Ciobani fără frontiere - Novăcenii

Ion Longin Popescu
- Cea mai liberă meserie a românilor e ciobănia. Și cea mai veche. Frați cu munții, ciobanii n-au avut nevoie, în veci, de "pașaport" pentru oi. Nici măcar sub stăpânire străină, când sate întregi de ardeleni au bejenit la frații din sud, luându-și turmele, dar și tradiția după ei. -

Dacă prin jocul istoriei, între frații români ce lo­­­cuiau de-o parte și de alta a Carpaților s-au înăl­țat, uneori, granițe, a existat tot­dea­­una un soi de români pentru care bornele de hotar n-au avut o valoare mai mare decât aceea a unor pietre ne­trebnice. Aceștia au fost ciobanii: ciobanii fără fron­tiere din Mărginimea Sibiului. Stăpâni pe munți, stă­pâni pe turme, stăpâni pe "Vămile Cu­cu­lui", ei au avut totdeauna "poduri" de trecere dintr-o pro­vincie ro­­mânească într-alta, pe care, odată cu ei, circula li­ber și spiritul național. Când viața a fost suportabilă, cio­banii au rămas să trăiască la Jina, Ră­șinari, Săliște sau Poiana Sibiului. Când auto­ritățile che­zaro-crăiești au impus restricții prea aspre, dorind să in­troducă robia și în satele de la munte, o parte din ciobănimea transil­văneană a plecat. Oa­meni învățați cu libertatea și cre­dința ortodoxă, "un­gu­renii" au fugit peste munți, unii stabilindu-se la poalele din sud ale Carpaților, alții luând drumul lung al câmpiilor române, până în stepele Donului. Migra­ția ciobanilor ardeleni, de-a lungul ultimelor două secole, reprezintă o pagină de istorie palpitantă, pe care puțini dintre urmașii de azi ai oierilor o cunosc.

Din Parâng, în Kuban

"Regimentul nostru de vânători de munte ajun­sese cu frontul în Kuban, lângă Stalingrad. Câțiva băieți, în frunte cu sergentul Ion Toader, au ajuns într-o seară în centrul unui sătuc ce nu părea deloc o așezare de mujici; casele erau văruite și acoperite cu țiglă, cum nu prea ve­deai la săr­manii ste­pelor ru­sești. În fie­care curte se zăreau un grajd și o construcție mai mi­că, un fel de casă de vară. Porțile din fier erau înalte, spri­­ji­nite pe stâlpi de piatră. Îm­pinși de foa­­me și de frig, sol­da­ții au stri­gat la pri­ma casă unde au vă­zut lumină și au în­cercat să-și fo­lo­sească puțina rusă învățată în tranșee, cerând moloko și hleba (lapte și pâine). Cum se căz­neau ei să-i explice gospodarului, mai mult din mâini decât din cuvinte, că sunt flămânzi și înghețați, bărbatul acela frumos la față, cu părul alb, retezat pe frunte, și o cămașă de in cusută cu «râuri» negre, a spus:
- Măi băieți, dar voi sunteți români; vorbiți ro­mâ­nește, nu vă mai împleticiți limba. Și poftiți în casă.
Bucuroși din cale-afară, cei nouă soldați au trecut pragul unei încăperi spațioase, pe ai cărei pereți erau agă­țate covoare de lână, tablouri de familie și farfurii de lut colorate. O bătrână și doi tineri ședeau în jurul unei mese ro­tun­de, joase. Pe masă, resturile unei mă­măligi, câteva bucăți de brânză și o ulcea cu smân­tână. Adevărate rarități pe vreme de război.
- Moșule, de unde știi românește? - a întrebat sergentul.
- Măi copii, eu sunt cioban din Novaci, un sat gorjean de sub Munții Parâng. De loc sunt din Poiana Sibiului, din Ardeal, dar am fugit peste munți ca să nu mă ia la oastea ungu­rească - a răspuns omul. Am ajuns aici din în­tâm­plare, pe când mă aflam cu tur­mele în Transnistria. Eram mai mulți ciobani, fiindcă prin părțile astea găseam iarbă bună și clienți pentru caș. S-a întâmplat că a izbucnit re­vo­luția lui Lenin și ne-au prins bolșe­vicii. Crânceni oameni! Ne-au îm­pins sub amenin­țarea baionetelor către răsărit, spu­nând că o să trăim bine sub ei. Ziceau că n-are rost să ne întoarcem aca­să, că România avea să fie distrusă de ger­mani și de unguri... Așa s-a întâmplat de-am rămas, ne-am însurat copiii și am întemeiat satul ăsta. Astăzi, suntem peste 50 de fa­milii.
În timp ce baciul vorbea, cei din casă s-au pus pe jelit, iar vecinii - români și ei - lua­seră prispa cu asalt. Cu ochii în lacrimi, cei mai mulți în­trebau de munți. Doreau să știe cum arată poienile, dacă mai sunt stâ­nile la locul lor, pe Urdele, pe Cărbunele, pe Brabeți. Erau curioși cum a fost la Unirea din 1918, cum au pă­răsit grănicerii unguri hotarele, ce s-a ales de ca­ba­nele de vâ­nă­toare ale gro­filor. Mai mulți au întrebat dacă se mai fac nedeile în Poiana Muierii. Când au auzit că da, parcă le-ar fi luat obrajii foc. Unii și-au trântit pălăriile de pământ și au prins a lovi cu pumnii în ma­să, s-o fărâme... Ur­mașii lor or mai fi și acum în Cau­caz, căci și acolo este o matcă bună pentru oierit. Dar ca în Parâng, orice s-ar spune, nu poate fi."

Apa cu două inimi

Povestitorul întâmplării de mai sus este inginerul Gheorghe Cu­țuligă din Novaci, mare colec­ționar de documente și fotografii, proprietarul unei biblioteci impresionante și al unei superbe case din 1835. Deși a lucrat toată viața în domeniul "hidro", fiind șeful Uzinei Electrice din localitate, Gheorghe Cuțuligă a fost curios să afle de ce erau novăcenii "de două fe­luri": moșneni și ungureni. El a observat, încă din co­pi­lărie, că Novaciul parcă ar avea două inimi, una pe stânga Gilortului, cealaltă pe dreapta.

***

Se pare că primul "ungurean" (cioban din Ardeal) refugiat la Novaci, strămoșul "străinilor" de azi, a fost un participant la Răs­coala lui Horea, Cloșca și Crișan (1785), un anume Toma Călușeru. După executarea pe roată a moți­lor martiri, autoritățile imperiale au de­clanșat prigoana împotriva răsculaților. Nu se cu­noaș­te numă­rul celor executați, închiși în tem­nițe sau strămutați de pe pămân­turile lor, după cum nu se știe nici numărul celor care au luat drumul codrilor sau al refugiului la româ­nii de peste Carpați. Dar este sigur că Toma Călușeru nu a fost sin­gurul care și-a construit o colibă în Novaci, în poienile sterpe de pe malul stâng al Gilortului, aflân­du-și astfel scăparea la frații "de un sânge și de-o credință". Un val însemnat de refugiați este con­semnat în preajma Primului Răz­boi Mondial, când presiunea cato­lică și înăsprirea con­dițiilor de trai în Imperiu deveniseră de ne­su­portat. Oamenii și-au luat fami­liile și câteva bunuri pe care le-au legat pe spinarea măgărușilor și, în spa­tele turmelor, ocolind pi­chetele de grăniceri, nu s-au oprit decât pe malul râului ce împarte azi Novaciul în două: Gilortul. La început, și-au construit colibe asemănă­toa­re cu stânile. Deși trăiau la poale de mun­te, novă­cenii autoh­toni nu se ocupau cu oieritul, iar in­vazia zecilor de mii de oi trebuie să-i fi luat prin sur­prin­dere pe mulți dintre ei. Un singur om a avut luciditatea de a lua o hotărâre potrivită cu situația: Dumitru Brezu­lescu, fondatorul Băncii Populare "Gilortul", una dintre cele dintâi bănci de tip cooperatist din țară. El și-a dat seama că ciobanii vor aduce bogăție și un nou stil de viață în Novaci; prin urmare, a cum­pă­rat cu banii băncii părți din moșiile boierești de pe ma­­lul stâng al Gilortului, cu care, în anul de grație 1908, a împroprietărit primele 80 de familii de un­gu­reni.
Pe dată, s-a văzut că "veneticii" aveau un nivel de trai mai ridicat decât localnicii. De se duceau la vale cu căruțele cu scânduri, unt, mere și brânză, stârneau uimire și invidie în locurile de popas. Când sco­teau "băcuii" brișca de la chimir și tăiau pâine albă, slă­nină, ceapă și brânză de burduf, se strângeau copiii de țărani ca la urs. Cu pătulele pline de grâu și po­rumb, oltenii din lunca Jiului nu reușeau să-și scoa­tă fami­liile din zeamă de urzici și mămăligă. Din acei ani datează însă și perfida alarmă: "Feriți-vă, vine Tran­silvania peste noi!". În realitate, oierii din Mărgi­nimea Sibiului au fost primiți cu bra­țele des­chise în toată zona subcarpatică. Până la urmă, ei și-au plătit cu vârf și îndesat "găzduirea", con­taminându-și fra­ții ținuți sub obroc turcesc cu va­lori precum simțul pro­prie­tă­ții, des­chiderea spre lume și ideea națională.

Hora din Plaiul Mare

Când Dumitru Vonica din Răchita (comuna Poiana Sibiului) a ajuns, trecând peste munți, în Novaci, era o zi de sărbătoare din anii de domnie ai luminatului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În fața câr­ciu­mii lui Cernăzeanu cel bătrân, horă mare, cu "Aolică" și "Daolică", lăutarii vestiți ai locului. Ca să-și ferească mușteriii de praf, crâș­măreasa cea tânără pândește fiecare pauză a jocului și trece iute cu găleata cu apă pes­te "ringul" de dans. Cerând la început o cin­zeacă de "tărie", omul nostru nu-și as­cunde ne­plăcerea de a descoperi moliciunea leșinată a rachiului oltenesc, dar găsește, în cele din urmă, că are o aromă plăcută, ce te îndeamnă parcă la povești. Pe neașteptate, câțiva no­vă­­ceni își trag scaunul aproape, comandă umplerea ulcelelor și-l îndeamnă pe noul venit să vorbească. Le place cum a reușit baciul să înșele vigilența ungurilor de la graniță, lăsând turma să pască singură, el furi­șându-se cu câinii pe coama Mohorului și ieșind tiptil tocmai la Piatra Tăiată, în România. Restul "misiunii" a fost îndeplinit de Lăbuș, Ursu și Florea, ciobănești dresați anume să aducă oile la stăpân. Cârciumarul îi schimbă omului cinzeaca de tescovină cu o ulcea smăl­țuită, în care toarnă cel mai bun vin al casei. Apoi, în semn de admirație, îi oferă găzduire peste noapte și-i spune că-și poate construi o colibă pe una din poie­nile mă­răcinoase de peste râu. Dumitru este mul­țu­mit de primirea făcută de frații novăceni. Privirea îi cade pe Maria, o fată firavă, ce stă rezemată de prispa casei de peste drum. Îi face semn și o cheamă la joc. În ițarii săi albi și strânși pe picior, cu chimirul lat de piele și că­mașa albă, brodată cu negru, cu pălăria cu boruri în­gus­te, "străinul" i-a făcut o frumoasă impre­sie fetei. După vreo trei duminici de joc, în care poie­narul i-a în­vățat pe localnici niște "învârtite" din acelea de-ți sărea pălăria la zece metri, cel devenit de-acum "Mitică" își va lega viața de tânăra novă­cean­că, pe care o aștepta o soartă bună, cu mulțumire și dar de șapte copii. Cadoul de nuntă primit de la mân­drul său băr­bat a fost o icoană cum nu se mai vă­zuse în Novaci, cu Măicuța Domnului îmbrăcată în roșu purpuriu. Era o icoană veche, de pe timpul crăi­șo­rului Horea, sin­gura avere cu care tre­cuse flăcăul printre grăniceri. Fiind vremea bună, nun­ta s-a ținut într-o po­ieniță de pe malul stâng al apei, iar dansul pe același mal, chiar în dreptul cârciumii lui Cernăzeanu, pe un pla­tou numit Plaiul Mare. Locul va rămâne mul­tă vre­me vatra de dans a ungurenilor, spre care se vor scur­ge, cu timpul, tot mai multe perechi de moșneni, că - deh! - muzica "băcuilor" era mai veselă, hora mai săltată, stri­găturile mai pline de învățături. Pe ne­simțite, novă­cencele n-au mai deose­bit portul de câm­pie de cel de munte, găsind că fusta, brăcirile, șoarțele, piep­tarul și cârpa neagră cu ciucuri, cămașa albă bro­dată cu fir negru și cu mânecile scurte până la cot, înfoiate ca o coadă de păun, sunt mai ușor de purtat și chiar de confecționat. În câteva decenii, portul local­nicilor a dispărut în lăzile cu obiecte nefo­lositoare, costumul ciobanilor sibieni devenind singu­rul costum novă­cean. Iar ca să-i mențină puri­tatea, cei mai înstă­riți își vor comanda hainele peste munți, în Mărgi­nimea Sibiului, la meșteri po­ienari sau jinari.

Pogorârea Mioriței

Principala stradă a Novaciului "ungurenesc" se nu­mește "Scărița". Pornește de pe malul râului și urcă spre munte. Am dorit să vedem cât mai păstrează casele din arhitectura de peste munți. Din fe­ricire, des­tul de mult. Curțile sunt închise pe trei laturi (casa mare, casa mică, grajdul), au porți înalte, deși din fier forjat, "transparente", de influență "su­distă". Gardu­rile, și ele, s-au lăsat parcă trase în jos, după moda locului. Acoperișurile sunt din țiglă, pris­pele și cerda­curile - din lemn. Modelul adus de la Po­iana și Rășinari a fost copiat și de lo­calnici. Cu tim­pul, arhi­tectura gospodăriilor un­gu­renilor s-a în­tins în întreg nordul Gorjului. Firea oamenilor a rămas însă, pe mai de­parte, oleacă diferită de a celor din sud.

*

Odată cu întemeierea "sloboziei" Novacilor, moș­nenii au observat că noii lor consăteni nu se jură în tri­bunale, nu merg ca martori, nu dau în judecată pe nimeni. De multe ori, alegeau să piardă în justiție, decât să comită "păcatul" jurământului. Nici în ziua de azi situația nu e prea mult schimbată; in­frac­țio­na­li­tatea la ungu­reni este extrem de redusă. Dacă și-au lăsat locurile de naștere cu destulă jale, viața lor prin­tre frații din sudul munților fiind totuși o viață de exil, cio­banii au rămas, cu toate acestea, oameni veseli, pe­trecăreți. Ei au adus nedeile ca semn de schimbare a anotimpurilor și de perpetuare a ritualurilor oierești.
Blonzi cu ochi albaștri, ungurenii au adus cu­rajul înfruntării naturii și a fiarelor pădurii, dorul de libertate, iubirea pentru spațiile deschise, atașamentul față de animale. Forța lor civili­zatoare a fost însă și mai puternică: au adus în Novaci și în împrejurimi organizarea gospo­dăriei, mașina de tors, morile manuale de furaje. Sfidând "legământul" bătrânului Deceneu, cel care-i obligase pe daci să-și taie viile, poienarii le-au reamintit no­vă­cenilor știința culturii viței-de-vie. Au înlocuit, apoi, din alimentație azima de tip oriental, cu pâinea cres­cută cu spumă de prune. În locul co­păilor din lemn de salcie, ei foloseau ciuberele de fag pentru păstrarea căr­nii de porc de la Crăciun, iar bună­tăți precum brânza de burduf, jintița, urda și tocanul de berbec au fost adu­se tot din Mărgi­nime. Întreaga zo­nă sub­car­patică a intrat, de-a lungul se­colelor, în sfera de in­flu­ență a "Mio­riței". Lu­mea câmpiei, naivă și ig­no­rantă, nu pu­tea pricepe de ce-și înmoaie ciobanii ar­deleni că­mășile în seu de oaie și de ce-și cos cioa­recii direct pe picior. Gesturi magice, gân­deau unii mai "răsăriți". Au tre­cut ani buni până să-și dea moșnenii seama (și să le ur­meze obiceiul) că ciobanii nu se îm­bolnăveau fiindcă păduchilor nu le pla­ce grăsimea de oaie. Nici rugii cei prea ascuțiți din mun­te nu se pot agăța de cioa­recii strânși pe pulpe și nici viperele cele iuți nu-și puteau înfige dintele ucigaș, în țesătura deasă, îmbibată cu seu.

Povestea păstorașului orb

Moș Ion, în vârstă de 85 de ani, este pri­mul ungurean "poienar" care a stricat tradi­ția de familie, părăsind, fără voie, ciobănia. Întors de pe front, de la Odesa, cu zeci de schije în mâini și picioare, cu degete și părți din "tiuga" capului - lipsă, a suferit amarnic când și-a dat seama că po­ienițele de pe Căr­bunele vor rămâne de-a pururi doar chi­nu­i­toare amintiri."Văzând așa necaz", spune moș Ion, izbucnind la fiecare două-trei mi­nute în plâns, "am vândut sutele de oi moș­tenite de la bietul tata și m-am făcut căruțaș. Căram brân­za vecinilor, la târg, cu boii." Drama sa de invalid a fost, într-un fel, moș­tenită. Tatăl său, Ion, avusese și el, în anii de școală, un accident. Pe când venea într-o zi acasă, cu cărțile vârâte în straiță, iaca un muscoci vijelios și bâ­zâ­itor că îi dă târcoale. Băiatul și-a scos săcăteul de pe umăr și a dat să-l alun­ge, dar nu se știe cum s-a-ntors, cum s-a ferit, că satanica zbură­toare l-a înțepat drept în lumina ochiului. Cum nu prea erau pe atunci doc­tori la tot pasul, în cele din urmă, după toate un­sorile băbești, ochiul ne­fericitului a fost pierdut. Luându-și adio de la școală, Ion, ciobănașul chior, s-a avântat sus în munți și, când a putut, a rămas acolo și iarna. Să fi împlinit vârsta iubitu­lui nostru Mântuitor când, într-o bună zi, aler­gând pe pajiște să prindă un ber­becuț ca să-i agațe clopoțelul de gât, cum s-a-ntors, cum s-a ferit de zba­te­rea animalului, că i-a sărit clopoțelul drept în lu­mina ochiului bun. Cu o iuțeală ne­în­chi­puită, zarea pla­iu­rilor atât de dragi, vârfurile bra­zilor, albeața turmelor și cărarea șerpuită ce du­cea la stână au dispărut din fața lui. Suferința i-a fost atât de aspră, că, vre­me de șase luni, n-a vor­bit cu nimeni. Apoi a coborât în Novaci, s-a însurat întâi cu Ioana, o vă­du­vă miloasă, apoi, după moartea ei prematură, cu Joița din Cisnădie, o muiere cre­din­cioasă care i-a crescut cei doi băieți, rămași calici și orfani pe bătătură. Așa s-a ridicat Ion, cu ma­mă vitre­gă și tată orb, de-a ajuns întâi "premilitar de frunte", iar, puțin mai încolo, erou ciopârțit de schi­je într-o pajiște rusească. Ține cu mândrie tăcută la originea sa ciobănească și are grijă să-mi atragă aten­ția asupra străzii "Scărița": "Ia să te uiți, cât îi cartierul de lung, să vezi cum sunt așezate casele; de vezi vreuna cu fața la vale, e semn că acolo s-a pierdut ru­da ciobănimii; de le vezi cu fața la deal, spre munte, aco­lo flacăra e încă vie. Ciobanii nu pot trăi fără să-și arun­ce ochii spre munți. Tata, orbul, spunea că, în une­le duminici de vară, privea ore întregi spre Poiana Muierii, unde se țin nedeile, zărind ca prin ceață, cu ochii minții, iarba și stâncile. Iar când de prin pajiștile înflorite se auzea și câte un glas de mioare, era fericit, chiar dacă la gâtul lor răsunau blestemații ăia de clopoței...".

Fotografii: DUMITRU BUDRALA