Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof și eseist, ci și o mare conștiință civică. Din anii '70 și până la 19 februarie 2016, când vestea morții lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi și echilibrați gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit și de cercurile academice, și de masele cititoare de care știa cum să se facă înțeles cu naturalețe și umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar și de actualitate, erudit și implicat cu o însuflețire căreia îi găsea expresie seducătoare, Eco e unul dintre puținii cărturari care excelează în toate genurile practicate, de la teorie la ficțiune și de la exegeză la publicistica de o normalitate jovială, ce exclude "turnul de fildeș". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană și pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, științifice, religioase etc. O selecție din aceste articole, pe cât de grave în esență, pe atât de spirituale, a făcut el însuși în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom și Humanitas, "Minunea Sfântului Baudolino" și "Pliculețul Minervei". Cu acest din urmă generic, Umberto Eco a ținut, începând din 1985, întâi săptămânal și apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Volumul tradus în 2004 la Humanitas conținea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei societăți lichide" recuperează "pliculețe" apărute între 2000 și 2015, cu subiecte arzătoare și în prezent. Definind în prefață conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului și a ideii de comunitate, care dau naștere unui individualism nestăvilit și "în lipsa oricărui jalon de referință, totul se topește într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e percepută ca un dușman) și singurele soluții pentru un individ lipsit de repere sunt apariția publică, cu orice preț (...) și consumerismul". Astfel întreaga societate cunoaște un proces de șubrezire, apar mișcări ale celor indignați (care știu ce nu vor, dar n-au soluții practice și nici nu știu clar ce vor), ideologiile și partidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situația din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediției românești), dar au mare legătură și cu ceea ce se petrece azi la noi, de la nivel individual până la structurile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilustrative în acest sens: "A fi în văzul lumii" (între altele, despre nebunia expunerii pe Facebook și la televiziuni), "Despre conspirații" (ca bazaconii manipulatoare și paranoia indusă populației), "Despre massmedia" și crima cea de toate zilele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fără vreo competență anume. Sunt analizate și problemele fierbinți ale emigrației și terorismului, ale relației dintre bătrâni și tinerii modelați de noile tehnologii care-i fac să-și piardă simțul realității, ni se vorbește despre primejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toți românii sunt violatori, că toți preoții sunt pedofili și că toți cercetătorii lui Heidegger sunt naziști. Și deci nicio poziție politică, niciun dezacord față de un guvern nu trebuie să implice un întreg popor și o întreagă cultură"). Majoritatea "pliculețelor", având ca destinatar publicul larg, sunt împănate cu anecdote, situații și citate comice, care le face ușor de digerat, deși fondul lor și perspectivele întrevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai știu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit și aceste cronici, aș răspunde: cu Umberto Eco.