, să alcă­tuiesc o echipă.

- În ultima vreme, domiciliul dum­nea­voastră s-a mutat la Târgu Mureș. Lu­crați la un proiect nou?

- Onorez invitația Naționalului din Târ­gu Mureș (pentru care mulțumesc) - de a monta un spectacol la Secția Română (Com­pania "Liviu Rebreanu"). Ne-am de­cis îm­preună pentru o mare provocare: un musical după un film celebru, al uria­șului cineast spaniol Pedro Almodóvar, și anu­me "Femei în pragul unei crize de nervi". Sunt un mare fan al regizorului și am fugit anul trecut la Londra, pentru a vedea acest spectacol live, pentru a mă lămuri dacă ni se potrivește și nouă, dacă pu­blicul român ar fi interesat de această poveste. Ne do­rim un spectacol de public, unul complex, cu tea­tru, muzică, dans, co­me­die și melo­dra­mă, toate la un loc, în­ge­mănate inteligent. Trupa Teatrului Națio­nal din Târgu Mureș este minu­na­tă, disponibilă, pu­ter­nică... Iată, lucrăm vara, pe căldura asta toro­pi­toare, dar noi sun­tem fericiți, ne fa­ce o mare plăcere să deslușim îm­pre­ună misterele aces­­tor femei, care vor doar să iubească și să fie iu­bite.

- Cum apreciați deschiderea către teatru a pu­blicului din orașele de provincie?

- Ideea "provinciei culturale" a devenit o pre­ju­decată. La Târgu Mureș sala este plină, chiar arhi­pli­nă, atât la producțiile în limba maghiară, cât și la cele în română. Sălile de teatru sunt mai pline decât cele de cinema și asta poate doar să mă bucure. În plus, pu­blicul din alte orașe și-a păstrat curiozitatea artis­tică, știe să aprecieze un spectacol cu deplină partici­pare emotivă, sincer și neviciat.

- Dialogul nostru se petrece în plină vară. Cu truda asta a dvs., care pare să nu cunoscă răgaz, mai aveți timp să vă bucurați de iradierea anotim­pului, de lumină, de soare, de explozia vegetală?

- Poate nu întâmplător, sunt născut pe 21 iunie, ziua cea mai lungă din an, momentul solstițiului de vară, un motiv de fericire pentru mine, căci vara e ano­­timpul meu preferat: iubesc căldura (poate mai pu­țin pe cea din București), splendoarea naturii, că­lătoriile, marea... Mi-ar plăcea să am o casă pe malul mării. Dar, în egală măsură, iubesc și vacanțele active, cele în care pregătesc noi spectacole pentru stagiunea ce va să vină, și iubesc chiar ideea de a lucra singur, într-un teatru gol, căci am senzația că scena sau sala de repetiții sunt numai și numai ale mele. Satisfacțiile profesionale sunt, pentru mine, adevărate motive de fericire și împlinire. Iar, dincolo de scenă, iubesc, pur și simplu, spectacolul vieții. Deci sunt un fericit!

Foto: DAN IONIȚĂ, MIHAELA MARIN, BRISTENA PHOTOGRAPHY