FLORIN BERCEAN - "Eu cred că omenirea ar trebui să urmeze modelul Olimpiadelor"

- Antrenor emerit, coordonatorul lotului olimpic de judo al României -

Hai, România!

În 2012, după Jocurile de la Londra, antrenorul eme­­rit de judo Florin Bercean devenea, înainte să îm­pli­nească 50 de ani, unul dintre cei mai titrați an­trenori din istoria olim­pismului românesc. Parti­ci­pa­se deja la patru Olimpiade și avea în pal­ma­res patru medalii olimpice la fe­minin: prima me­dalie din istoria judo-lui românesc a fost cucerită în 2000, de Simona Richter, bronz la categoria plus 78 de kilograme. Au urmat aurul Ali­nei Dumitru, la 48 de kilograme, în 2008, și alte două medalii olim­pice de argint, în 2012, cucerite de aceeași Alina Du­mitru și de Co­rina Că­prioriu (57 kg).
Astăzi, 4 ani mai târziu, mul­te din speranțele noas­tre pen­tru obți­ne­rea de medalii la Jocurile Olim­pice care de­bu­tează pe 5 august sunt le­gate toc­mai de lotul de judo feminin, coordonat de la Cluj-Napoca de pro­fe­so­rul Florin Ber­cean. La Rio de Janeiro, Florin Ber­cean le va asista din colțul ta­tami-ului pe Monica Un­gu­rea­nu (categoria 48 kg), Andreea Chițu (52 kg), nu­mărul 1 mondial al ca­tegoriei sale și cea mai bună spor­tivă a României în 2015, și pe Co­rina Căprioriu (57 kg), vicecampioana olimpică en-titre. "Trei fete extraor­di­nare, fiecare poate urca pe po­­dium", spune teh­ni­cianul, care mai poate doborî un nou record în 2016, după cele obținute în 2008 și 2012.
L-am întâlnit pe profesorul Florin Bercean chiar înainte să se îmbarce spre Rio de Janeiro, invitându-l să ne vorbească despre ce înseamnă emoțiile unei olim­piade, despre șansele noastre la medalii și, mai ales, despre ce trebuie să facem pentru ca sportul ro­mânesc să redevină un motiv de mândrie pentru noi, în lumea largă.

"Dorința mea de a obține victorii este de o sută de ori mai mare ca la început"

- Domnule Bercean, vă pregătiți bagajele pentru a cincea olimpiadă consecutivă a carierei de an­tre­nor. Cu ce gânduri porniți la drum? Ce s-a schimbat între 2000 și 2016, în starea cu care așteptați acest mare eveniment?

- La prima ediție, vă spun sincer că nu aveam emoții, pentru că nu știam ce mă așteaptă. Acum, însă, după atâția ani, dorința mea de a obține victorii este de 100 de ori mai mare ca la început. Lumea așteaptă mai multe de la mine, și atunci povara care mă apasă e mult mai mare. Fiecare succes aduce după el mai mul­tă responsabilitate, iar responsabilitatea mea e însutită acum. Sper să fie bine la Rio, pentru că am lucrat foarte serios. Toate cele trei fete ale noastre, și An­dreea Chițu, și Monica Ungureanu, și Corina Căpri­oriu, sunt bine, sunt sănătoase și sunt hotărâte! Am fost la cel mai înalt nivel în ultimii patru ani și am încre­dere că va fi bine și acum. E nevoie, atunci, în ziua concursului, și de un dram de noroc, ca în viață...

- Care sunt cele mai dragi amintiri de la cele patru olimpiade precedente?

- Am amintiri de neuitat. Chiar și lu­crurile mai puțin plăcute le privesc acum cu alți ochi, pentru că de foarte multe ori, amintirile acestea neplăcute m-au im­pul­sionat și, datorită lor, pe urmă, am ajuns la mari sa­tisfacții profesionale. Ce-i mai fru­mos decât să vezi că munca ta e în­cununată de intonarea imnului națio­nal, de muzica aceea extraordinar de fru­moa­să, așa cum a fost la Beijing, când Alina Dumitru a câștigat aurul olimpic? Dar, așa cum nu pot să uit succesul Alinei, nu pot să uit nici cum la Olimpiada de la Atena am pierdut o medalie în câteva secunde. Nici mo­mentele astea nu ai cum să le uiți, dar trăirile pozitive sunt, de departe, mai multe și mai profun­de.

"Valorile judo-ului le găsești azi doar prin cărțile sfinte"

- Participarea la Jocurile Olimpice e considerată ca fiind culmea carierei unui sportiv și a unui antrenor. Ce e așa de special la olimpiade? Prin ce se deosebesc de un alt mare concurs sportiv?

- În primul rând, Olim­pia­dele adună oameni de pe toată planeta. Te uiți la ei, toți sunt frumoși, toți sunt liniștiți, toți își doresc să fie mai buni. Eu cred că ome­nirea ar trebui să urmeze exemplul Olimpia­de­lor. Știm bine că la originile lui, olimpis­mul oprea răz­boa­iele. Suntem noi capabili de asta, în 2016? Nu e mai fru­mos să concurăm pe te­renul de handbal sau de atletism sau de judo decât să ne luăm viața unii altora? Sportul e unul din­tre magneții care adună oa­­menii la un loc și îi face să fie mai înțelegători, mai to­leranți... Eu am văzut asta și la sportivele mele. Du­pă ce câștigase un meci, Andreea Chițu și-a luat adver­sara, care se lovise în timpul luptei și avea du­reri, și a dus-o pe brațe la marginea saltelei. E un exem­plu fe­no­me­nal: asta înseamnă sportul, în general, și asta în­seamnă judo-ul în special!

- Deși avem rezultate deosebite la judo, la noi nu se știe prea mult despre acest sport. De ce le-ați re­comanda părinților să-și dea copiii la judo?

- Noi, la judo, în primul rând, edu­căm copiii, și abia mai apoi fa­cem performanță. Judo-ul este un sport cu multe valențe, nu doar fi­zice, ci și de natură psihică. Disci­pli­nă, ordine, dragoste față de mun­că, față de co­rectitudine, o mulțime de principii pe care le mai găsești azi doar prin cărțile sfinte. Dacă te pui și cauți să vezi ce principii stau la baza judo-ului, atunci o să înțe­legi cât de im­por­tantă e partea cea­laltă, nu cea spor­tivă, ci cea spi­ri­tuală, cea edu­cativă, cea care ne face copiii să fie mai buni.

"Țara asta, așa cum e ea, a reușit să trimită 100 de tineri la Olimpiadă"

- Domnule Bercean, după de­za­măgirile de la Campionatele Eu­ro­pe­ne de fotbal, lumea din România privește spre ce­lelalte sporturi cu speranța că va avea parte de mai multă bucurie. Sun­teți unul dintre cei mai ex­pe­rimentați antrenori de la lo­turile olimpice și știți foar­te bine care e starea actuală a sportului româ­nesc: cu ce șanse mergem spre Rio?

- Eu nu privesc participarea noastră acolo în nu­măr de me­dalii. O privesc mult mai liber. Eu știu cât de greu ne-am cali­ficat la Rio. Am luptat timp de patru ani să ajungem la Olimpiadă. Eu zic că, întâi de toate, să ne bucurăm că suntem acolo. Țara asta, așa cum e ea, bună, rea, bogată, săracă, a reușit să trimită 100 de sportivi la Olimpiadă. Avem 100 de tineri ca­lificați, toți cu greu. Ar trebui să privim mai liber pro­blema, mai firesc, să-i urmărim, să-i aplaudăm, indi­ferent de rezultatele pe care le vor avea. Acei tineri, așa cum sunt, ne reprezintă. La Rio de Janeiro, ne confruntăm cu cei mai buni sportivi de pe planetă, de aceea, indi­ferent de ce rezultate vor avea, trebuie să-i așteptăm pe copiii noștri acasă cu brațele deschise. Surprize vor fi la Jocurile Olimpice. Nu vor lua me­dalii doar cei care sunt primii în clasamentul mondial. Am văzut atâtea la viața mea! La Sydney, în 2000, am cunoscut un scrimer pe care îl chema Mihai Covaliu. A plecat dimineața la concurs, era încrezător în el, dar nimeni nu-i dădea nici o șansă, iar seara s-a întors campion olimpic! A fost Constantina Diță, la Beijing, în 2008. Constantina avea 40 și ceva de ani atunci. Cine, Doamne, iartă-mă, îi dădea ei vreo șansă? A plecat ca o anonimă la competiție și s-a întors ca o mare cam­pioană mondială. Seara, la televizor, când o vedeam că mai are 8 kilometri și e pe locul 1 am zis, uită-te, ce minune! Alin Moldoveanu, acum patru ani, la tir: cine-i dădea vreo șansă? A plecat la concurs ca un nimeni și s-a întors mare campion olimpic! Eu am încredere că vor fi surprize și sper să fie surprize plă­cute și pentru noi. Dar, indiferent de rezultatele de la Rio, trebuie să facem ceva acasă la noi, pentru ca reprezentarea noastră la următoarele olimpiade să fie mai bună și mai strălucitoare. Părerea mea e că e mai important ce vom face după Olimpiadă decât ce vom face la olimpiadă. Asta dacă ținem la țara asta și vrem să facem ceva cu ea!

- Se tot vorbește în România ultimilor ani de mari proiecte de țară. Sportul e și el enumerat prin­tre ele. Concret, ce ar trebui făcut ca el să redevină, cum se tot spune, un portdrapel al ambițiilor Ro­mâniei în lume?

- Prin anii '80, eram student la Institutul de Edu­cație Fizică și, la un moment dat, vorbeam despre condițiile din Occident. Și un profesor ne-a spus: "Da, măi, noi nu avem săli, nu avem stadioane, dar avem atâta material uman, a­vem cu cine lucra!". Fe­rească Bunul Dumnezeu să avem stadioane, tere­nuri, săli și să nu avem ma­terial uman. La noi se vorbește mult și se face foarte puțin. Nu­­mai cu le­gea spor­tului pe câți i-am auzit vor­bind, dar unul nu a pus mâ­na să facă ce­va! Până nu lăsăm po­veș­tile și basmele deopar­te, nu putem merge îna­in­te. Noi trans­for­măm lucru­rile sim­ple în foar­te com­plicate, iar lu­cru­rile com­plicate ne-am do­ri să le rezolvăm sim­plu. Or, asta nu se poate!

- Ați crescut atâtea ge­nerații de copii de-a lun­­gul carierei. Ce pu­tem face ca să-i apro­piem de sport? Vedem că toți stau pe In­ternet, pe tablete, pe jocuri... Nu e un pericol?

- Eu zic că nu e un pe­ricol, ci doar o etapă. Dacă mănânci o prăji­tură în fie­care zi, iar apoi apare una nouă, nu te duci să o mă­nânci pe ea? După care, după o lună, te saturi... Noi acum suntem în momentul în care în­ce­pem să ne să­tu­răm de ex­ce­sele astea cu calculatoarele și cu Inter­ne­tul. Nu vedeți câtă lume se în­toarce la natură și la aler­gare, la sport? Ce trebuie să fa­cem e să gândim niște programe sim­ple, ca să adu­năm copiii, să-i ademenim, să-i du­cem la sport, la ba­zin, la terenul de tenis. Școala ar trebui să se ocupe mai mult de copii, de mediu, să facă lecții de Biologie în natură, să-i învețe pe copii să sară, să alerge, să se bucure.