VARA MAESTRULUI

Valentin Iacob
- Cu pictorul NICOLAE MANIU, despre artă, pită, slană, ceapă și bucuria de a fi viu -

Canicula macera betoanele și asfaltul când am intrat în răcoarea galeriei "Alexan­dra's" din inima Bucureștiului. Mă atră­sese acolo expoziția maestrului Nicolae Maniu, prie­ten vechi al revistei "For­mula AS" și unul din­tre cei mai mari pictori de astăzi ai României. De câțiva ani, maestrul s-a re­întors în țară, la Cluj, iar acum era prima sa expo­ziție mai importantă în București. Venea însoțit, la propriu, dar și pe si­meze, de o artistă mai tâ­nără, Ale­xandra Andone. Odată intrat în galerie, pe lângă frumu­sețea metafi­zică a tablourilor maestru­lui Maniu și cea proaspătă și vag furioasă a pic­turilor Alexandrei Ando­ne, m-a mai surprins ceva: o ar­mo­nie odihnitoare și rafi­nată, răsărită din frumu­sețea aristocratică a unor obiecte expuse, și ele, în spațiul ră­coros și umbros; obiecte vechi, de argint, unele cu destinații pierdute azi, ală­turi de mobile splendide, în stiluri din veacuri apuse. Așa că, stimați cititori, dacă vipiile lui iulie v-au prins și vă chinuie în București, vă îndemnăm să faceți o cură de răcoare și frumusețe prin pictură și artă, la galeria "Alexandra's", pe strada Piața Amzei, nr. 5. Și ca ademenirea să fie totală, voi da cuvântul maestrului Nicolae Maniu și Alexandrei Andone, oaspeții primei expoziții de pic­tură contemporană de la galeria "Alexandra's".


NICOLAE MANIU
"Eu de Cluj nu m-am despărțit niciodată cu adevărat"


- Ce v-a adus de la Cluj în vipiile Bucureștiului, maestre Maniu? Pasiu­nea dvs. pentru artă este la fel ca in­cendiile solare?

- Opera mea a fost cea care m-a mânat mereu pe drumuri și prin țări străine. De data asta, cei care conduc galeria "Alexandra's", din București, m-au contactat cu invitația de a parti­cipa la un eveniment. Am stat puțin pe gânduri, că nu aveam spre ofertă decât tablouri mai vechi, iar ei și-au luat inima în dinți și au venit, pe căldurile astea, la Cluj. Propunerea a fost foarte generoasă. Am căzut de acord. M-au invitat și au cunoscut-o prin mine și pe Alexandra Andone care pictează și ea. Lu­crările pe care le expun sunt toate, cred, de ținută. Și pe care bucureștenii nu le-au văzut. Cel mai important tablou este din 1993, din perioada mea din Ger­mania. Acest tablou a fost expus și în Franța, la Paris, la cea mai mare expo­ziție de trompe l'oeil (tehnică prin care se creează iluzia 3D - n.r.) din lume, la Grand Palais. Au fost 60 de artiști din mai multe țări, fiecare cu trei lucrări, deci a fost o prezență importan­tă. În Ro­mânia, acest tablou nu a fost văzut. A­cest pas este doar un început bucureștean al meu. Toată lauda pentru inițiativa galeriei "Alexandra's", pentru că prima menire a unui artist este să se arate lumii. Am constatat asta și la Cluj, la expoziția mea jubiliară din 2014. Atunci am văzut câtă lume s-a bu­cu­rat, de la copii, până la oa­meni în vârstă. M-au întrebat toți, atunci, când mai fac ex­poziție. Dar asta e puțin mai greu pentru mine, căci eu, din fericire, am o clientelă permanentă și pasionată de picturile mele, și nu am ni­cio­dată o rezervă de lucrări.

- După reîntoarcerea dvs. în țară, v-ați stabilit la Cluj. Vă priește orașul? V-a adoptat?

- Eu de Cluj nu m-am despărțit cu adevărat nicio­da­tă. A fost doar o mare pau­ză în care nu am mai venit, pentru că eram prins cu tot ceea ce aveam de făcut, la început, în Germania, pe urmă în Paris. De fapt, eu nu m-am dezrădăcinat nicio­dată. Și până la urmă, despre ce rădăcini vor­bim? Omul are picioare și umblă, nu-i implantat. Eu, pur și simplu, am revenit acasă. O revenire pregătită din timp. Din 2007, am venit foarte des în România, datorită comenzilor pe care le aveam. Erau tablouri comandate de colecționari din Cluj. Mergeam la Paris, le pictam, veneam, și totdeauna îmi petreceam câteva luni în Cluj, pentru că îmi plăcea foarte mult. Mă întâlneam cu oameni și dialogam cu voluptate pe limba mea, nu într-o limbă străină. Și până la urmă, am găsit și argumente neartistice ca să mă întorc: că-i vorba de vârsta mea, că lumea îți sare în ajutor, oamenii mă recunosc pe stradă, de la oameni obișnuiți și până la cei care umblă doar în mașini. Dar m-am întors în țară și pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplă cu toți artiștii români, anume - că aici comerțul de artă s-a prăbușit, picturile mele se vând foarte bine în România. Și mai am și condiții excep­ționale la Cluj, unde Ștefan Gadola, un mecena local, mi-a pus la dispoziție o casă în care voi lucra până la sfârșitul vieții. Tot el mi-a finanțat și expoziția jubiliară din 2014. Fără el nu făceam acel eveniment colosal. Și mai este și Simion Mureșan, care a con­tribuit, și el, la ducerea la bun sfârșit a acelui eveni­ment jubiliar de la 70 de ani.

- Vreți să vă luați înapoi și cetățenia română? Ar fi încă un semn de dragoste pentru aceste plaiuri.

- Eu sunt cetățean german, dar e dreptul meu na­tu­ral să am din nou cetățenie română. Că eu sigur nu mi-s neamț. Sunt născut în Turda, urmaș de țărani din Mănăstireni. Sunt de aici, din neam vechi.

"Șuetă, bună dispoziție și emoție"

- Ați regăsit și verile de-altădată? Verile Cluju­lui, în care ați fost student?

- Verile la Cluj, în comparație cu Bucureștiul torid și topitor de asfalt, sunt mai blânde, este o climă de nord, mai răcoroasă, mai oxigenată. De altfel, Clu­jul a fost numit ca unul dintre cele 100 de orașe din Europa cu aerul cel mai bun. În plus, orașul este plin de terase, plin de larmă plăcută, omenească, extrem de optimistă și atașantă, ieși pe stradă, faci câțiva pași și întâlnești imediat prieteni care te salută. Pentru mine, asta e cel mai important. Degeaba stai în Saint Tropez, unde nu cunoști pe nimeni și nu vorbești cu nimeni. Mie, dialogul și șueta îmi creea­ză bună dispoziție și emoție.

- Cum arată o zi de vară din viața dvs.?

- Nu are claritatea dimineților anunțate pe gard de cocoși. Eu cu pictura mea am un regim de noc­tam­bul. Mă culc pe la trei dimineața. Mi-am prevenit prietenii că dacă mă repatriez, o să mă vadă mai rar în centru. Lucrez! Acum, mai mult vin ei la mine. Vin ca-n Ardeal, la slană, la ceapă și la povești. Dar dacă e să vă povestesc despre o zi de vară a mea, ce-mi place mie cu-adevărat este să mă duc la piața din Cluj, cu culorile și miro­su­rile ei ațâțătoare. E fabuloasă! Te-ntâl­nești la tarabe cu tot județul. Și mai am aici, la Cluj, o grădină superbă în fața casei, unde pot să stau să ascult cum cântă păsările și să văd cum crește iarba. Une­ori, particip și la evenimente. Lumea are plăcerea să mă invite și nu refuz.

- Viața dvs. în România pare ar­mo­nioasă. Aveți și regrete? Vă consi­derați împlinit ca artist?

- Am și regrete, anume, că nu mi s-a dat încă o comandă oficială. O lucrare ma­joră, pe care sunt capabil încă să o fac. De pildă, să realizez lucrarea pentru tava­nul holului de la Teatrul Național din Cluj. Asta mi-ar plăcea, e proiectul la care mă tot gândesc.

- Maestre Maniu, dar proiecte de vacanță aveți? Culorilor dvs. nu le-ar prii puțină briză pe malul mării?

- Anul acesta vreau să mă duc acolo unde-i soare și mai sunt și explozii: în Tur­cia. Am mai fost de două ori, și mi-a plă­cut, e frumos. Pe mine nu mă inte­re­sează pericolele! Soare și apă să fie. Este singu­rul moment în care mai fac mișcare și am nevoie să intre puțină energie naturală în mine.

- Amintirile nu vă chea­mă și spre verile de demult, nesfârșitele veri din anii copilăriei?

- Lunga vară fier­binte... Îmi amintesc va­canțele mele de vară, de pe vremea când eram co­pil, la bunicii mei, țărani din Mănăstireni, la 50 de kilometri de Cluj. Acolo m-am îmbi­bat cu tot universul ex­tra­ordinar al satului, a­co­lo am învățat să prind pești cu mâna, dezlăn­țuit, într-o fericire fără de margini. Verile acelea le-am închis în memorie și în suflet. Lumina lor e greu de egalat.

- Maestre, în finalul acestui fugar interviu, spuneți-ne câteva cu­vin­te despre Alexandra Andone, tovarășa dvs. de viață, de pictură și de visări...

- Alexandra picta și înainte de a ne cunoaște, în București. Pe atunci, lucra la o mare societate de publicitate, dar a simțit nevoia să-și schimbe viața. E cumplit să stai într-un birou opt ore și să te uiți într-un laptop. Și după ce ne-am cunoscut, pasiunea ei pentru pictură a explo­dat. Iar progresul ei e foarte spectaculos. Se vede și în lucrările ei expuse aici, alături de ale mele.


ALEXANDRA ANDONE
"Vreau să fac copacii să vorbească! Să creez povești"


- După ac­cent, sunteți ar­deleancă.

- Așa este. Sunt ardelean­că, născută și cres­cută în Alba Iu­lia. După ter­mi­narea liceu­lui, la 18 ani, am ple­cat la Bu­curești, mi-am continuat studiile și am rămas în Ca­pitală. Am făcut facultatea de marketing și am lucrat la agenții de publicitate. Un segment mult mai crea­tiv, dar extrem de solicitant și abraziv. Cât a fost plă­cut a fost plăcut. Apoi am căutat alt drum: în artă, prin pictură.

- Cum ați făcut trecerea asta?

- Treptat. Am descoperit că mă cheamă pictura. Era șocant chiar și pentru mine, pentru că toată rațiu­nea mea îmi spunea: "Tu nu ai pictat niciodată!". Che­marea mea însă era foarte puternică. N-am avut de ales decât să ascult și să pornesc pe un drum care nu știam unde o să du­că, și de atunci, timpul și viața mea s-au reașe­zat.

- De cât timp v-ați apucat să pictați siste­matic?

- În ultimii doi ani. De când l-am cunoscut pe Nicolae Maniu.

- Maestrul v-a tre­zit dorința de a vă de­să­vârși chemarea?

- Mi-a trezit pofta de evoluție în pictură și mi-a dat un reper. E ca atunci când ești pe un drum și apare un felinar foarte mare și îți arată: "Pe aici". Asta a fost, că eu poftă și determi­nări aveam. Experi­men­tam foarte mult, cău­tân­du-mă pe mine însămi și căutând ce anume îmi place, în ce direcție să merg. Dar opera lui Maniu a devenit o certitudine. Un reper și un model care a fost atât de puternic, pen­tru că nu semăna cu nimic altceva din ce văzusem. Pe urmă, lucrurile s-au așe­zat firesc. Când îți place ceva foarte tare, ajungi ușor la certitudini.

- Ce a fost mai întâi între dvs. și maestru: senti­mentul sau pictura?

- Amândouă deodată. A fost pentru mine o pro­vo­care și spirituală, și sufletească. Nicolae Ma­niu a fost o provocare pentru toată structura mea de valori și pentru convingerile mele. Dar iată că după doi ani suntem capabili de mai mult decât credeam la înce­put.

- Tablourile dvs. expuse în galeria "Alexan­dra's" sunt bine apreciate...

- Da. Mă bucur. Este o expoziție agreată de toată lumea. Mă incită să merg mai departe, să fac o pictu­ră de idei. Cred că o mare parte din valoarea artistică este ideea. Genul acela de artist sunt și eu. Nu sunt un artist figurativ, nu vreau să pictez copaci în deta­liu, vreau să îi fac să vorbească, vreau să creez po­vești. Să creez lumi noi.

- "La umbra co­pacilor mari nu creș­te iarba", spunea Brân­cuși. Pre­zența tutelară a ma­es­trului Maniu nu vă împie­dică zborul?

- Într-adevăr, se simte influența lui Ni­colae Maniu în ta­blo­u­rile mele. Dar chiar dacă avem în comun dragostea de artă, sun­tem două generații diferite, două viziuni diferite asupra vieții. Mai degrabă suntem complementari. La fel și lucrările. Și asta a în­cântat lumea la ga­leria bucureșteană "A­le­xandra's".