Jazz TM, la a patra ediție

Iulian Ignat
Regal muzical, într-o capitală culturală regală

La șase dimineața, când noaptea și-a pierdut forma și mai este timp până ce soarele dă totul în vileag, concertele au început de zor la toate cele trei scene din centrul orașului. În Parcul Civic, vedetele dimi­neții sunt mierlele ce adună, în perechi, tot felul de vreascuri pentru cuib. Din când în când, bărbățoiul zboa­ră într-un copac și pornește trilurile, iar răs­pun­surile nu întârzie, anunțând ziua care începe. Peste drum, în Parcul Castelului, mult mai golaș, cu un singur copac, însă cu vecinătatea impunătoare a unui palat de ev mediu, scena aparține sutelor de rândunici ce plonjează din toate direcțiile, dând lecții înalte de zbor. La scena mare, în Piața Operei, "cântăreții" sunt grăsani, calici și obraznici, și ți se suie și-n cap, da­că-ți vine ideea să pui acolo o firimitură. Huruitul și gânguritul porumbeilor aproape acoperă zgomotul fântânilor arteziene lângă care-și fac veacul. Mai sunt douăsprezece ore până ce fondul sonor va fi luat de saxofoane, tobe, chitare și alt fel de ciripituri...

***

Timișoara are tot dreptul să viseze cu ochii deschiși la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021. Este un oraș superb! Oricât de de­parte de centru ai pleca într-o lungă plimbare, vei găsi clădiri, parcuri, cartiere ce au ceva de oferit. Chiar dacă este un oraș mare, Timișoara se poate lăuda cu un spirit al său, un spirit cosmopolit, născut din tole­ranța și din bucuria diversității, a numeroaselor etnii ce au copilărit și au crescut aici împreună. Arhitectura ce păstrează această diversitate, patina de bun gust a clădirilor vechi, prezența râului Bega ce a început să fie amenajat dau capitalei Banatului o frumusețe de neconfundat. În Timișoara se găsesc cele mai multe monumente istorice din România, iar centrul strânge laolaltă o bună parte a lor. Ani de zile de șantiere, restaurări, lucrări au testat răbdarea bănățenilor, însă acum, centrul orașului arată impecabil. Cu exact un an în urmă, toată Piața Unirii era plină cu sute de saci cu materiale de construcții. Astăzi, piața ar putea aparține celor mai frumoase orașe ale lumii. O plim­bare printre clădirile în stil Art Nouveau sau în stilul arhitectural al vechiului imperiu nu ar da unui turist aterizat aici niciun indiciu asupra țării europene în care se află. Istoria se îmbină cu modernul. Pe o casă veche stă scris: "În această clădire și-a petrecut Ale­xandru Ioan Cuza ultimele zile pe pământ românesc, înainte de exil, în martie, 1866." Câțiva pași mai în­co­lo, un afiș tronează la intrarea unei cafenele: "Please, do smile at strangers", o încurajare de a zâmbi ne­cu­noscuților, fapt aproape interzis în marile metropole occidentale. Un tânăr cu trăsături asiatice cântă într-o intersecție la un ciudat instrument de percuție, iar sunetele sale exotice, misterioase, străbat străduțele. Un pic mai departe, un bărbat cu părul prins în coadă meșterește ceva la o cutie de ampli­ficare, apoi bagă în ea firul chitarei electrice și începe să cânte, amintind că de aici au pornit "Phoenix" și avalanșa de trupe rock de cea mai bună calitate. Și ca să-și păstreze tra­diția, Timișoara rămâne și azi un oraș plin de muzică, organizând festivaluri ce-i onorează trecutul muzical. Cel mai recent dintre acestea, "Re­vo­lution", a adus nume mari ale muzicii rock, în pri­mele zile ale lunii iunie, iar cel mai titrat festival, "Plai", serbează în septembrie zece ani de la prima ediție. Dar cel mai deschis, mai popular festival muzical al orașului a devenit Jazz TM, ajuns în luna iulie la cea de-a patra ediție. Desfășurat în aer liber, în fața Operei, fără bilet de intrare, Jazz TM nu este dedicat cunoscătorilor jazz-ului, nu se do­reș­te a fi un eveniment elitist, ci propune unui public numeros și eterogen fațete dife­rite ale muzicii contemporane.
Iată, de pildă, seara inaugurală a noii ediții. Debu­tul a aparținut jazz-ului curat, plăcut, propus de Peter Sarosi Quintet, apoi au urmat două recitaluri care cu greu ar fi putut fi mai diferite. Jacob Collier, un tânăr de 19 ani, lăudat de legendarul Quincy Jones și de alte nume grele ale muzicii, care cântă la toate instru­mentele, a concertat la Timișoara exact în ziua când s-a lansat în lume pri­mul său album, "In my Room". Jacob a umplut scena timișoreană și a cântat folo­sindu-se de instrumente și de cele mai noi tehnologii video și audio. Mie mi s-a pă­rut cam trist să faci mu­zică de unul singur, să nu ai parte de energia, experiența unor colegi de scenă, însă nu la fel au gândit și cei peste 200 de tineri spectatori ce l-au așteptat de Jacob după concert pentru a-l felicita și a-i cere au­tografe! Lucru nemai­în­tâlnit până acum, în cele patru ediții de Jazz TM! Reacția publicului s-a păstrat și la următorul recital, susținut de Take 6, pe care ace­lași Quincy Jones îl considera cel mai bun grup vocal din lume. Anul trecut, Take 6 și-au serbat a 25-a ani­ver­sare, timp în care au adunat 10 premii Grammy! Un grup a capella ce a umplut scena cu căldura vo­cilor, cu interacțiunea lor, din când în când, cu sunete naturale de chitară și pian, fără nicio chichiță teh­no­logică. Ce au avut în comun Jacob Collier și Take 6? Aceeași declarație de dragoste, rostită sincer de pe scenă pentru orașul gazdă al festivalului. Și de ce nu ar lăuda toți artiștii acest festival? Priveliștea de pe scenă este încântătoare, sonorizarea excelentă, con­certele încep la fix, cântăreții sunt înconjurați de mul­tă căldură... În momentul în care mai toate concertele în aer liber desfășurate în București lasă pu­bli­cul cu un gust amar datorat organizării lipsite de pro­fe­sio­nalism, JazzTM pro­pu­ne o cu totul altă va­riantă de festival.

Voci mari la scenă mică

Marea noutate față de edițiile precedente: amplasarea a două sce­­ne mici, în centrul orașului, în Parcul Ci­vic și în Parcul Cas­te­lului. O idee excelentă pentru a susține artiștii români și a tripla numărul concertelor festivalului. Partea mai puțin inspirată a fost programarea reci­talurilor la aceleași ore, ceea ce a făcut ca publicul să se împartă și artiștii să nu aibă afluxul de spectatori pe care-l meritau. Trilok Gurtu, maestrul indian al per­cuției și a sa trupă internațională (la clape, un turc, la bas, un spaniol, la trompetă, un german) au fost sta­rurile scenei din Parcul Castelului. "Obișnuiam să spun că atunci când au parte de un concert gratuit, oamenii nu ascultă muzica. Aici a fost cu totul diferit, ați ascultat cu atenție și mi-ați schimbat părerea", s-a adresat el publicului. În afara lui Gurtu, scenele mici au aparținut artiștilor români. Revelația festivalului a fost trupa de fete The Twisters, cu o ascensiune rapidă și cu mare lipici la public. Patru fete ce cântă doar cu vocile standarde jazz, piese clasice ale anilor inter­belici. Ana Dubyk, una dintre fete, are o poveste fru­moasă: a venit la JazzTM ca voluntar, și iat-o acum pe scenă, într-o trupă foarte iu­bită. "Am făcut liceul la Ti­mișoara și am aflat de la co­legi de Festivalul «Plai». Am ajuns acolo și mi-a plă­cut atmosfera de după con­cert, când publicul pleacă, mii de oameni, și mai ră­mâne o mână, care se apucă de trea­bă. Așa am ajuns voluntar la «Plai» și apoi, cu aceeași echipă, la JazzTM. E cea mai faină echipă de voluntari din lume, am trăit experiențe minunate alături de ea, motiv pentru care mă întorc de fie­care dată cu bucurie. Dacă ar fi să mă opresc la o sin­gură amin­tire, ar fi cea de acum doi ani, de după con­certul Anouș­kăi Schankar. Plouase mult în timpul con­cer­tului, acum scena era udă și părăsită, iar eu m-am așezat la pian să cânt. După câteva minute, a apărut pianistul formației și mi-a făcut semn că ar vrea să cânte și el, iar eu am dat să plec, să îi fac loc. «Nu», a spus el, «să cântăm împreună». Și am cântat la patru mâini, în mijlocul nopții, pe scena goală, până a venit poliția și ne-a trimis la culcare. După liceu, am plecat la București, la Conservator, și acolo s-a format The Twisters, mai mult din joaca noastră de a cânta pe mai multe voci. Profesoara noastră, Nadia Trohin, a văzut un filmuleț cu noi și ne-a pus la treabă. Am avut la dispoziție o lună de zile ca să ne facem un repertoriu pentru primul nostru concert. Așa că am petrecut mult timp împreună, repetând, și asta ne-a apropiat foarte mult, ne-a făcut să devenim bune prietene. Suntem firi care de care mai diferite și mai sucite. Nicoleta e din Chișinău, Roxana din Baia Mare, Marina din Pitești, Iza din Târgoviște și eu din Petroșani. Toate studente la jazz, la Con­ser­vator. De fapt, de vineri, absolvente. Chiar în prima zi de festival, am avut de susținut lucrarea de final, apoi am fugit la aeroport, avionul a întârziat șase ore și am ajuns la Timișoara când Take 6 își încheiau concertul. Însă a doua zi am urcat noi pe scenă și am fost foarte emo­țio­nată să văd în public alți vo­luntari. Foarte faină atmosfera! Apoi, cum s-a terminat concertul nostru, mi-am reluat îndatoririle de voluntar."

Luiza și fetele

Imediat după recitalul The Twisters, pe scena din Parcul Castelului a sosit momentul să aflăm nivelul la care a ajuns Luiza Zan. Ca voce, bănuiam că va fi impecabilă, însă am fost impresionat de felul în care Luiza stăpânește scena, comunică cu pu­blicul. Între piese, Luiza po­vestea despre bunica sa, despre mama sa, în public se aflau cele două fetițe ale ei, iar cân­tăreața a reușit cumva, cu umor și cu spon­­taneitate, să atragă specta­to­rii în acest cerc, să-l facă parte din povestea ei. "Am cântat piese de pe albumul «Heritage», apă­rut anul acesta. Primul meu al­bum de autor, cu piese originale, dedicate memoriei mamei mele, piese cu iz tradițional, ce însu­mează ceea ce am în­vățat eu de-a lungul ani­lor. E interesant cum se leagă lucrurile. Chiar aici, la doi pași de Par­cul Castelului, am cân­tat prin 2010, alături de două big band-uri ame­ricane foarte bune. E­ram însărcinată cu Eva Luna, prima mea fată. Iar conducătorul unuia dintre big band-uri era Rick Conditt, care-mi fusese profesor, cu ani în urmă, la Iași. Și tot Rick Conditt a fost cel ce-mi deschisese ochii asupra muzicii celor de la Take 6. Mi-a spus atunci că trebuie să știu pe de rost 200 de piese, altfel nu lu­crează cu mine. Eu știam vreo 80 și l-am rugat să mă ajute să completez lista, iar el mi-a dat câteva piese Take 6. Ei sunt motivul pentru care am început să cânt gospel și cânt des și cu mare plăcere, alături de grupul «Snaps Vocal Band». Și iată-mă acum, cu Eva Luna de mână, în primul rând, savurând fiecare mo­ment al concertului Take 6 de la Timișoara! Nu știu cum ar fi putut fi mai frumos de atât, a fost perfect! Au îmbinat partea tehnică impecabilă cu partea de show, dans, oferit publicului. La Timișoara revin de fiecare dată cu drag. Am aici prieteni din aceia de care ții cu dinții, pentru că știi că alții ca ei nu mai găsești. Aici îmi voi începe turneul de toamnă-iarnă. Alături de cele două fete. Așa călătorim întotdeauna. Emoțional, nu vreau să plec fără ele, nu aș concepe să nu fie prezente în momente importante ale vieții mele."

Măreața Dee Dee

Nu se putea găsi o încheiere de festival mai bună decât cea oferită de cântăreața americană Dee Dee Bridgewater. Cu o seară înainte, vedeta Imani pro­pu­sese cel mai non jazz recital din istoria JazzTM. O mu­zică legată, mulți instrumentiști pe scenă, o voce bu­nă, un program șnur, lipsit însă de orice formă de im­provizație, spon­taneitate. Chiar și mișcările cântă­reței erau studiate până în cele mai mici amănunte. La cei 66 de ani ai săi, Dee Dee Bridgewater a adus multă lumină atât pe scenă, cât și în preajma ei. Fată de trompetist de jazz, Denise, pe numele său real, a început să cânte rhythm'n'blues la 16 ani prin cluburile din Michigan. La 21 de ani, după ce și-a făcut stu­denția, s-a căsătorit cu un... trom­petist de jazz, Cecil Bridgewater, alături de care s-a mutat la New York, orașul în care și-a început ascensiunea în lumea jazz-ului. Cariera ei este marcată de trei pre­mii Grammy și de colaborările cu monștri sacri - Sonny Rollins, Dizzy Gillespie, Ray Charles. Are trei copii, câte unul din fiecare mariaj: China a devenit o cântăreață apreciată, iar Tulani este managerul ei și se ocupă de casa sa de pro­ducție.
Așteptam cu nerăbdare să o re­văd pe scenă, după concertul ei ful­minat de la "Sibiu Jazz Festival", din 2007. La Timișoara, Dee Dee a venit cu o trupă de muzicieni tineri, cărora le-a dat spațiu să arate fiecare ce poate. N-a fost stilul clasic, "ve­­deta și trupa ei de acompaniament", ci o for­mație închegată, ce a oferit un recital excelent. În lumea jazz-ului, de multe ori un mare artist înseamnă totodată un om generos. Așa că Dee Dee Bridgewater le-a invitat pe scenă, în aplauzele publicului surprins, pe... fetele de la The Twisters, cărora nu le trecuse nicio clipă prin minte, atunci când intraseră în vorbă cu americanca, pentru autografe și poze, că aceasta, aflând că fetele cântă, va voi să le asculte, iar apoi le va spune "bine, diseară urcați pe scenă cu mine". Așa încât, momentul de glorie al fetelor de la Twisters avea să se producă chiar pe scena mare, cu Dee Dee Bridgewater filmându-le cu telefonul mobil și încurajându-le cu un zâmbet cât toată fața. După concert, Dee Dee și-a luat în spatele scenei rolul de soră mai mare. Și-a găsit timp să vorbească cu toată lumea, să spună o glumă, să dea un sfat. Mie, de pildă, mi-a povestit că își amintește cu drag de concertul de la Teatrul Național din București, mai ales datorită... pardoselei scenei, plină de mici cuie bătute în lemn. Spera că scena s-a păstrat, chiar dacă Teatrul a fost refăcut.
Ultima imagine pe care o păstrez de la JazzTM 2016 este cu Dee Dee Bridge­water, îmbrăcată cu un pon­cho lung, cu șnurulețe albe și cu o pălărie cu boruri largi pe cap, îndreptându-se, la trei dimineața, spre hotel, ur­mată la doi pași de bichonul ei cuminte, ce o însoțește peste tot.
Următoarea ediție a JazzTM va avea loc anul viitor, în perioada 30 iunie-2 iulie.

Foto: DREAMSTIME (2)