Părintele PUIU PAVEL - "Românismul nu are termen de valabilitate. Te naști cu iubirea asta și o duci cu tine în mormânt"

- Biserica ortodoxă din Odorheiu Secuiesc -

În Odorheiu Secuiesc, la doar câțiva pași de centrul cochet și plin de flori în care tronează două catedrale impunătoare ale credincioșilor maghiari, se află singura biserică românească din oraș. Un locaș străvechi, care, "de la brâu în jos", cum îi place părintelui Puiu să spună, a fost ctitorit de Mihai Viteazul, dom­nul care i-a strâns pentru pri­ma oară pe toți românii într-o sin­gură țară. De la "brâu în sus", biserica a fost rectitorită în 1918, semn al luptelor pe care ortodoxia le-a purtat cu vremu­rile, care, aici, în Ardeal, nu au fost prea blânde cu neamul și credința noastră. De șaisprezece ani, în această biserică slujește părintele Puiu, un moldo­vean inimos, care le este româ­nilor de aici nu numai preot, ci și un soi de primar neales, adică un om prin inima căruia trec toate pro­blemele comunității și care slu­jește atât sfintei cruci, cât și nea­mului său, românesc. Părin­tele nu e la primul interviu acordat revistei noastre, așa că dialogul cu dânsul s-a legat, fi­resc, de cele anterioare.

"Credincioșii mei știu locul cheii de la biserică"

- Părinte Puiu, au trecut nouă ani de la ultima convorbire cu dvs. Ce s-a mai întâmplat de atunci? Care e soarta parohiei ortodoxe din Odorheiu Se­cuiesc? Mai bună, mai rea?

- Și binele, și răul, ni le facem noi singuri. Ca să-ți meargă bine în viață, în primul rând, trebuie să fii împăcat cu Dumnezeu. Dacă ești împăcat cu Dum­­nezeu, nu are cum să îți fie rău. În al doilea rând, trebuie să fii împăcat cu tine și, în al treilea rând, trebuie să fii împăcat cu cei alături de care trăiești. Eu, unul, am atâta liniște aici, la Odorheiu Secuiesc, și atâta trăire simplă, că nu le-aș putea lăsa pentru nimic în lume. Liniștea duhovnicească e o stare adân­că a inimii, iar starea asta pe mine mă arun­că în brațele împăcării cu Dumnezeu și cu aproa­pele. De aceea eu sunt tare mulțumit.

- Pacea sufletească biruie răul din jur? Preoția nu înseamnă doar rugăciune, ci și ieșire în lume, confruntarea cu problemele credincioșilor...

- Vedeți dvs., când am venit, aici erau zece oa­meni la biserică, duminica. Lăcașul avea o sobă în mij­loc și ne adunam 10-12 români, ploua prin aco­pe­riș prin vreo trei locuri, erau condiții grele, iarna era și foarte frig afară, erau minus 30 de grade. Ei bine, noi stăteam cu toți acolo, în jurul sobei, și făceam liturghie. Eu prin voi am început activitatea. Pe Sânziana Pop și pe voi, cei de la "Formula AS", Dumnezeu vă va duce în Rai, sunt convins total de lucrul acesta, pentru că dânsa și "Formula AS" au deschis porțile pentru biserica de la Odorheiul Secuiesc. Și nu numai. Când ne-am întâlnit prima dată, biserica era o ruină, și am zis: "Hai să o facem!" Prin interviul dat atunci, prin reportajele care s-au făcut în zonă, au venit foarte mulți dona­tori. Așa am refăcut biserica și asta a fost esențial. Acum ea nu este plină, ci arhiplină, duminică de duminică, și cu români și cu secui. Și asta este cea mai mare mulțumire a mea. Am credincioși foarte buni, foarte simpli. Credin­cioșii mei știu locul cheii de la biserică. Când nu sunt acasă și au nevoie de rugă­ciune, vin, își deschid sin­guri și intră, își fac canonul, închid apoi biserica și pleacă. Suntem o ade­vărată familie. Nu le-am cerut niciodată bani pen­tru slujbe. Să nu fiu în­țeles greșit sau să par fățarnic: e obligatoriu ca biserica să se izbească, la un moment dat, de nevoia de bani, ca instituție, nu are cum să trăiască altfel. Dar eu nu le impun cre­dincioșilor mei taxe. Pur și simplu, nu pot să fac lu­crul ăsta, Biserica nu e un supermarket, să îi spui credinciosului: "Atât te costă cununia, atât este dez­legarea, atât este rugăciunea de călătorie." Dacă faci așa, greșești foarte mult, pentru că Dumnezeu nu are taxe. Pe mine mă interesează mai mult să văd la o cununie lacrimile părinților, pe care îi așez întot­dea­una în spatele mirilor, decât să iau bani la sfârșit. De acolo vine pentru mine mulțumirea cea mai mare, să văd că, într-adevăr, ei se bucură.

"În Odorhei suntem mai puțin de doi la sută români"

- Câți credincioși români mai există în Odor­hei?

- Din punctul acesta de vedere nu stăm bine de­loc. Teoretic, noi, românii, suntem 2% din totalul populației, după hârtiile primăriei. În realitate, sun­tem mai puțini. Când l-a născut preoteasa pe feciorul meu, acum 13 ani, eram cam 1.000 de români, iar acum am ajuns în jur de 700-800, maximum. Mai mulți nu suntem. Și pe ăștia i-aș putea împărți din nou: cei care au legătură, într-adevăr, cu comunitatea românească, însemnând biserică, adunările la Ziua Națională, activități care se desfășoară efectiv în cadrul comunității românești, și cei pe care nu-i inte­resează nimic, ba chiar, mai rău, s-au maghiarizat. Eu, personal, pe unii ca aceștia nu-i mai consider români, pentru că au rupt legătura cu tot ce înseamnă românitate, și-au schimbat până și numele ca să se maghiarizeze: din Anton s-a făcut Antál. Nu au făcut asta singuri, ci la cererea expresă a soției sau soțului, care au fost mai autoritari în căsătorie. Am avut o înmormântare acum câțiva ani - el, fost cadru mili­tar, soția, o secuiancă de aici, din oraș; și l-au înmor­mântat într-un sat unde numai eu și cântărețul bise­ricesc eram români. Se uitau ăia la noi ca la filmele cu John Wayne, nu știa nimeni ce se întâmplă acolo - pentru că ritualul ortodox la înmormântare e deosebit. Dar au avut, totuși, bunăvoință să-l în­mormânteze cu ritualul ortodox, chiar dacă i-au schimbat numele din Anton Traian în Antál Traian.
În ritmul acesta, Odorheiul Se­cuiesc va ajunge, probabil, sin­gurul oraș 100% unguresc din Ro­mânia. De 17 ani de când sunt preot aici, foarte puțini români au venit, dar de plecat, au plecat foarte mulți.
Avem o școală românească de care ținem cu dinții, pentru că e în pericol să dispară oricând. Sunt acum aproape 300 de copii, cla­sele I-XII, dar foarte puțini sunt din oraș, cam 20%. Restul sunt ve­niți din alte localități. Avem copii români, dar avem și ma­ghiari, pentru că sunt maghiari, mulți dintre ei oameni de afaceri, care au un pic de minte și se gân­desc că fără limba română, co­pi­lul lor va avea un viitor mort. Au înțeles că școala românească reprezintă, totuși, un punct de plecare în viața lor și i-au adus la noi.

"Nu-ți cere nimeni să porți crucea ortodoxă, dar nu huli țara în care trăiești"

- Cum se descurcă românii în mijlocul unei co­munități care este aproape 100% maghiară?

- Săracii, s-au obișnuit cu greutățile de aici. I-au adus aici valurile vieții și au fost obligați să se adap­teze. Mulți dintre ei au fost nevoiți să învețe maghia­ra. Sunt societăți private unde circuitul e închis, dacă nu știi limba maghiară. Când am venit eu aici, nici grădiniță în limba română nu prea era. Exista o sin­gură secție de limba română, unde erau însă 80% copii maghiari. Fata mea, de exemplu, a învățat un­gurește forțată, că nu a avut încotro. Toți copiii mei știu ungurește, ceea ce nu-i rău deloc. Bine ar fi fost să învețe de drag, nu cu forța. Când preoteasa mea, care e doctoriță, s-a angajat la spital, în 2001, a dat exa­men în limba maghiară. I s-a cerut lucrul ăsta. Acum înțelege maghiară, dar la început a fost greu. Toți erau mirați că ea știa doar românește. Probabil că în perioada aceea nu se înțelegea că limba de stat, limba oficială, e limba română. Nici acum nu se înțe­lege prea bine. Unii secui nici nu vor să înțeleagă, săracii de ei. Ce să simți pentru ei, decât milă. Pe vremuri, bătrânii făceau armată, mai intrau în contact cu limba română, dar tineretul maghiar de astăzi nu știe deloc. Pentru mine ăsta e un semn de întrebare, pentru că ei, la bacalaureat, unde au ca materie și limba română, iau 9 și 10, deși ei nu pot să citească o pagină de ziar românesc. Vă spun din experiență, pentru că am fost asistent la examenul de bacalau­reat. E dureros.
Recent, au început să conștientizeze și ei izolarea în care trăiesc, și, așa cum v-am spus, a crescut nu­mărul copiilor maghiari în școala românească. Se gândesc la viitorul copiilor lor. Cu ajutorul limbii române, copilul ar putea să ajungă mai sus, medic la București, cercetător la Brașov, sau la guvern sau ori­unde. De exemplu, fosta secretară a fostului premier Emil Boc era unguroaică, tatăl ei e din Odorheiu Secuiesc, iar ea a trăit în Cluj. Dacă nu ar fi știut limba română, ar fi avut șansa să ajungă pe scaunul ăla? Faptul că secuii nu știu limba română e un han­dicap. La unii văd o încăpățânare de a nu învăța lim­ba română, la alții este o neputință. Oricum, îmi e greu să îi înțeleg. La noi în oraș există o echipă de handbal bună, au fost vicecampioni într-un an, au câștigat și o cupă, la nivel internațional. În ea sunt jucători profesioniști de toate naționalitățile: geor­gieni, armeni, sârbi. Îi cunosc, pentru că cei care sunt ortodocși vin la mine la biserică. Am avut un geor­gian, un macedonean, doi sârbi și un ungur ortodox din Ungaria. Ei bine, după un an de zile, toți știau bine românește, citeau și dialogau. De asta spun că pe unii dintre secui nu îi pot scuza. Sunt mulți între ei care nu vor să știe limba română și mie mi se pare nefirească încăpățânarea asta. Nu îți impune nimeni să îți faci crucea ortodoxă sau să porți drapelul Ro­mâniei pe piept, dar atâta timp cât ai buletinul acestei țări, atâta timp cât pensia mamei tale sau a bunicii tale vine de la București, nu trebuie să hulești și trebuie să fii în stare să te înțelegi cu ceilalți în limba țării tale.

"Imnul țării face parte din fișa postului meu"

- Părinte Puiu, deși sunteți moldo­vean la ori­gine, vorbiți ca memorandiștii ardeleni, plin de obi­dă și de patriotism. Cum v-ați împământenit așa de puternic în locul acesta, confruntat cu atâta ne­drep­tate și umilință?

- Eu nu am știut cu adevărat ce înseamnă patrio­tismul până să vin aici. Eram tânăr și nu pot spune că muream de emoție când auzeam imnul național. Doar când se juca fotbal și se mai cânta Deșteaptă-te române simțeam ceva. Dar acum, să vină cineva să-mi cânte imnul de 1 Decembrie, aici, în Harghita, la Odorheiu Secuiesc... Mă credeți că acum plâng de ziua națională? Înainte nu plângeam. Faptul că tră­iești de atâ­ția ani în aceas­tă zonă îți dă o anumită sensi­bili­tate și nu ai cum să nu plângi. Înseamnă că ți-ai îndeplinit canonul vieții tale, eu asta cred. Așa m-am decis să fac și eu ceva de 1 Decem­brie, ca să mă simt mân­dru că sunt român, și nu o mân­drie falsă sau pros­tească, ci mân­dria de a do­vedi că port tri­co­­lorul româ­nesc peste piept, cu o anumită dem­ni­tate. Nu e rolul meu să organizez Ziua Na­țio­nală a României, dar mi-am zis: dacă nu o fac eu, cine să o facă? Și am început să invit artiști și actori, începând cu cei mari și foarte renumiți. Au venit la Odorheiu Se­cu­iesc, de 1 decembrie, Florin Piersic, Tudor Gheor­ghe, Grigore Leșe, Dumitru Fărcaș, toți ar­tiști mari. Nu am avut bani să le dau. Le-am plătit transportul, masa și cazarea. Iar ei au ac­ceptat, pentru că ceva i-a răscolit. Mi s-a întâmplat cu un singur interpret de muzică populară, nu-i dau numele, care atunci când l-am sunat, mi-a spus direct: "Părinte, eu fără 3500 de euro nu vin nicăieri." L-am rugat atunci să ia o hartă și să se uite unde este Odor­heiul Secuiesc, apoi să se gândească de unde aș putea eu să îi dau acești bani. Mi-a spus că știe unde este Odorheiul, dar ăsta este tariful lui. I-am spus atunci să își dea jos cocarda tricoloră din piept, că degeaba o ține și i-am închis telefonul. Dar, cu această excepție, să știți că toți mi-au răs­puns foarte bucuroși. La un moment dat, chiar în anul când l-am adus pe Tudor Gheorghe, autori­tă­țile mi-au făcut proble­me cu sala, pe care, până la urmă, am obținut-o. Când l-am sunat pe Tu­dor Gheorghe să îi spun că, poate, nu va avea unde să cânte, mi-a spus: "Părinte, eu nu am ne­voie de un acoperiș să le cânt românilor. Îmi găsești o buturugă mare, o pui în curtea bisericii și mă urc pe ea și cânt sub cerul liber." Anul trecut am reușit să îl aduc și pe Dumitru Fărcaș. Nu vă spun ce a fost... pentru că el nu a venit cu mâna goală, ci cu 30 de oameni, cu tot ansamblul lui de la Cluj.
Eu tare le mulțumesc tuturor, pentru că sunt oa­menii lui Dumnezeu. Pentru mine va rămâne întot­deauna, ca un canon al vieții, să mă rog pentru ei. Atâta pot să le dăruiesc, că nu am altceva, decât rugă­ciuni. Așa că asta face părintele Puiu la Odor­heiu Secuiesc, se ocupă și de treburile astea, e o cruce a mea, pe care trebuie să o duc. Cât oi sta aici, până oi pleca, până oi muri, Dumnezeu știe ce rân­duiește, trebuie să fac lucrul ăsta. Este obligatoriu, nu pentru mărire, nu pentru grad, nu pentru bani, ci intră în "fișa postului" meu, a hirotoniei mele. Așa cred eu.

"În Harghita și Covasna, cea mai slabă verigă este statul român"

- Părinte Puiu, în calitate de preot și de duhov­nic, simțiți mai bine decât oricine sufletul omenesc. Cum vă explicați antipatia aceasta a maghiarilor față de români? Ce-i învrăjbește pe secui contra noastră?

- Nu secuii ne fac viața grea. Politicienii care-i conduc au în sânge boala asta de a crea diversiuni. Omul de rând, maghiarul obișnuit, e un om sănătos, un om normal. Dar de la revoluție încoace, vreme de 25 de ani, ei au fost intoxicați continuu de o pro­pagandă care i-a ponegrit mereu pe români, și cred că propaganda asta le-a intrat în reflex. Naționalis­mul ăsta extrem i-a adus însă într-o situație de mare sărăcie, și asta este foarte dureros. Uitați-vă că din '90 încoace, răstimp în care UDMR a fost mereu la gu­ver­nare sau în umbra guver­nării, Harghita împreună cu Covasna au ajuns cele mai sărace județe din tot Ardealul și alcătuiesc una dintre cele mai sărace zone din Româ­nia. Eu sunt convins că sunt jocuri politice la mijloc. Dacă județul ăsta sau Covasna ar fi fost undeva la graniță, aș fi avut circumstanțe să spun că, poate-poate, planul lor e să se rupă de România și să se lipească de Ungaria, dar aici, în inima țării, nu au cum. Sunt jocuri politice, pentru că pe baza așa-zisei autonomii a ținutului secuiesc s-au câști­gat voturi ani de zile. Dar cred că maghiarii s-au trezit și ei între timp, și-au dat sea­ma că, de la Revoluție încoa­ce, numai cu "momeală" naționalistă extremă sunt ademeniți. Un exemplu sunt alegerile locale: unde UDMR-ul a cam căzut la urne...

- Cum vă explicați indiferența totală a auto­rităților de la București?

- Chiar nu-mi explic! Cu excepția lui Traian Băsescu, care a venit aici, a fost foar­te sincer, le-a spus și maghiarilor ade­vărul în față, că nu vor avea autonomie câtă vreme e el președinte, dar a și făcut ceva pentru zona asta și de aceea maghiarii l-au iubit și l-au susținut, iar la încercarea de suspendare a lui, au votat toți împotrivă, în rest, toți politicienii pe care i-am cunoscut, care au venit de la București aici, au venit numai să vadă frumusețea zonei și să vâne­ze. Niciunul nu a venit să bată la ușa comu­nității și să întrebe: "Măi, fraților, voi ce nevoi aveți?" Nu la ușa mea, a bisericii, nu, să bată la ușa comunității românești sau la cea a comunității maghiare. Nici pe ei nu i-au căutat, pentru că și pe ei i-au păcălit li­derii lor politici, cum ne-au păcălit și ai noș­tri pe noi, pe români. În Harghita și Co­vas­na cea mai slabă verigă este statul român.

- Cum sunt, de fapt, secuii? Vă întreb fiindcă trăiți zi de zi printre ei și nici n-ați dat bir cu fugitul, ca mulți români...

- Să știți că secuii sunt oameni civili­zați, oameni buni, oameni serioși, paroliști. Eu am învățat multe de la ei și îi cunosc bine, pentru că la mine în biserică intră se­cuiul ca la el acasă - bineînțeles, respec­tând principiile bunului simț și fără forme agresive de naționalism. Nu-mi place na­ționalismul agresiv. Eu cred că naționa­lismul aici, în zonă, se poate exprima prin rugăciune și blândețe. Dovadă că mulți dintre ei caută dezlegarea preotului orto­dox. Duminica, de obicei, sunt români cei care vin la slujbă, dar în cursul săptămânii, mă caută mai mult secuii. Mai ales când vin de pe la țară, de undeva; ei știu că au o problemă pe care, poate, nimeni nu le-o împărtășește sau nu le-o alină, de aceea vin la preotul ortodox. Și vin de la toate confe­siunile, pentru că nici la protestanți, nici la catolici nu există, de exemplu, rugăciuni de mângâiere a sufletului, de dezlegare. Când le citești o rugăciune a părinților pentru copii - că ei au copiii plecați în Ungaria, sau au un copil care bea, ei simt un ajutor de Sus. Și dacă preotul îi citește o rugă­ciune, și dacă s-a împlinit rugăciunea preotului, că Dumnezeu are grijă să se împlinească, el îi spune apoi vecinului, ve­ci­nei, și așa ajung să te mai caute și alții. Să știți că asta a fost și o formă de supraviețuire a mea, inclusiv financiară, să mă sprijin și pe credincioșii secui. Că salariul meu e unul de mizerie, nici jumătate din salariul unui profe­sor nu iau, pentru că fondurile sunt jumătate de la parohie, ju­mătate de la stat.

- Dar nu aveți sa­­lariu de preot misionar?

- A fost cândva, acum e istorie. Asta e o pro­ble­mă care ar trebui re­zolvată, în zona asta, de Sfântul Sinod. Erau îna­inte salarii plătite du­blu de la stat, pentru că erau zone defa­vorizate, dar de câțiva ani buni s-au scos fondurile astea. Din fon­dul misionar cen­tral al Sinodului primesc bani parohiile sărace, dar eu nici nu vreau să mă nu­măr printre ele. Atât timp cât am forța de a mișca ceva, biserica mea nu va fi declarată nevoiașă. Biserica asta trebuie să aibă steagul sus, că nu-i lipsește nimic! Cât sunt eu în putere și pot să fac ceva, eu cred că Dumnezeu nu mă va lăsa.

"Am biserici fără niciun credincios"

- Părinte, sfinția voastră aveți în păstorire și parohii din sate foarte sărace, care au doar unul, doi credincioși români...

- Să știți că nu am sate în păstorire, am de fapt biserici fără niciun credincios, cum sunt, de exem­plu, Vlăhița, Merești sau Crăciunești, unde există sfinte lăcașe, cu casă parohială drept mărturie că acolo au fost români cândva, dar în care acum nu mai trăiește niciun ortodox. În vremea comunistă, acolo funcționau mine, întreprinderi mari, care au avut foarte mulți români angajați, dar acum, că ele s-au închis, românii au plecat. Ei bine, de bisericile acestea trebuie să aibă grijă cineva, să nu cadă, să nu se deterioreze, că nu poți să le lași să moară sub ochii tăi, nu poți uita că au fost vii, că au ars de credință și rugăciuni. Mă chinui, le pun geamuri, le pun uși, că le mai fură țiganii, mai fac câte o rugă­ciune în ele, că liturghie nu am cu cine să fac, și-L rog pe Dumnezeu să le țină în picioare. Eu mă bucur că Dumnezeu m-a adus aici și că mă pune la încer­care. Aici am șansa, într-adevăr, să-mi desfășor vo­ca­ția preoțească, să lupt, să am activitatea pe care mi-am dorit-o, de fapt -, cu satisfacția că și Dumne­zeu îmi va răsplăti credința și truda, iar copiii mei și familia mea vor vedea peste ani ce am făcut și vor avea mândria că am lăsat ceva în urma mea. Poate că peste vreo 50 de ani, copiii copiilor mei vor veni aici și vor zice: "Uite, biserica asta a fost pictată de bunicul meu."Și-apoi, să știți că în alte părți ale lumii e și mai rău decât aici. Am mers prin Occident și am văzut bisericile lor goale, triste și reci. Nici măcar turiști nu mai sunt în ele. Eu sunt mândru că în țara noastră bisericile ortodoxe sunt pline de oameni care radiază bucurie și care, după slujbele de la marile praznice, mai stau, uneori, împreună și se bucură de săr­bători. Deci, vezi viață în bisericile noas­tre, iar pentru mine, asta este și o mândrie, și o bucurie. Înseamnă că Dum­nezeu e aici, cu noi, și nu întâmplător România e numită grădina Maicii Dom­nului, pentru că nimic întâmplător nu se petrece în lumea asta.

- Părinte, mi-e greu să vă întreb, dar credeți că există un viitor pentru cre­dința ortodoxă, în partea asta de țară?

- Să știți că eu din fire sunt optimist. Eu văd viitorul bine, eu văd "luminița de la capătul tunelului". Un om care are cre­dință în Dumnezeu nu poate să fie pesi­mist. Dacă te încrezi în Dumnezeu, știi că Dumnezeu va rezolva problemele, numai că trebuie să vrei și tu, trebuie să ai voință. Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă. Un om bun nu poate fi trist, eu nu am văzut oameni buni să fie triști. Ei știu să iasă din încurcătură cu bucuria pe față, pentru că se ancorează cu nădejde în Dumnezeu, și Dumnezeu nu te lasă nicio­dată. Românul iese la supra­față, trebuie să iasă, pentru că are credință în Dumne­zeu. Toate se vor rezolva, atâta timp cât ne vom uni toți la un loc, și credința, și voința, și dragostea. La o căruță sunt doi boi, dar dacă trage unul hăis și unul cea, nu merge. Trebuie să tragem toți pe ace­lași drum.
Atâta timp cât la Odorheiu Secuiesc va exista școală româ­neas­că, va exista biserică românească, și dacă va exista o colaborare nor­mală cu maghiarii, fără agre­sivitate și șovinism, nu vor fi probleme. În mo­mentul în care deviezi de la toate astea și încerci să-i arăți celui de lângă tine că tu ești mai bun, că ești mai grozav, pierzi. Româ­nismul nu are termen de valabilitate. Un român adevărat nu poate să iubească țara, biserica, școala pe un termen fix; el se naște cu iubirea asta și o duce cu el în mor­mânt.


(Fotografiile autorului, "Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita")