Vă relatez două întâmplări care par desprinse din lumea irealului, dar care sunt perfect adevărate. Prima a trăit-o străbunica soțului meu, Catuța, iar cealaltă a fost o experiență trăită de bunicul meu, pe care ne-o povestea în serile lungi de iarnă. Vi le spun așa cum le-am auzit.
Ciuma
Pe când străbunica Catuța era o fetiță de opt-nouă ani, cea mai mare dintr-o familie de patru copii, a trăit o întâmplare pe care n-a putut-o uita toată viața.
Într-o seară de iarnă, când toți ai casei stăteau pe lângă cuptor, bunici, părinți și copii, câinii au pornit dintr-odată să latre înverșunat, ca la lup - o expresie din partea locului pentru lătrăturile scurte și repezi. Brusc, ușa s-a dat de perete și în prag s-a ivit o arătare cumplită. Copiii au început să țipe și s-au ascuns în spatele bunicii. Speriați, cu ochii cât cepele, priveau la pocitania care intrase în casă, închizând ușa în spatele ei: micuță, firavă, cu ochii scânteietori, avea chip de femeie și corpul acoperit de blană, în vreme ce capul i-era înfundat într-o claie mare și încâlcită de păr. "Nu vă speriați", s-a auzit o voce ca de pe altă lume. Un miros groaznic a umplut încăperea. Plină de răni, arătarea își ștergea cu o cârpă picioarele însângerate. A cerut unt și a început să se oblojească, gemând. După primele clipe de încremenire, bărbații casei, bunicul și tata, au prins curaj, întrebând arătarea de unde este și de ce a venit. "Sunt ciuma", le-a spus femeia. Fusese trimisă să pună semne în sate, dar câinii nu o lăsau să intre în curți. Era gata să le facă un bine celor din casă, dacă ar fi scos-o afară din sat. În schimb, îi va proteja de urgia ce avea să se abată asupra locului, chiar începând de a doua zi. Atunci, bunicul Catuței i-a spus fiului său: "Stai tu acasă, cu copiii și nevasta, eu sunt bătrân și nu mai am nimic de pierdut. O iau și pe mamaie cu mine". A aprins felinarul, l-a pus în mâna nevestei lui și-au plecat. Bătrâna cu felinarul în față, iar bunicul cu arătarea cocoțată în spatele lui. (Mai târziu, când povestea întâmplarea, le spunea tuturor că arătarea fusese ușoară ca aerul.) La ieșirea din sat, femeia a sărit jos din cârca bunicului și i-a spus să se întoarcă acasă și să stea liniștit împreună cu familia lui.
În zilele următoare, în satul Catuței s-a dezlănțuit o epidemie de ciumă. Mureau oamenii cu zecile, copii, femei, bătrâni, se duceau fără a avea timp să-și ia rămas bun. Fiecare casă era îndoliată, de multe ori preotul nu mai prididea să facă slujbe de înmormântare. Într-o singură casă din sat n-a murit nimeni, și casa aceea era a străbunicii Catuța.
Necuratul
n toamna anului 1934, pe Jieți, un munte care aparține de Petroșani, bunicul meu a trăit o întâmplare, pe care toată viața a povestit-o înfiorat.
La 30 de ani, era șef de echipă la o exploatare forestieră. Lucrau la pădure într-un mod destul de primitiv, cu joagăre, securi și țapine. Neavând utilaje cu care să transporte lemnul la vale, s-a făcut un scoc pe care butucii erau mânați spre vale cu ajutorul apei. În vârful muntelui se afla un lac de acumulare. Muncitorii locuiau în colibe podite cu cetini de brad. Ele se aflau la jumătatea drumului dintre baraj și gura scocului, care cobora pe o distanță de 3-4 kilometri. Într-o vineri, bunicul a fost chemat la ocolul silvic Petroșani, pentru a participa la o ședință. Cum ea a durat cam mult și, după terminarea ei, oamenii au mai stat la taclale, bunicul a pornit spre coliba de pe Jieți spre seara zilei. Până sus, era ceva cale, așa că noaptea l-a prins pe drum. Oamenii din colibe au aprins focuri, au pregătit cina și își așteptau șeful în jurul focului. Mergând, bunicul a auzit dintr-odată sunet de pași pe urmele lui și a văzut la oarecare distanță un muncitor. Nu-i vedea fața, că era întuneric, dar se bucura că are un tovarăș de drum. Omul purta pieptar și avea țapină pe umăr, așa că bunicul a fost sigur că era și el vreun lucrător forestier. Bunicul mergea înainte, iscodindu-și însoțitorul cu întrebări, dar cum acesta tăcea, s-a gândit că o fi fost frământat de gânduri și de probleme și nu-i era aminte să stea de vorbă pe drum. Pentru a nu se rătăci prin pădure, au urcat tot pe marginea scocului. După o bucată de timp, cel din spate a trecut în fața bunicului și acesta a văzut cu uimire că omul începe să urce panta mergând pe apă, de parcă ar fi călcat pe uscat. Urca pe apa scocului ca pe drum. La un moment dat, au ajuns la lacul de acumulare și omul pășea acum pe el. Înspăimântat, bunicul a înțeles că o forță îl îndemna și pe el să intre în apă. A încercat să se dea înapoi, dar pășea în gol, ca o roată de mașină care derapează în noroi, în vreme ce o forță îl împingea către lac. Tovarășul de drum se oprise în mijlocul lacului și-l privea pe bunicul, care căzuse în genunchi, implorând ajutorul lui Dumnezeu. La un moment dat, de frică, bunicul a izbucnit în plâns, înfigându-și țapina în pământ pentru a nu fi împins din spate. Omul din mijlocul lacului a început să râdă în hohote fioroase, care făceau să clocotească pădurile, dar în clipa aceea, Dumnezeu l-a desfăcut pe bunicul de vraja ce pusese stăpânire pe el. O oră i-a trebuit ca să coboare la cabană, pe lângă care urcase fără să o vadă, și nici muncitorii care îl așteptau nu-l văzuseră când trecuse în sus. Speriat, bunicul le-a povestit întâmplarea prin care trecuse, iar în duminicile următoare a mers regulat la biserică, mulțumindu-i lui Dumnezeu că-l apărase de Necuratul care îi pusese gând rău.
SOCACI EMILIA-ALINA - Hunedoara
Bunicul pe acoperiș
Prin 1930, bunicul meu, Iosif Lupșa, era învățător într-o localitate aflată în Maramureș, dincoace de Gutâi: Baia Sprie. Dascăl bun și patriot înfocat, era foarte iubit de elevi și de comunitate, mai ales că făcuse și câțiva ani de închisoare la Szegedin, în Ungaria. Popularitatea sa, mai ales în ultimii ani ai vieții, se datora însă și unei particularități mai ciudate a firii lui: bunicul era somnambul. În nopțile cu lună plină, se ridica din pat în cămașă de noapte, ieșea afară în curtea casei, apoi pornea cu ochii închiși într-o lungă călătorie pe gardurile și pe acoperișurile caselor din vecini. Așezată în dreptul ferestrei, înconjurată de cei zece copii ai săi, bunica îl urmărea îngrozită, fără să cuteze să-l strige, de teamă ca Iosif al ei, care cântărea peste 100 de kilograme, să nu se prăbușească, trezit din somn, la pământ. Cu timpul, hiba bunicului devenise un punct de atracție al localității, așa că, mai ales în nopțile de vară cu lună plină, zeci de curioși se adunau pe ulița largă din fața casei, pentru a urmări exercițiile de echilibristică ale d-lui învățător, care se plimba în cămașă de noapte pe crestele de țiglă ale acoperișurilor și pe stinghiile ascuțite ale gardurilor de lemn. Dar, într-o noapte, bunicul a dispărut. După ce-a fost văzut sărind de pe șură pe magazia cu unelte, cămășoiul lui din cânepă înnălbită s-a pierdut, asemeni unei năluci, în noaptea parcă văruită de lumina rece a lunii. În zadar l-a așteptat bunica să se întoarcă, încremenită lângă fereastră, cu copilașii în jurul ei. Bunicul n-a mai venit nici în noaptea aceea și nici în nopțile următoare. Disperată, s-a adresat autorității locale, dar cercetările "jandarilor" au rămas fără rezultat. Bunicul se transformase în zburător.
În același an, cu o săptămână înaintea Crăciunului, într-o dimineață geroasă, pe când bunica aprindea focul în soba de fier din bucătărie, s-a auzit strigată, pe neașteptate, de vocea groasă a soțului ei. Îngrozită de frică, fiindcă poarta curții și ușa casei erau închise cu zăvoare de fier, s-a îndreptat - ca în transă - spre locul de unde bunicul o chema drăgăstos. Ei bine, învățătorul Iosif Lupșan era în patul mare din dormitor, cu ciorapul tras pe cap ca să-și păstreze frizura, în aceeași cămașă de noapte cu care pornise în necunoscut. Tocmai se trezise din somn și dorea un ceai fierbinte de tei cu o bucățică de zahăr candel, pe care bunica i l-a servit bucuroasă, fără să-l întrebe nimic. (În Maramureș se spune că pe un om întors de pe lumea cealaltă nu trebuie să-l iscodești de unde a venit. Se sperie și moare, ca și când s-ar prăbuși de pe un zid.) Peste câtăva vreme, când bunicul a aflat de la cârciumă despre dispariția lui, a râs cu poftă, crezând că lumea glumește. A și murit cu convingerea aceasta, mai ales că bunica nu i-a confirmat niciodată cele șase luni de absență de la domiciliul conjugal.
Povestea asta o știu de la mama și de la surorile mamei, care s-au jurat la icoană că au fost de față în noaptea aceea, când bunicul Iosif a dispărut de pe acoperișul de șindrilă al șurii, pornind către necunoscut.
LUMINIȚA BEJAN - Baia Mare
Când s-a oprit ceasul
Vă povestesc un fapt real, trăit de mine cu ani în urmă... Grav bolnavă de cancer, după ce a fost operată, mama nu s-a mai putut da jos din pat. Știam ce ne așteaptă, așa că toată familia ne-am adunat în jurul ei ca să ne luăm rămas bun. A doua zi dimineață, o soră a mamei a schimbat fitilul la candelă, a mai pus ulei și ne-a alungat din cameră, pentru că mama nu-și putea da sufletul. Așa se spune: că atunci când alături de-un muribund se află copiii săi, ei îl "întorc" din moarte. N-a durat mult, și biata mamă a murit. A fost o mare durere pentru noi. Avea doar 57 de ani, era primăvară și toți cireșii erau în floare. "Primăvara este pentru trăit, nu pentru murit", spuneam eu plângând. Și atunci, s-a întâmplat un lucru miraculos: s-a stins candela din senin. Nu era curent, nu erau nici un geam sau o ușă deschisă. În aceeași clipă, s-a oprit și pendula din camera unde murise mama, exact la ora când inima ei încetase să bată: 13,36 de minute. Pe moment, nu ne-am dat seama ce s-a întâmplat, pentru că erau multe de pregătit cu înmormântarea. După ce toate s-au liniștit, m-am dus la un ceasornicar, ca să repar pendula. Acolo, s-a petrecut iarăși ceva bizar: meșterul nu a putut, pur și simplu, să desfacă limbile ceasornicului, nici într-o parte, nici în alta. Am hotărât să-l las așa: un simbol la plecării mamei în lumea de dincolo. Îl am și acum, relicvă a acelor lucruri neverosimile petrecute atunci.
N-aș fi crezut această poveste, dacă mi-ar fi fost povestită de altcineva. Dar ea s-a petrecut aievea, sub ochii mei. Sunt sigură că mama n-a vrut să moară. Semnele acestea sunt o dovadă că ea veghează asupra noastră, de acolo de unde se află. Sper din suflet să fie "un loc cu verdeață", așa cum scrie în Biblie.
CĂLIN VERONICA - Huși
Raza de lumină
Om harnic și mândru, ager și chipeș la port, chiar și la cei 94 de ani ai săi, bunicul meu nu se dădea bătut de marea povară a bătrâneții și dorea mult să trăiască, ca să-și vadă la casele lor nu doar nepoții, ci și strănepoții. Visul i s-a împlinit. Nu o dată, casa lui de la țară se umplea de copii și, mai ales în nopțile friguroase de iarnă sau când afară se dezlănțuiau vijelii, ne aduna la gura sobei, în jurul său, spunându-ne povești sau întâmplări petrecute în tinerețea lui. Una dintre ele, pe care am ascultat-o de multe ori, m-a impresionat în mod special.
Costică Castravete, cum îl porecliseră vecinii pe bunicul, trecuse bine de 80 de ani, dar lipsit de astâmpăr, tot mai continua să cutreiere mărginimile satului: văi, păduri și muncele, cântând de răsuna lumea: "De la deal răsare luna/ De la mândra vin acuma!". Într-o seară, pe când se întorcea de la niște prieteni, drumul trecând prin pădure, deodată i se întunecă în fața ochilor, se făcu liniște deplină și bunicul se trezi jos, pe un fund de râpă adâncă. Orbecăind prin întuneric, nu se dumirea unde este și ce se întâmplase cu el. Orb și surd, cu mâinile și picioarele zdrelite de căzături, simțea numai mirosul pământului umed, pe care zăcea în genunchi. Atunci, și-a făcut o cruce mare zicând: "Măiculița lui Dumnezeu, nu mă lăsa la necaz. Îndură-te de mine și mă ajută să mă întorc iar acasă, lângă ai mei". Și deodată, ca din senin, bunicu' văzu o rază de lumină orbitoare, care cobora din cer drept spre el, luminând fundul râpei. Adunându-și puterile, căci obosise încercând zadarnic să iasă la mal, începu să se cațăre, ținându-se de rădăcini și de tufe. Strădania fu neașteptat de ușoară, fiindcă niște forțe nedeslușite îl împingeau din spate în sus. Ajuns pe buza prăpastiei, moșul auzi o voce care-i strigă: "Nădejdea voastră-i în mâinile mele". Atunci, bunicul a căzut în genunchi și a zis: "Mulțumescu-ți Maică a lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat să pier!". Lumina se făcu nevăzută și bunicul plecă grăbit către casă, bucuros, dar și înfricoșat de ceea ce se întâmplase cu el.
Din acea zi și până a murit, bunicul povestea această întâmplare oricui voia să-l asculte. Și tuturor le făcea același îndemn: să nu-și piardă niciodată nădejdea, ci să se roage întruna Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mama cerească a tuturor credincioșilor.
MORARU MARIA - com. Tomași, jud. Bacău
Cum a murit mama de două ori
Mă numesc Ana Bontaș, sunt o bunică paralizată de artroză, dar citesc cu mare interes paginile dvs. de enigme, la care aș vrea să particip și eu cu o întâmplare trăită în tinerețe. Multă lume va crede că este o simplă invenție, dar ea s-a întâmplat cu adevărat.
Când aveam vârsta de 7 ani, am adus-o pe mama înapoi din lumea morților. Eram amândouă internate într-un spital, eu - după o operație de amigdale, iar ea - după o grea intervenție chirurgicală la intestine. Om cumsecade, directorul spitalului aprobase să stăm amândouă în același salon. Într-o seară, fără să-mi adreseze vreun cuvânt, mama a murit. Medicul de gardă tocmai intrase în cameră împreună cu sora șefă, căreia i-a spus să aducă o targă ca să o ducă pe mama la morga spitalului. I-au tras cearșaful peste față și au plecat. M-am repezit la ea, scoțând un urlet de fiară: "Mamă, întoarce-te! Mamă, nu mă lăsa!". Speriată, o soră aflată în apropiere a intrat în salon și a încercat să mă culce cu forța în pat, dar în clipa aceea, mama... s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului, cu picioarele pe podea. Mi-a spus că tocmai își părăsise trupul și începuse să zboare, când a auzit cum o strigam. Suferința mea a făcut-o să se întoarcă. Peste câteva zile, plecam acasă amândouă, ea înviată din morți, eu cu operația vindecată.
Mama a murit cu adevărat la vârsta de 86 de ani, în casa sorei mele, Angela. O îngrijisem amândouă cu dragoste și cu devotament, dar de data aceasta, nisipul din clepsidră se terminase. Într-o seară, când ședeam amândouă la capul ei, am simțit dintr-o dată un freamăt ciudat în odaie, de parcă intrase un vizitator nevăzut. Sora mea nu simțise nimic. Peste două zile, un înger gigantic a pătruns în camera mamei, însoțit de-un convoi de îngeri mai mici. Avea aripile strălucitoare și veșminte aurii. I-au luat mamei doar sufletul. Corpul ei a continuat să mai trăiască trei zile, după care a murit și el. Îngerii veniseră să o ducă în rai. Mama nu suferea, nu fusese bolnavă, a murit ușor și frumos, ca o frunză care cade toamna dintr-un copac.
ANA BONTAȘ - Șercaia, jud. Brașov