"Dacă vrei să scapi din mizeria mahalalei, trebuie să citești tot mai mult"
- Spontan și bonom cum sunteți, ați cucerit ușor publicul, cu verva dumneavoastră intelectuală. Cât din șarmul acesta își are rădăcinile în copilărie? Cum era Dan C. copil? Ce visa, ce făcea, pe cine iubea?
- Până pe la zece ani, am fost ca o fetiță. Fără tată, alintat de mamă, bunici, unchi și mătuși, eram ca o păpușă, îmbrăcat aproape mereu în alb, apretat, grijuliu să nu mă murdăresc la joacă, singuratic, deloc sportiv, vorbind cât se poate de serios cu câinii și pisicile. Fiind gras, băieții mă preferau arbitru la fotbal, iar bâlbâiala mă obliga să caut mereu sinonime la care să nu mă poticnesc în consoane. Or, sinonimele vin din lectură. Am citit de la patru ani.
- Dragostea de carte a venit tot atunci? Ce v-au adus bun cărțile? Ce fericiri v-au lăsat în dar?
- La mania furibund-precoce a lecturii m-au îndemnat, pe de o parte, singurătatea, sărăcia (în speță, lipsa altor divertismente) și puținătatea aptitudinilor sportive. Iar de cealaltă parte, îndemnul tenace, aproape disperat al maică-mii: dacă vrei să scapi din mizeria mahalalei și de complexele de inferioritate, trebuie să citești tot mai mult, să te ridici spiritual. Ea m-a învățat să culeg din lectură energiile unui tip de levitație aparte: mentală, socială, sufletească și profesională deopotrivă. Cartea mi-a fost de atunci aliatul vital, lance, armură și scut, refugiu, alinare, ispită, avuție și cumințire. De bună seamă că, și aici, ca în cazul tuturor celorlalte feluri din meniul vieții, fiecare deceniu are miezul, gustul și culoarea lui. Dacă în liceu mă luptam cu abisurile din Dostoievski, Rimbaud și Baudelaire, în studenție, grație lui Ioan Alexandru, am ajuns la Biblie, Filocalie, Pateric, Hölderlin, Rilke, Pascal, iar pe la 30 de ani, năvăleam în cărțile care au format generația lui Eliade, Cioran,Vulcănescu și Noica. Pe urmă am prins gustul stoicilor, al marilor moraliști, pentru ca sexagenarul care sunt acum să fie bolnav de confesiuni, corespondență, memorialistică, evocări, adică de tot ceea ce ține de scriitura de sine.
"Mai presus de pacea familiei nu e decât Dumnezeu"
- Dacă literatura se hrănește, uneori, din mari iubiri, iubirile se hrănesc mult mai des cu literatură. Puțini știu că alături de dumneavoastră stă de foarte mulți ani Tania Radu, o doamnă pe cât de discretă, pe atât de inteligentă. A fost dragostea de literatură acel ceva care v-a legat?
- Ne-am cunoscut acum 44 de ani, în prima zi de facultate, am fost colegi de bancă patru ani și ne-am căsătorit cu o lună înainte de absolvire. Așa că ne-am copt împreună, când la flăcări mari, când la foc mic, pe un trepied compus din dragoste, cultură și natură. Am avut aceleași lecturi, aceiași profesori, aceiași prieteni, aceleași călătorii de vacanță, aceleași opțiuni esențiale, aceleași bucurii și cam aceleași umilințe. Ca doi frați gemeni. Teribil a fost faptul că, în facultate, deși colegi de bancă, ne-am scris aproape zilnic, iar scrisul (ca și tăcerea) e de multe ori mai nud, mai crud, mai sincer, mai percutant și atașant decât rostirea, gesturile, grimasele. La înțelegerea și fidelitatea noastră fără fisură a contribuit, în chip vital, rostul erosului ca prietenie, substratul spiritual al senzualității, îndrăgostirea periodică, pe noi coordonate, cu noi temeiuri. Fiind oleacă infantili, adeseori ni s-a părut că înaintăm prin viață ca doi lunatici, sau, mai degrabă, ca doi copii rătăciți în pădure, ceea ce cred că ne-a ocrotit, chiar dacă ne-a păstrat departe de multe lucruri care țin de ceea ce îndeobște se numește "reușita în viață".
- Să stai o viață întreagă cu un singur om, hrănind o singură mare iubire, pare desprins tot din literatură. Ați avut vreun model?
- Noi doi, ca și mulți dintre prietenii noștri apropiați, am avut un noroc uriaș: fascinanta combustie spirituală pe nume Ioan Alexandru. De la cursurile și seminariile lui se ieșea ca din mânăstire, ca de la duhovnic sau ca din paginile Psaltirii. Or, acel divin amestec al senzualității noastre cu religiozitatea lui și credincioșia pe care ne-o insufla a devenit încet, dar sigur, textura ignifugă care ne-a făcut intangibili și de neînvins. Prin intermediul lui Alexandru am ajuns la etnologie, mitologie, patristică și mistică. Iar la ei acasă, împreună cu doamna Ulvine și cei trei, patru, apoi cinci copii ai lor, unde zgomotul tălpițelor de pe parchet se unea sublim cu fluviile din Bach, Palestrina sau liturghiile lui Ceaikovski, cu argintul icoanelor, lumina candelei, mirosul de tămâie, gutui și garoafe, acolo am învățat că mai presus de pacea familiei nu e decât Dumnezeu.
- Credința amplifică viața? Amplifică și literatura? Scrisul se încarcă și el de dumnezeire atunci când în ecuație e și credința? Cum e Dumnezeul în care credeți, domnule Dan C. Mihăilescu?
- Dacă mi s-ar cere să rezum într-un singur cuvânt tot ce am învățat de la Ioan Alexandru (și zău c-am învățat enorm), n-aș ezita nicio clipă: enthousiasmos. Iar jubilația asta sacră, adică bucuria de a fi, am asociat-o acelui "farmec sfânt" evocat de Eminescu. Frumusețea, iubirea, ca leac suprem. Țineți minte, cred, strofa eminesciană: "Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ". Asta înseamnă că absolut orice faci și gândești, din zori în noapte, să fie îmbibat de iubire. De credință, nădejde și exultarea dăruirii. Odată ce ți-ai vătuit sinele cu energia asta ocrotitoare devii inexpugnabil, indiferent de încercările, mizeriile, nevoințele și neputințele care ne punctează ritmic ori ne cotropesc viața. Așa că, deși îmi scandalizez uneori prietenii îmbisericiți prin ghidușiile mele eretic-inocente și cu toate că respect nesmintit instituția bisericii, ortodoxia și viața mânăstirească, Dumnezeul meu e pretutindeni. La fel de acasă în munte, în flori, pe mare și-n cer, în blana animalelor și în ochii copiilor, în muzică, dans, cărți, eros, pâine și vin, în exuberanță, lacrimi, fructe și-n tot ce altceva mai puteți numi dumneavoastră.
- Aproape că nu trece niciun interviu fără să-l pomeniți pe poetul Ioan Alexandru. Știu că l-ați prețuit în mod deosebit, îl numeați chiar "fratele nostru mai mare". Ce v-a legat atât de profund de el?
- Aaa, păi Alexandru ne era deja demult ca un tată-frate-mai-mare. A fost martor la nunta noastră, în 1976, Ulvine ne-a dăruit, în 1977, o mulțime de scutece și hăinuțe pentru Ana Maria, iar el a avut uluitoarea generozitate nonșalantă de a-mi scrie prefața la volumul manuscris de poezii Versuri dintr-un lemn. Dar e inutil să mai glosez, am scris tot ce era de scris în cartea pe care i-am dedicat-o.
La "un pahar de vorbă"
- Cândva, marele poet Mircea Ivănescu a dedicat un poem casei dvs. din str. Câmpineanu, un apartament în care în anii '80, din 365 de zile ale anului, în 200 primeați vizite. Povestiți-ne de prieteniile care s-au legat atunci, de atmosfera casei. E prietenia adevărată o virtute pe cale de dispariție?
- Adevărul e că, odată cu sfârșitul dictaturii, s-a schimbat mult și statutul prieteniei, ca forță comună de rezistență și triumf. A dispărut, adică, acea complicitate ludică, fraternitatea în suferință, inclusiv acea "solidaritate intelectuală", formula pe care o găseam ca pe o mantră în dedicațiile pe care ni le scriau, prin '87-'89, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Octavian Paler, Mircea Zaciu și mulți alții. Neavând libertăți decât pe verticală și nefiind învățați să trăim, ci doar să supraviețuim, noi experimentam actele culturale cu exasperarea condamnatului la nimicnicie, la modul halucinant, într-un soi de narcomanie fantast-livrescă. Banala "socializare" de azi era pe atunci curată terapie colectivă, resuscitare om-la-om. Expresii precum "o masă", "o cafea", "o bârfă", "un pahar de vorbă" deschideau fastuos perspectiva unei seri cu cea mai recentă traducere din Llosa, a unei casete cu Falling in love ori Munții albaștri, a ultimului număr din Lire ș.a.m.d. Ne simțeam cu toții parteneri în echipe de comando, în plină gherilă cultural-politică, ne încălzeam și întăream reciproc în sfânta amăgire a dorului unic de libertate. Dat fiind că, printr-un noroc fabulos de chior, ajunseserăm cu locuința de pe Macaralei tocmai vizavi de Sala Palatului, mare parte din floarea scriitorimii ne considera "casă deschisă", astfel încât aveam și seri cu 25 de suflete, în cei 20 de metri ai sufrageriei. Acolo se întâlneau membrii echipei Dicționarului clujean coordonat de Mircea Zaciu, cu corifeii noii școli a eseului din Iași, optzeciști din toate provinciile, cu istorici literari de la Institutul "G. Călinescu", redactori de la Vatra, Steaua și Ramuri, cu cei de la Tribuna, Flacăra, Cronica, Dialog, Amfiteatru, acolo am tăifăsuit deopotrivă cu Buzura, Arșavir Acterian, B. Elvin, Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Arion, Horasangian și Țeposu, cu Nedelciu, Agopian, Mircea Braga, Andrei Oișteanu, Ioan Holban sau Marin Bucur, cu Dan Culcer, Doina Uricariu, Ștefan Borbely, Andrei Corbea, Dan Ion Nasta, Val Condurache, ca și, după '89, cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu și mulți alții.
- Să ne întoarcem și la scris și citit, care, în cazul dumneavoastră, sunt mai mult decât o vocație. Cum faceți față tuturor aparițiilor, prezentărilor, lansărilor de carte, interviurilor și anchetelor la care sunteți solicitat? Care e ritmul de lectură, care vă sunt tabieturile? S-a întâmplat vreodată ca prea mult citit să ducă la sastisire? Ați avut vreodată nevoie de pauză totală, departe de lumea de hârtie?
- Cred că tot ca urmare a lecțiilor maică-mii, am nutrit de mic un cult al muncii. Mania productivității, orgoliul vredniciei și respectul datoriei. Mă rog, neprietenii îi spun cantitativism. Zeci de cărți scrise, zeci de prefețe sau postfețe, zeci de conferințe, zeci de interviuri, sute de lansări de carte. Mii de volume recenzate, munți de gazetărie, ani și ani de secretariat de redacție, traduceri, coordonări de volume colective și ce-o mai fi fost. Nu neg că am avut periodic o nevoie acută de liniște, de răgazuri, de pauze totale, cum spuneți, sau că nu o dată m-am simțit tratat ca un simplu prestator de servicii. Ba chiar am propus, numai jumătate în joacă, să li se acorde celor ca mine un spor de toxicitate pentru lecturile făcute împotriva voinței, exclusiv din obligație profesională, cele deviante, mizerabiliste etc. Acum, după o viață de citit și scris, de bună seamă că, întrebat fiind unde aș vrea să mă duc mâine - la pescuit sau la bibliotecă, pe munte sau la Humanitas Cișmigiu - aș alege fără clipire prima variantă. Ce-i drept, asta nu mă asigură nicidecum că, odată lipit de undiță sau moțăind lângă un foc de tabără în Făgăraș, mintea nu-mi va zbura mintenaș la cartea pe care-i musai s-o termin pentru Gaudeamus-ul din toamnă, ori la primele propuneri din septembrie pentru "Cartea de la ora 5".
"Îmi apăr tigrește liniștea!"
- Nu sunteți activ în rețelele de socializare, spuneați cândva că nici la televizor nu stați prea mult. Ați învățat, pesemne, să puneți între dumneavoastră și lume un filtru, o cupolă magică, care vă salvează. Ce e dedesubtul ei? Care sunt lucrurile prețioase pe care le protejați?
- Tocmai pasiunea scrisului și nebunia lecturii mi-au conservat ființa și, mai ales, iluzia propriei utilități. La întrebarea "de ce scrieți?" mi-am asumat demult răspunsul lui Samuel Beckett, genial prin laconism și precizie: "bon qu'a ça". Păi dacă numai de asta sunt bun, ce să fac? Așa că mi-am forjat în timp un sistem infailibil - zic eu - de ocrotire a spațiului scriptic și-a liniștii mentale. Cu zile de "lumire" și zile de "mânăstire". Cu dimineți de scris, după-amieze de lectură și seri de taclale. Cu câte-o săptămână de turism cultural european, în fiecare an, și câte-o întâlnire, două, săptămânal, cu publicul. Cu un drastic - dar, culmea, hedonist - regim de lectură, de câteva ore pe zi, cu volume de istorie pe birou, romane pe canapea, memorii pe fotoliu, fiecare însoțit de muzica lui, care merge de la Bach, Vivaldi, Chopin, la Beatles, Led Zeppelin, Eric Clapton și Fănică Luca, trecând prin Mozart, Creedence, Bob Dylan, Fărâmiță Lambru, Fleetwood Mac și Dorin Liviu Zaharia. Marea șansă a vieții mele a fost că ispitele boemei - care au secerat nemilos rândurile generației '80 - nu au coincis, în cazul meu, cu stimularea creativității, ci dimpotrivă, cu sleirea ei. Or, asta m-a ținut sistematic departe de cârciuma Uniunii Scriitorilor & Co. Iar acum mă felicit că încă mă țin de promisiunea de-a nu frecventa blogosfera. Nu am pagină pe facebook, nu am blog, abia dacă știu de un an să trimit sms-uri, habar n-am ce-i aia twitter și iPAD, nu mi-am văzut nicio secundă saitul finanțat de eMAG și nu știu dacă m-am văzut pe ecran, din întâmplare, de două, trei ori, în 15 ani de apariție zilnică la Pro TV. Îmi apăr tigrește liniștea, diminețile de cafea cu Tania, duminicile cu copiii și nepoții, seara la 8 închid mobilul, în week-end-uri omor e-mail-ul... și tot așa. În rest, totul pentru slow, nimic pentru fast, speed sau instant.
- Când v-am căutat pentru interviu, vă pregăteați să plecați la țară, să vă ascundeți de vipia de iulie într-un loc cu verdeață. Domnule Dan C. Mihăilescu, cum e în oaza dvs. de liniște?
- Pentru cineva născut la mahala (Giurgiului-Pieptănari) și ajuns la țară tocmai în studenție, de mână cu viitoarea soție, șocul naturii și rânduielii rurale avea să fie unul pe măsura neștiinței și așteptărilor. La 12 km de Hurezi, pe dealuri, să plantezi câteva zeci de pomi fructiferi, să te hârjonești cu cocoșul și curcanii, să tai lemne, să cari bolovani și balastru din râu pentru fundația casei, să vezi căprioare pe drum și să te faci frate de cruce cu mestecenii botezați Ioachim, Ștefan și Matei - apoi, asta-i adevărată preobrejenie sufletească. Între timp, mestecenii s-au înmulțit (cu Anghel, Iacob și Ioan), așa că mă simt ca într-o ceată haiducească de pieptare argintii. Încă avem acoperiș de șiță, pe care ploaia sună cu totul altfel decât pe tablă. Și încă se-aud cucii, încă mai sunt fântâni cu ciutură, încă se mai fac cozonaci în casă...
- E moștenire de familie casa de acolo?
- E casa socrilor, ridicată la începutul anilor '90, lângă cea bătrânească. În satul ăsta vâlcean, de unde sunt bunicii Taniei, am înțeles ce valoare esențială era pentru comunitate "sfatul bătrânilor", ce înseamnă ierarhia, ordinea seculară, trăinicia familiei, respectul legilor naturale, mândria și supunerea, vrednicia, răbdarea, sărăcia și mărinimia.
- Adevărate lecții din bătrâni! Chiar de curând ați mărturisit că vă surprinde că tinerii cărora le vorbiți așteaptă de la dumneavoastră mai degrabă lecții de viață decât recomandări de lectură. Nu e o întrebare prea confortabilă, dar v-aș ruga, în încheiere, să vă gândiți la propria dumneavoastră biografie. Care au fost cele mai importante două, trei lecții pe care le-ați primit de la viață?
- Păi, s-o luăm încetișor pe firul apei, în amonte. Poposim întâi la Mânăstirea Antim, în vara lui 1976, când m-am găsit să-i predic tocmai părintelui Sofian Boghiu, la spovedania pentru căsătorie, rostul energetic-creativ al demoniei, ca trambulină către simțirea sacră. M-a lăsat să perorez febril un sfert de ceas, după care "lecția de viață" a căzut ca un fulg de oțel: "Vezi-ți de treabă, că dumneata nu poți să fii om rău". Al doilea nod vital s-a petrecut odată cu primul și al doilea infarct, la 52-54 de ani. Atunci mi s-a răsturnat de-a binelea tabla de valori existențiale (iertare pentru formula firoscoasă). E formidabil să stai zile de-a rândul cu privirea lipită de tavan, cu perfuziile-n venă și plosca sub pat, întrebându-te dacă vei mai avea parte, cândva, să urci pe munte, să mai auzi croncănitul corbilor sus, la Piatra Arsă, să bei apă din izvor, să-ți mai cobori perplex privirile în ochii unui miel luat în brațe pe tăpșanul de la Dragomirna, să mai vezi cerul din Deltă cum se întunecă de aripile pelicanilor, ori să mai auzi de Paște simfonia păsăretului în livadă, acel delirant amestec de cuci, lăstuni, vrăbii, rândunele, porumbei, cu cotcodăceli, lipăit de rațe și fâlfâit de curci. În fine, scena de neuitat din biroul doctorului Șerban Brădișteanu, omul care mi-a croit vârtos bypass-uri în 2005 și pe care familia l-a îndemnat să mă convingă că trebuie să-mi schimb radical viața, eliminând eforturile, șocurile, stresul mediatic. Verdictul dumnealui de atunci, după ce i-am spus că tot ce fac mă bucură enorm și tot ce mă consumă mă și regenerează, a fost: "Doamnă, lăsați-l să facă ce-i place. Bucuria susține inima!". Concomitent, așadar, lecții de Ars vivendi și Ars moriendi.
Foto: RADU SANDOVICI (2), MEDIAFAX (1)