NICU DOREL PĂUN - "Mai vin dimineața acasă de la nuntă și, cât de obosit aș fi, iau acordeonu' și mai cânt ceva, așa, de drag, pentru mine"

Iulian Ignat
MARI LĂUTARI

"Am viziunea asta atunci când sunt dezamăgit de ce se întâmplă în ziua de azi, sau când nu mă simt în apele mele: închid ochii și îi văd cum apăreau ei la scenă. Cum venea nea Toni Iordache cu diplomatul lui, în ca­re ținea corzile de țambal și țigările; Fane Ne­grilă, Costel Trompetistu', Mieluță Iordache. Poate unde era lumea altfel, poate eram și eu mic, dar așa ceva eu n-am să mai văd. Ce costume, ce cravate, ce gesturi, ce pres­tanță aveau, chiar și atunci când stăteau liniștiți de vorbă la un șpriț! Iar când începeau să cânte, auăleu, cum cântau oamenii ăștia! Eu eram copil, stăteam lângă ei, îi ascultam și fierbeam, doar-doar o zice unu' să pun și eu cinci minute mâna pe acordeon. Și mă lăsau și pe mine, tremuram de emoție, dar mă simțeam în al nouălea cer. Mul­țumesc lui Dumnezeu că i-am prins și că am putut cânta cu cei din generația de aur a muzicii lău­tărești. Alții ca ei nu vor mai fi."
Numele său real este Nicu Păun, dar lumea îl știe ca Nicu a lu' Dorel, sau Nicu Dorel, datorită respectului pe care-l poartă tatălui său, Dorel Păun, un foarte apreciat acordeonist și profesor al anilor trecuți. Pornit în umbra sa, Nicu și-a urmat propriul drum, a cântat în restaurante, în ansambluri ce au re­pre­zentat România la festivaluri internaționale, la ne­numărate nunți sau pe arene mari, alături de for­mația Damian & Brothers, din care face parte din 2009. La rândul său, a devenit unul dintre acor­deoniștii de marcă ai momentului.

"Auăleu, ce frumoasă-i hora asta!"

La fel ca tatăl său, s-a născut în cartierul bucu­reștean Ferentari, unde locuiau pe atunci mulți lău­tari. Din cinci frați, au rămas patru, doi cântă la acordeon, unul la chitară, iar cel mare n-a vrut să aibă de-a face cu muzica. Muzica era parte din fa­milie, o întâlneai peste tot de la primii pași. Despre bunicul Marin a aflat că a fost un acordeonist bun, iar fratele mamei sale moldovence era concert maistru la Filarmonica din Iași.
"Cele mai frumoase amintiri de când eram mic le păstrez de la șprițurile la care se strângeau prietenii lui tata. Veneau ei la noi, mergeam noi acasă la ei, beau un pahar de vin, discutau despre una, alta, despre muzică, scotea tata acordeonul, altu' vioara, venea unu' cu contrabasu' și începeau să cânte așa, de plăcere, pentru bucuria lor. Zicea unu', «Ia uite, mă, ce horă am făcut eu». «Auăleu, da'ce frumoasă e!». Și dă-i și cântă, eu eram mic, până la urmă adormeam într-un colț, dar ce fericit eram! Nu mai vezi așa ceva acum, în lumea de azi, în goana asta după bani".
Tatăl său, Dorel Păun, l-a trimis să studieze vioara la școala de muzică de pe strada Berzei, și Nicu a făcut-o conștiincios.
"Am fost un copil cuminte, respectuos, ziceam la toată lumea săru' mâna, așa am fost crescut. Vecinii ziceau că-s fată, așa cuminte eram, dar nu vreau să mă gândesc ce au ajuns mulți dintre ei azi. Am luat premiul întâi în primele trei clase, apoi s-a întâmplat ceva, nu știu exact ce, țin minte că fu­sese un concurs, și eu stăteam în clasă, cu profesoara mea de vioară și așteptam răs­punsul, la sfârșitul clasei a pa­tra. Toată lumea cre­dea că eu voi câștiga con­cursul și, la un mo­ment dat, pro­fesoara a început să plân­gă. S-a aflat că au dat premiu unui japonez d-ăla. M-am dus acasă, am zis «ui­te, mă tată», tata s-a supărat și a zis «gata cu școala de muzică, la revedere!». De atunci, am re­nunțat la vi­oa­ră. Tata avea elevi acasă și, într-o zi, fără să știu să cânt la acordeon, i-am zis «Vezi că ai pus greșit degetul acolo». El a înțeles că am o chemare pentru instrumentul ăsta și mi-a pus acordeonul în brațe. Stăteam mereu pe lângă el să văd ce le arată ele­vilor, era un pro­fesor foarte a­preciat, con­știin­cios, foarte mulți din cei ce câștigă bi­ne astăzi din muzică au învățat de la el să cânte. E o vor­bă între acor­deo­niști: să cânți frumos, să se vadă toa­tă mâ­na cum alu­necă pe clape, iar ta­ta așa le arăta elevi­lor, nu la mișto, cu două de­ge­te, cum fac alții. Dar atunci când îmi zicea «Hai, tată, ia și tu acordeonu' și vino în­coace», mă apucau transpirațiile. Din pă­cate, era foarte ner­vos, nu suporta să greșesc ceva și mă atin­gea, ba cu bastonu' peste cap, peste picioare, ba o palmă, ba mă trăgea de urechi. La game, că sunt 50-60 de game pe care trebuie să le înveți și le mai încurcam, mi-am luat cea mai mare bătaie. Da' mi-a prins bine."

În preajma marilor lăutari

Tudor Păun, tatăl lui Nicu, a prins vremurile bur­sei de lăutari din Rahova, unde veneau atât bucu­reș­tenii, cât și cei din satele și comunele din îm­pre­jurimi sau de departe, să arvunească lăutari pentru nunți. Nunțile astea nu erau lucru ușor, ți­neau de sâmbătă până marți, timp în care lăutarii cân­­tau la rece, fără stații, umblau prin sate cu obi­ceiurile locului. Însă lăutarii mari ai acelor vremuri nu se mulțumeau cu nunțile, făceau imprimări în Radio, călătoreau prin lume alături de ansambluri folclo­rice, și așa a făcut și Tudor Păun. Era consi­derat printre cei mai buni acordeoniști ai generației sale, alături de Ilie Udilă, de Mieluță Iordache, și cânta cu cei mai celebri lăutari. Era renumit și pentru că odată ce asculta o melodie de muzică ușoară sau orice altă muzică o transforma imediat într-o horă lăutărească ce stârnea aplauze. A avut însă neșansa să se îmbolnăvească de tânăr, o coxartroză femurală cu complicații, ce l-a silit să stea mai mult în casă. Dar chiar și așa era solicitat să cânte, însă cu timpul, a devenit un chin, așa că s-a axat pe activitatea de pro­fesor și sute de elevi au ieșit din mâinile sale. Atunci când trebuia să plece la repetițiile an­samblu­lui Ciocârlia, sau la an­samblul MAI, sau la nunți, Nicu mergea întot­deauna cu el să îl ajute și astfel i-a cunoscut pe cei din ge­nerația de aur.
"Vedeam cu cine cântă tata și știam că ăștia-s cei mai buni dintre cei buni. Și așa vor rămâne. Pe lângă valoarea lor de muzicanți, aveau și mare ca­litate umană, nu vorbeau de rău pe alții, își vedeau de ale lor, se purtau frumos cu lumea. Apariția lor im­punea imediat respect. Una dintre cele mai fru­moase amintiri ale copilăriei mele o am de la o nuntă de lăutari. Se însura țimbalistul Adrian Miu. Și vine un acordeonist la nea Toni Iordache. Zice «Tonișor, am și eu de vân­zare un acor­deon». «Ce acor­deon, mă?». «Un Su­pita». «Unde e?». «Îl am aici cu mine, To­nișor». Și acum țin minte cum s-a ui­tat nea Toni la mine, știa că nu mai pot de nerăbdare și mi-a zis: «Nicule, ia tată și încearcă acor­de­onul ăsta!». Erau a­colo George Udilă, Florică Ro­șio­ru, Ghi­ță Coadă. Când mi-a zis asta nea Toni, a început instantaneu să-mi tre­mure pi­cio­rul, nu mi-l puteam con­tro­la. Am luat acor­deo­nul, l-am în­cer­cat, apoi am ră­mas cu el în brațe, de drag de el, de fo­cul lui, și stă­team lângă cei mari și îi acom­pa­ni­am, un copil eram. Ta­ta voia să prind rutină, să mă obișnuiesc să cânt cu pu­blic și, câteodată, îmi mai dădea acordeonul lui, în mijlocul unei nunți. La început îmi era rușine, da' cântam, ce să fac? Acum, îmi spun cei mari, care mai sunt în viață. «Mai ții minte, Nicule, cum veneai pes­te tot după noi, abia țineai acordeonul în brațe?»."

"Lăutarul are muzica-n sânge, se naște cu ea"

A început să-și câștige existența, să cânte la nunți și evenimente, de la 15 ani, ajutat de prietenii tatălui său. La început i-a fost greu, mai ales pentru că nu avea un acordeon competitiv. "Îi vedeam pe cei bătrâni cu Weltmeister Supita, dacă prindeam unul la câte un chef, nu-i mai dădeam drumul din brațe, mă gândeam «Doamne, o să ajung și eu vreodată să cânt cu așa ceva?». La una din primele nunți pe care le-am avut, l-am sunat pe nea Mieluță Iordache, Dumnezeu să-l ierte! «Nea Mieluță, nu-mi dai și mie acordeonul, că am o nuntă?». El era primul ce adusese în România Supita, valora o avere. «Cum să nu, mă, vino să-l iei!». Era prieten cu tata și asta însemna prietenia atunci, erau ca fra­ții, nu exista invidia și dușmănia de astăzi. La res­taurantul Cina cântam cu Marius Gore, al cărui tată era acolo ospătar șef, Gore Ospătaru', și cu La­u­rențiu, din marea familie de lăutari Ciuciu. După ce cântau ăștia marii, ne lăsau pe instru­men­tele lor și noi eram formația a doua a restau­ran­tului. Și ei ne ascultau, ne încurajau, venea nea Toni, «Bravo, băieți, îmi place mult de voi, conti­nuați să studiați!». Cum să nu ți se umple inima de bucurie când auzi așa ceva? Cei din familia Ciuciu aveau un frate în Austria, un viorist de excepție, Jean, și el ne-a aranjat, să­racu', să cântăm acolo, la un restaurant. Am plecat cu Le­onard a lu' Vergi­nica, a­veam 20 de ani, și era pen­tru prima oară când ie­șeam din țară. Eram în al nouălea cer de ce vedeam acolo, pe atunci și dacă ve­deai o ciocolată era ceva deosebit."
Banii câștigați în Aus­tria i-a trimis acasă, unde ta­tăl său i-a cumpărat acor­deonul Supita mult visat. Au urmat și alte ieșiri, în Germania, Franța, Italia, unde a cântat la res­taurante sau pe sce­nele unor festi­va­luri. În 2001, a participat la un mare festival în Liban, o expe­rien­ță cu totul spe­cia­lă, mai ales dato­ri­tă întâlnirii cu muzi­canții locali. "Știți care este diferența între lă­u­tar și muzicant? Ăstuia de la Filarmonică îi pui în față notele și el numai așa cântă, pe când un lăutar are muzica asta în sânge. Aude o dată o melodie și o cântă imediat, sau face o fantezie după sufletu' lui și rămân ăștia mască. Cum ai făcut, dom­­nule? Eram în Liban, cu Bibescu, cu Cle­an­te, și muzicanții ăș­tia de-acolo au ve­nit la noi cam cu nasu' pe sus, figu­ranți, ăsta-i cu­vân­tul. Dar cum ne-au as­cul­tat, s-au cu­mințit, au venit și a doua seară, ne-am îm­prietenit. Ei nu mai văzuseră țam­bal, acordeon, e­rau foarte inte­re­sați, eu am fost impresionat de oud, un instrument ce seamănă a cobză. «Hai să facem ceva împreună, uite, o știi pe asta, da' tu o știi pe asta?». Ne-am sim­țit foarte bine împreună, am și intrat în­tr-un studio și am tras câteva piese."
Ani mai târziu, Nicu Dorel a cunoscut și alt pu­blic, un public foarte tânăr, de festival rock, atunci când a cântat pe scene mari alături de Da­mian & Brothers. Așteaptă lansarea de toamnă a celui mai recent CD al acestei formații și concertele ce-l vor în­soți, iar până atunci, Nicu poate fi ascultat la restaurantul "President", unde cântă în taraful lui Ionel Tudorache, și la restaurantul Nicorești. Aici cântă de 17 ani și este încântat că o poate face ca în trecut, la rece, fără boxe, stații. "Nu vreau să discut despre genul acesta pe care eu nu-l cânt, despre manele, pentru că sunt prietenii mei și fiecare își alege drumul. Dar vă spun, oamenii au început să fugă de zgomot. Când vin băieții și instalează 10 boxe, oamenii se sperie, încet-încet, pe tăcute, se ridică de la mese și pleacă. Organistul cântă tare, vrea și acordeonistul să se audă și dă volumul tare, intră solistul vocal care vrea cel mai tare... Vă spun, e așa frumos să cânți la rece, chiar dacă-i mai greu să se audă muzica clar, curat, la urechea omului, o vioară, un acordeon. O mare bucurie: am să cânt la Galați, acolo unde domnul Dan Brânzea aduce din 2004 cei mai buni lăutari. Că sunt acasă, sau la Galați, la Dan, tot aia e pentru mine. Ți-e mai mare dragul să cânți acolo."

"Dacă aud un cântecel frumos la un copil de trei ani, încerc să-l cânt și eu"

- Ne puteți face câteva scurte portrete ale ma­rilor lăutari pe care i-ați cunoscut în copilărie?

- Florică Roșioru, Dumnezeu să-l ierte, a fost cea mai mare voce a muzicii lăutărești. Și mergea la o nuntă să câștige niște bănișori, bineînțeles, dar mai tare îl interesa să fie liniște, să i se audă vocea, să-și arate valoarea. Dacă venea unu' cu bani la el în timp ce cânta,"zi-o p-aia", el zicea "te rog io fru­mos, lasă-mă, lasă-mă să cânt". Era un tip glumeț, comic, dar când se punea la microfon, gata, își făcea treaba, și avea voce de aur. Păcat de el, că avea o fire care-l băga în tot felul de încurcături, zicea că merge la o nuntă și nu ajun­gea, se supăra lumea. El trebuia să aibă casa lui, familia lui, nu să umble cu chirie prin tot felul de locuri și să sfâr­șească sin­gur. Păcat! Gheorghe Lam­bru, în schimb, era un bărbat pedant, extraor­dinar de pedant era! O voce fru­moasă, cânta de la ro­manțe la muzică lăută­reas­că, cântece de pe vremuri, pe care nu le mai cântă nimeni acum. Lui Mihai Nă­mol i se spu­nea Eminescu, pentru că, la fel ca tatăl lui, Ion Nămol, inventa pe loc rime și cân­tece des­pre nuntași, despre cei din jur, două-trei lu­cruri auzea despre ei și gata cântecul. Costel Trom­­pe­tistu', ce om deosebit, ce profesionist! Am stat cu el cât a înregistrat cele două CD-uri, în studioul de la subsolul magazinului Muzica. Nu se simțea prea bine și se obosea să tragă tot cântecul odată, cap coadă. Îi ziceam: "Nea Cos­tele, cânți un pic, iei o pauză, mai cânți după aia ce-a ră­mas. Că nu sun­tem la nuntă". "Da, se poate așa?". "Da, nea Cos­tele, suntem în alt secol". Ei așa în­registrau pe vre­muri. Și acum, când mă vede, "Ni­cule, ce băiat bun ai fost, ai stat cu mi­ne la toate înregis­tră­ri­le!"

- V-ați gândit vreo­dată ce-i cu muzica, de unde vine, de ce are așa o putere asupra oamenilor?

- Eu ascult multe genuri de muzică. Acasă mă uit pe postul "Mezzo", care transmite muzică clasică, jazz, tradițională. Mi-ar plăcea să cânt mai multă muzică clasică, să fac un disc, un proiect muzical, dar e greu la vârsta mea să o iau pe drumul ăsta. Ar trebui să găsesc și trupă, băieți, și mulți dintre ei sunt interesați doar de banii ce vin de la nunți, evenimente și atât. Și eu trebuie să aduc bani acasă, am crescut două fete. Dar, de multe ori se întâmplă să vin dimineața de la o nuntă și, în loc să mă culc de obosit ce sunt, iau acordeonul în brațe și mai cânt ceva. Ori am auzit eu ceva, mi-a rămas ceva în minte și vreau să repet, ori cânt așa, de drag, doar pentru mine. Eu dacă aud pe cineva cântând frumos, nu contează, poate fi și un copil de trei ani, iau acordeonul și încerc să cânt ca el. Nu e o rușine. La fel era și tata, țin minte. Trecuse prin atâtea, ascultase sute de elevi și, la un moment, mă trăgea deoparte și-mi spunea la ureche "Ia ascultă, ce frumos cântă băiatu' ăsta!". Indiferent cine cântă, solist vocal, instrumentist, îl aud la radio, sau cântă lângă mine, dacă e ceva frumos, mie-mi vine să plâng. Uneori chiar plâng, și așa mă liniștesc. Uitați, chiar acum, doar că stăm de vorbă despre asta, și mi s-a făcut pielea de găină, s-a ridicat părul de pe mâini. Asta e muzica!