Totuși, viața este frumoasă

Cititor Formula AS
Nu mi s-a părut deloc ciudat că unii tineri politicieni își petrec vacanțele în pustiul Ara­biei sau Africii, acolo unde furtunile de nisip și temperaturile infernale te fac să simți cum este iadul pe pământ.

Când ai strâns atâția bani murdari, este chiar indicat să faci o cură de iad, ca să te obișnuiești cu mediul, în pers­pectiva vieții veșnice. Isteți cum sunt, au în­cer­cat să se facă frate cu dracul, până trece man­datul. Ei nu știau că electoratul lor fidel din Teleorman îi aștepta să vină aici, la Vi­dele-Coșoaia, o stațiune cu nă­mol perma­nent, făcută parcă pentru sufletele rănite ale ce­lor mai puțin norocoși. Și tot într-un pus­tiu, dar un pustiu fermecător, nu unul sinis­tru.
Dacă analizezi bine, sunt multe simili­tudini între cele două locații. Și la noi, ca și în Arabia, baza alimentară este tot laptele de capră, dar nu unul pasteurizat, ci unul gustos, de la mama natură.
Fiind o zonă cu obiceiuri arhaice, avem și un tezaur uman. O femeie în vârstă, ce tră­ieș­te singură ca un pustnic, la marginea sa­tului, doar ea și caprele ei. Singurătatea și neajunsurile au învățat-o să scoată bete­șu­gu­ri­le din om. Dacă aveți vreun coleg deocheat sau, Doamne ferește, scrântit la cap, îl adu­ceți aici, și după ce îi aplică tanti Varvara pro­cedurile ei, este adevărat, cam neplăcute, pleacă omul acasă curat, luminat, cum Maica Domnului l-a lăsat.
Aici nu ducem lipsă de nimic. Fauna și flora ne oferă totul. Pe colinele acestea do­moale dintre păduri, vezi, spre sfârșitul verii, până toamna târziu, sulfina unduin­du-se în vânt și albinele culegându-i nectarul, pentru o miere delicioasă, cu gust de vanilie. Tim­pul pare încremenit de la facerea lumii și oa­menii au entuziasmul și generozitatea celor de demult. Satul este un muzeu al aducerilor-aminte, unde, la fiecare margine de hat, te aștepți să întâlnești fantomele unor domni și domnițe de altădată. De aceea vin străinii și se așează în zonele noastre rurale, fiindcă sunt fascinați și vor să își amintească de paradisul lor pierdut.
Farmecul acestor locuri l-a sedus și pe marele poet simbolist, Bacovia. Într-un text publicat în revista «Flacăra», povestește cum și-a petrecut o noapte dintre ani la Coșoaia, într-o casă stranie, pusă la dispoziție de o misterioasă admiratoare. Iată ce scrie: "În dosul gării pustii, găsii trăsura și țăranul sin­gur, pe capră, care îmi spuse râzând că pe noapte vom intra în sat. (...). Departe, tră­sura intră pe o alee lungă de copaci și vi­zi­tiul îmi spuse că am ajuns". Poetul a fost în­cân­tat să descopere în această haltă, la mar­gine de lume, reflexii "ale propriilor sale me­lan­co­lii". O fi simțit și el că aleanul din su­flet, doar in singurătățile acestea se ostoiește și a dorit mereu să se reîntoarcă... aici, unde pe înserate îți vin până la ușă, coborând de prin păduri, sălbăticiuni care te privesc ui­mi­te, cu ochii lor umezi, și parcă încântate că nu sunt doar ele locatarii acestui tă­râm fer­mecat. O pasăre ce se credea că a dis­părut de mult din pădurile Europei, la noi mai există și îi auzi de departe strigătul tânguios, ce te înfioară și te pune pe gânduri. Este sfioasă și singuratică, uriașa ciocăni­toa­re neagră. Prin­tre ruinele unui vechi stăvilar, la mar­ginea pădurii de stejar, poți prinde peștii aurii, ce se ascund în trestia umbroasă, și pe prundiș, poți privi țestoasele și sala­man­drele cum alu­necă în undele izvoarelor dulci, din care toc­mai ai băut. O lume săl­ba­tică și primor­dială te așteaptă să o descoperi.
Drept pildă, când te copleșește tristețea și te simți captiv în propria-ți piele, caută pus­tiul acestor locuri și, după o vreme pe­trecută în satul dintre păduri, nu vei mai fi doar un spectator al propriei tale vieți. Într-o bună zi, cu o floare la rever, vei deschide larg fereastra inimii și îți vei spune zâmbind că, totuși, viața este frumoasă.

ION TOMA