Prof. CĂTĂLINA HALMAGHI - "Nimeni nu poate avea grijă de copiii noștri așa cum avem noi, aici, în țara noastră"

Camelia Starcescu
- Directoarea Școlii "Mihai Eminescu" din Mediaș -

Școala "Mihai Eminescu" din Mediaș îm­pli­neș­te, în această toamnă, 190 de ani. A fost prima școală în lim­ba română din zonă, înființată în 1826, ca școală confesională greco-catolică. Timp de aproape 100 de ani, școala s-a confruntat cu mari gre­utăți cauzate de condițiile materiale, dar și de legislația au­torităților austro-ungare, care urmăreau maghiari­za­rea forțată a tuturor școlilor românești din imperiu. Dar istoria a vrut altfel. În 1918, în această școală au fost sfin­țite șase drapele ale legiunii române și ale cor­po­rațiilor bi­sericești cu care delegații medieșeni au mers la Adu­narea Națională de la Alba Iulia. Astăzi, în 2016, la ceas aniversar, Școala "Mihai Eminescu" din Me­diaș este una dintre cele mai apreciate unități de în­vă­țământ din județul Sibiu.

Directoarea din banca întâi

- Doamnă directoare, este o mândrie sau mai de­grabă o "sfântă povară" să conduceți o școală ajun­să, iată, la venerabila "vârstă" de 190 de ani?

- Este și mândrie, dar, în primul rând, este res­pon­sabilitatea de a-ți duce la capăt misiunea. Le­gă­tu­ra mea cu școala aceasta este foarte veche și profun­dă, sunt fostă elevă a ei, iar din 2003, am funcția de director. Eu consider școala asta un altfel de acasă, așa o privesc și din punct de vedere administrativ. Ca și acasă, dacă se strică ceva, trebuie reparat, dacă e ceva ce nu merge trebuie făcut să meargă din nou. Pen­tru mine, clădirea școlii e cea mai frumoasă clă­dire din oraș, are perso­nalitate, nu are nimic din arhi­tectura anostă și liniară a școlilor clădite în perioada comunistă.

- Ce credeți că-i atrage aici pe părinți, când aleg școala dvs. pentru copiii lor?

- Îmi place să cred că este deschiderea pe care o avem atât eu, ca director, cât și dascălii, care sunt foarte bine văzuți în oraș. Avem dascăli de elită pe tot ju­dețul, învățători, metodiști, oameni foarte bine pre­gătiți. Apoi, contează și faptul că sunt foarte multe ac­ti­vități extrașcolare, foarte multe premii pe care le ob­țin copiii. Avem o vizibilitate în comunitate, nu cu os­ten­tație, dar punctăm anumite momente care sunt de bu­nă calitate. Avem "Zilele porților deschise", de pil­dă, ajunse, în acest an, la cea de-a IX-a ediție, cu foarte multe lecții demonstrative, cu activități interactive cu pă­rinții. Toate astea sunt o carte de vizită bună. Pă­rin­tele așteaptă de la școală mai mult decât să știe că-i stă co­­pilul la ore, așteaptă să-l vadă că vine bucuros acasă, să-i povestească unde a fost plecat, într-o drumeție, o excursie... Avem cercuri de lectură, de pictură, de tea­tru, "Micii jurnaliști", "Sanitarii pricepuți"... Școala în­seamnă și alte moduri în care se dezvoltă, se for­mea­ză un copil, nu doar procesul de instrucție, de edu­cație, ca­­re se desfășoară, mai bine sau mai rău, în orice școală.

- Cum v-au primit foștii dascăli, deveniți, între timp, colegi de catedră cu dvs.?

- Am mai prins câțiva, majoritatea erau deja pen­sionați când am venit eu. Am fost primită cu drag, cu mare deschidere, a fost un sentiment reciproc de bucu­rie de a ne întâlni în spațiul școlii în care am învățat.

În malaxorul internetului

- Se poate vorbi de o diferență între elevii de ieri și cei de azi?

- Da, diferența este enormă! Generația "internet și mobil" are alte preocupări decât generația noastră pe care, în glumă, eu o numesc "generația elastic" (un joc al copiilor de atunci). Fac o paranteză: anul trecut, în cadrul unui proiect de voluntariat, inițiat de consilierul educativ al școlii, copiii au început să joace din nou elastic și m-am bucurat să văd asta. Ideea a fost de a redescoperi jocurile copilăriei. Elevii de clasa a VIII-a îi învățau pe cei mici o întoarcere la jocurile clasice, la vremea când bunicile noastre ne învățau să facem păpuși din linguri de lemn. Astăzi, totul este schimbat, și nu pot spune dacă în rău sau în bine, dar e categoric altceva. Copiii nu se mai joacă între ei, stau toată ziua pe telefon și internet, nu comunică nici între ei, nici cu noi, dascălii. Dar esența rămâne. Esența de copil, care este și receptiv, și vulnerabil, și curios, și impre­sio­nabil, asta ră­mâne, da. În rest, totul e di­fe­rit față de lu­mea copilăriei noas­tre.

- Internetul îi maturizează mai repede pe copii?

- Copiii sunt copii! Infor­ma­ția nu dă maturizare, dă, în schimb, ali­­enare, și chiar și un dezechi­li­bru psihologic pen­tru copil, ceea ce e o problemă. Co­­­­piii de azi au ac­ces la in­for­mații care nu sunt po­trivite pentru vârsta lor. Din punct de vedere afectiv, nu poți for­ța un om să se maturizeze mai re­pede. Eu îi con­sider pe copii victime ale asal­tului de informații de pe inter­net, de multe ori fără va­­loare, in­for­­ma­ții care-i desta­bi­lizează, îi afec­tea­ză. Dar aici doar părinții pot inter­veni, școa­la prea puțin.

- Și știu părinții să-și ajute co­piii? Să-i ferească de nocivitatea inter­ne­tului?

- Educație înseamnă a-i acorda co­pilului timp din timpul tău, or din câte observ, părinții nu prea mai au timp pentru așa ceva. Câți părinți își mai scot copiii la plimbare, pur și simplu, să comunice, să se bucure de natură, fără telefoane mobile, fără nimic? Câți mai fac drumeții, câți mai citesc cu copiii lor aceeași carte? Eu aveam obiceiul să citesc povești împreună cu fiul meu, și apoi și cărți serioase. Am recitit o mulțime de cărți îm­preună ca să am ocazia să discut, să comunic în profunzime. Câți părinți mai fac asta? Câți urmăresc ce in­terese are copilul, către ce sunt atrași, ce relații de pri­etenie nutresc? Părinții sunt mulțumiți că nu-s de­ran­jați, iar în privința asta, internetul este o soluție ide­ală. Mulți copii învață să-l folosească de la 4-5 ani...

- Sunt mai obosiți din cauza asta? Mai apatici?

- Da, dar nu din cauza școlii. Din cauza progra­mului dezordonat, a orelor târzii la care dorm... Este inacceptabil ca un copil de clasa I, de exemplu, să fie treaz după ora 10 seara. Normal că e obosit. La fel, e inacceptabil să-l uiți în fața calculatorului, ore în șir, la niște jocuri stupide. Ne întoarcem tot la părinții care nu știu să vadă care sunt nevoile copilului, ce e necesar pentru dezvoltarea lui psihosomatică. Există și copii care intră chiar și în sevraj dacă rămân fără telefon, deși regulamentul școlar interzice telefoanele mobile în școală. Trist!

Copiii nimănui

- Din câte probleme există într-o școală, vă con­fruntați și cu dificultăți psihice, sufletești ale ele­vilor?

- O mare problemă este cea a plecării în masă a părinților la muncă, în străi­nătate. Statistic, în școala noastră, 5-7 la sută dintre elevi au părinții plecați, lo­cu­iesc și sunt îngrijiți de terțe per­soane, în cel mai bun caz de bu­nici. Asta e o pro­ble­mă ce ar trebui reglementată de asis­tența socială la nivel național. E prea per­misivă legea în acest sens. Nu poți lăsa un copil ca pe un cățel, în grija ve­ci­nilor, să-i dea apă și hrană. Copiii rămân cu tare, cu probleme, au ne­voie de psiholog. Suferă îngrozitor, chiar dacă nu se plâng niciodată. Ma­nifestă diverse forme de agre­sivitate, se răzbună pe lume pentru si­tuația asta. Sunt și cazuri de copii aban­donați, care așteaptă de doi ani ca mama să dea măcar un telefon. Cei care au un așa-zis confort fi­nan­ciar sunt, deja, ca­zuri fericite. Mai e un alt eșantion: navetiștii! Vin părinții, după câțiva ani de stat în Spania, în Italia, îi duc acolo, stau câteva luni, nu se integrează, se întorc. Co­pilul nu mai știe unde e locul lui. Foarte greu... Ade­vărul e că ei nu beneficiază de o educație nemai­po­me­nită în țările de adopție. Sunt la grămadă, în clase de emigranți, nu vrea nimeni să-i școlarizeze "de elită", sunt o forță de mun­că și atât. Ne lăudăm că-s bine pre­gătiți, că ajung direct în clase mai mari. Păi, n-are de ce să cheltuie statul ace­la cu școlarizarea copilului român! Îi trec în clase cât mai mari, să ter­mi­ne cât mai repede, să scape cât mai repede de cheltuiala cu ei. Poate sunt dură, dar știind ce copii pleacă de aici, spunân­du-mi în ce clase a­jung acolo, nu pot gândi altfel. Ni­meni nu poate avea grijă de copiii noș­tri cum avem noi, în țara noastră!

Religia, un act de cultură

- Doamnă directoare, dvs. pre­dați în școală religia. În ul­ti­mul timp, au existat nu­me­roase dispute pe marginea in­clu­derii acestei dis­cipline în pro­grama școlară. V-ați con­fruntat cu ca­zuri de refuz vehe­ment?

- Nu, nu au fost refuzuri ve­he­mente în școala noastră. Și nici în celelalte școli din Me­di­aș, du­pă câte știu. Sunt chiar copii de la alte confesiuni, care par­ticipă la orele de reli­gie or­to­doxă. Ora de re­ligie nu e neapărat confe­sio­nală, co­piii se bucură să fie împreună cu toții și să înve­țe lu­cruri noi și interesante. Iar ma­jo­ri­tatea părinților des­chid manualul, îl răsfoiesc și-mi spun că n-au știut anu­mite lucruri, că le învață acum, împreună cu copiii. Es­te o curiozitate și, până la urmă, un act de cultură să-ți cunoști propria religie și să te înscrii într-un peisaj spi­ritual, să ai anumite coor­do­nate. Și atunci, gene­rațiile acestea de părinți, care n-au făcut religie la școa­lă, au dorința de a recupera. E ușor și mai simplu să con­tești decât să cunoști. Sigur, există un val, resimt și eu valul acesta al societății moderne, de a săpa la niște ră­dăcini puternice, ale familiei, ale apar­­tenenței reli­gioase... Sunt curioasă ce se va pune în loc! Dreptul de a con­testa îl are oricine. Să cons­truiești e mai greu...

La o mie de ani distanță de București

- Doamnă directoare, care este raportul dintre o școală din Mediaș și alta din București? Există o distanță?

- Există, și distanța e, cel mai ades, foarte mare. Câteodată ai impresia că nu se percepe realitatea, că e distorsionată, se iau decizii peste noapte, se stabilesc calendare care nu se pot respecta și trebuie rectificate, de multe ori, ai impresia că e o lipsă de profesionalism care răzbate până la noi și ne subminează munca. Am ajuns administratori de hârtii, lucrăm foarte mult, e deranjant că nu înțelegem sensul, se fac aceleași hârtii în câte trei feluri, dar e același lucru... Da, e multă bi­rocrație care ne îngreunează munca. Dar problema nu e doar a unui sistem, e vorba de o țară, nu e vorba de un minister, ci de guvern, și deja intrăm în alte dis­cuții. O societate care merge prost nu are cum să aibă o școa­lă care merge bine, o societate nu merge pe bucăți. Eu nu văd o soluție doar pe felia învățământului! Când se va schimba societatea, se va schimba și învățământul.

- În toamnă, școala pe care o conduceți aniver­sează 190 de ani. V-ați pus o dorință în gând?

- În primul rând, îmi doresc să rămână atmosfera bună și colegială din școală, sentimentul că suntem, cu adevărat, o familie. Îmi doresc apoi să-mi păstrez echi­li­brul, răbdarea, puterea de muncă. Să ne purtăm cu elevii ca și când ar fi copiii noștri. Vreau să rămâ­nem o familie și să avem părinții alături, căci ei sunt parte­nerii noștri cei mai importanți!