Dedicație la o floare

Cititor Formula AS
Grădina mătușii Jana

Era aproape. De la ușa blocului unde lo­cu­iesc, parcurgeam o stradă. După aceea, cotind la dreapta, încă una... Mă opream la celălalt capăt al ei și îm­pin­geam o poartă me­ta­lică, înaltă, ce scârțâia oa­re­cum nonșalant, pe un ton asemănându-se c-un salut. Și pătrundeam "din­co­lo". Într-un paradis vegetal unde mă întâmpinau cu­lori și miresme, foșnete, fru­musețea anotimpurilor ce curgeau unul dintr-altul, ci­ripirile unor păsări mărunte, bâzâitul gâzelor de prin grădină... Știam când iarna ne părăsea de-a binelea orașul, după cât de gălăgioase deveneau vrăbiile din cor­codușul ce se-nălța rămuros, în fața locuinței mă­tușii mele. Târziu, mai spre vară, pe crengile înfrun­zite ale ace­lui "arbore", în locul vrăbiilor, se ro­tun­jeau micuțe și dulci-acrișoare corcodușele, care când se coceau, prindeau o nuanță de roșu-violet.
Îi spun arbore, pentru vârsta lui înaintată și pentru că își luase o alură impunătoare, părând să susțină cu trunchiul său, o porțiune din cerul de deasupra lu­cru­rilor și întâmplărilor desfășurate în grădina aceea de basm.

Un răsărit amânat

Cum poți să înțelegi un anotimp, când trăiești, ca mine, într-un cartier unde predomină griul as­faltului și verticalitatea blocurilor, cu înșiruirea lor apăsă­toa­re?! Mă trezesc dimineața, și primul lucru care-mi vine în minte e să caut cu privirea cerul, prin geamul dormitorului meu de la etajul întâi. Bi­neînțeles că nu zăresc decât fâșii, pete de azuriu, câțiva copaci înalți cât cinci-șase etaje, fragmente dintr-un răsărit de soare roșiatic, tardiv... Blocul de peste drum apare mereu ca un paravan dinaintea acelui răsărit. Nu vedeam niciodată orizontul!
Poate de-aceea, grădina mătușii Jana mă fermeca într-atât! Și nu voi reuși s-o descriu, pe cât îi era mă­reția. Grădina fu­sese a bunicii. Mi-amintesc că arăta ca un petic de liniște înmiresmată, cu crini albi și portocalii, cu stân­jenei albaștri, cu trandafiri mov, galbeni și dintr-aceia roșii-catifelați. Se găseau și panseluțe, ha­ioa­sele in­florescențe de gura-leului și lunatica regină a nopții, răspândind un parfum dens și amețitor, și altele, de al căror nume habar n-aveam.

Moartea bătrânului tei

Mai țin minte că, pe când eram o fetiță de vreo șapte ani, mergeam cu părinții deseori la Buni și la "tanti" Jana, și acolo, în curtea lor, aveam obiceiul să măsor din priviri, lăsându-mi capul mult pe spate, înălțimea văzduhului, până la ramurile cele mai de sus ale unui tei vârstnic, stufos, ce existase și în co­pilăria bunicului. Obișnuia să înflorească prin luna mai și mă îmbăta (la propriu) parfumul florilor sale. Mă înecam din cauza mirosului lor puternic și li­pi­cios, ca și cum aș fi înghițit cu lăcomie mai mul­te lin­gurițe de miere. Îmi dădea târcoale și o sen­zație ușoa­ră de amețeală. Cred că de aceea refuzam, ca­te­goric, să-mi beau ceaiul călduț de tei, cu care ma­ma încerca uneori să-mi domolească răceala și tusea sâcâitoare. Nu-l acceptam, chiar dacă era turnat în ceașca mea fa­vorită, care avea pe ea o poză ca în cărțile de po­vești, înfățișând un pitic peste măsură de colorat și simpatic.
Câteodată, un vânt mai dârz scutura coroana teiu­lui înflorit, iar unele flori se risipeau pe jos. Mă feream să nu le strivesc sub tălpile pantofilor mei. Poate pentru că le asemuiam cu niște insecte ciu­date și mi-era milă, cumva, să nu le "rănesc". Mă refer la florile albe-gălbui, minuscule, cu o codiță foarte subțire și o frunză însoțitoare, ca o aripă de libelulă, al cărei rost îmi era greu să-l pricep. Îmi imaginam c-ar putea să și zboare, dacă floarea de tei ar fi avut o aripă în plus. Ce spec­ta­col pe dea­su­pra grădinii! Din păcate, mărețul tei a murit. În urma unor săpături și reparații din curte, lucrătorii de la canalizare l-au ciopârțit, i-au umblat pe la rădăcini, l-au făcut să su­fere, pe scurt, l-am pierdut! Cât am plâns! Păstrez și astăzi două frun­ze uscate, presate între filele unui dic­­țio­nar. Învă­țasem de la școală cum să presez plan­te și buruieni, ba chiar și fire de iarbă. (Aflasem și cum se nu­mește frun­zi­șoara aceea cu as­pect lun­guieț, unită de floa­re prin­tr-un pedun­cul: bractee)...
S-a mai scurs un șir de ani... Veștile des­pre Jana și soțul ei le aflam mai degrabă prin inter­me­diul ma­mei. Dar într-o vară (nu chiar așa de înde­păr­tată), am primit pe neaș­teptate un tele­fon de la mătușa mea. Mă chema nea­pă­rat la ei. Nu-i mai vă­zusem de­mult, dar lo­cuiau tot în casa bu­ni­cii, încon­ju­rată de gră­dina în care îmi petre­cusem co­pi­lăria. Un­chiul se ofe­rise să mă în­so­țească încă de la in­tra­rea în curte. A­veam senti­men­­tul că gestul lui ascundea un anumit scop. Îna­intând îm­pre­ună pe alee, mă bucu­ram să re­des­­copăr amă­­nunte pe care cre­zusem că le-am uitat. Pe la ju­mătatea dru­mului, m-au îm­pre­su­rat, pe ne­­așteptate, undele unei mi­res­me bine­cu­noscute, den­se și dul­cege. Mirosul se îmbina într-atât cu lumina, încât îți lăsa impresia că se revărsa din soare. Din când în când, îl surprindeam pe un­chiul în­­tor­­cându-și capul spre mine, cu o privire între­bă­toare. Pașii lui ne­răbdători aveau o des­tinație precisă. Așa a și fost. La margi­nea unui răzor s-a oprit brusc, ex­clamând: "Hei, observi mi­nunăția asta?! E o în­cân­tare, nu-i așa?..." Plin de bucurie, îmi arăta, cu mâna în­tin­să, un tei nou și tânăr, ce se ridicase, cu în­drăz­neală, în spatele gar­dului, la vecini. Crescuse înăltuț, cu tot cu tulpină, cu crăci, cu frunziș... Și-nflo­rise. Consta­tam cu uimire cum o parte în­sem­­nată din ra­mificațiile sale se încli­naseră peste pla­sa de sârmă a gardului. Se înclinase prelung, înspre spa­țiul acela verde și însorit, unde-și dusese exis­tența, cândva, bătrânul tei de pe vremea bunicilor. Po­tri­vit presupunerii un­chiu­lui meu, noul vlăstar se tră­gea de la vreo rămășiță de rădăcină a înaintașului său. Pur­tător de stindard, se lupta să răzbească, cu drept la viață, sub cerul înalt.
M-a impresionat mult întâmplarea aceea și am luat-o ca pe un semn. Primul stăpân al grădinii fu­sese bunicul și, poate că de sus, din înalturi, la fel ca bătrânul tei, își dorea, și el, să aibă în grădina pe care o făcuse, un urmaș. Pe mine. Să înfloreasc și eu, primă­va­ra, să-mi crească aripioare de frunze, și în mi­­reas­ma amețitoare a teiului-frate, de peste gard, să-încep să zbor pe sub cerul albastru.
ADRIANA CHRISTESCU


Mâna Maicii Domnului

Prin anii '80, când ne-am mutat în Balta Albă, "lângă lift" (cum își dădea adresa un băiețel), a venit în vizită mama. Cum se obișnuiește, ne-a adus "de ca­să nouă" câteva daruri. Printre ele, o nuielușă în­mu­gurită, cu câ­teva firicele subțiri de ră­dă­cină. Mi-a întins-o zi­când: "La noi în sat, în Te­leorman, există un obicei: fie­care gospodar, când se mută în casă nouă, plantează la poar­­tă sau la ușa de la intrare, o plantă vie, pri­mită de la o ru­dă apropiată, de regulă de la pă­rinți sau nași. Există cre­dința că atunci când treci pe lângă ea, în casă sau în ogra­dă, te cu­reți de gân­du­rile rele și intri înăuntru curat. Creș­ti­nii i-au zis «Mâna Mai­cii Domnului», are flori alun­gite și delicate și o mi­reas­mă pu­ternică. Cine ajunge în preaj­ma ei se oprește în drum ca să-și umple ființa, cu mi­nunatul dar de la Dum­ne­zeu. Te faci alt om: mai zâm­bi­tor, mai încre­ză­tor, mai bun. «Mâ­na Maicii Domnului» te-a mân­­gâiat pe creștet și și-a în­deplinit me­ni­rea". "Vezi", mi-a zis mama în în­cheiere, "eu ți-am adus aici doar un «dege­țel», dar dacă ai credință și dra­goste o să se prin­dă, o să-ți pro­tejeze fa­mi­lia și o să-ți amin­tească de mama care ți l-a dăruit".
Am plantat darul mamei cu grijă, într-un ghiveci ținut, la început, în apartament. S-a înfiripat repede și a crescut. Din primăvara ur­mă­toare, l-am transplantat într-un ciubăr de lemn și l-am mutat pe balcon. Ce bucuroși am fost când a făcut primele flori! Nu ne mai săturam să le inspirăm mireasma. Apoi ne-a răsplătit din plin pentru grija ce i-o purtam. A crescut până la înălțimea balconului și, aplecată puțin în afară, se putea bucura de toată lumina soarelui. Înflorea din luna mai până la în­ceputul lui septembrie și umplea de miros casa, ajun­gând până la vecini. O minune ce ne aducea în fiecare an bucurie. Mai târziu, când ne-am ridicat o căsuță la țară, într-o zonă de deal, ne-am zis să ducem o "pur­tătoare de noroc" și acolo. Am luat, așa cum pri­misem și noi, o crenguță și, într-o primăvară, am plantat-o în pământ. Asta a contat foarte mult. A prins puteri parcă magice și, în câțiva ani, a ajuns să întreacă planta mamă din București. Nu mai spun de bucuria pe care o trăim primăvară de primăvară, când Mâna Maicii Domnului ne întâm­pi­nă, de cum ajungem la poarta casei, cu flori plăpânde și miresme ca-n rai. Iar când o pereche de tineri și-au fă­cut o casă alături de noi, ne-am gândit să ducem ve­chiul obicei mai departe, dăruindu-le și lor o plăntuță cu rădăcini.
Primăvara viitoare, un parfum minunat va învălui toa­tă zona. Și la întrebarea firească: "De ce miroase așa de frumos pe ulița asta?", răspunsul va veni de la si­ne. "E Mâna Maicii Domnului, cea ocrotitoare de rău!".
ILIE FLOREA - București

Foto: DREAMSTIME