Pr. VASILE URECHE - Valea Mare, jud. Bistrița-Năsăud - "A fost un gând de la Dumnezeu să mă implic în viața tinerilor"

Preoții satelor românești

- Biserica din Valea Mare, sat dependent de comuna Șanț, aflată la capătul ținutului Năsăudului, este relativ nouă. Are 22 de ani. Niciodată, pe aceste meleaguri, nu a existat vreo alta. E primul loc de închinăciune al țăranilor ortodocși de la poalele Munților Suhard. De aceea, când a fost să fie ridicată, au pus umărul, cu bucurie, toate cele peste 100 de familii din sat. Au știut că dacă aștern loc bun bisericii, mai apoi ea le va crește și-n suflet, sporindu-le bucuria și domolind durerile, când viața va fi să-i încerce cu greul ei -

Un vis împlinit: preoția

Sunt doar șapte ani de când părintele Vasile Ure­che slujește aici. Totuși, i se pare că o face de-o viață. Pentru că nu și-a dorit, nicio­dată, să devină alt­ceva decât este: preot, adică slu­jitor al lui Dumnezeu.

- Părinte, ce înseamnă să fii preot tânăr, într-o parohie nu foarte mare și oarecum izolată?

- A fost visul meu și dorința mea dintotdeauna să ajung preot, nu mi-am dorit niciodată să devin alt­ceva. Așa am crescut. Părinții, buni­cii, au fost oameni de-o cre­dință de­săvârșită, pe care au trans­mis-o și în familie. Și bunul Dumnezeu mi-a împlinit acest vis îndrăzneț de a-L sluji. În pa­rohia Valea Mare, sunt peste o sută de familii care au nevoie de cineva care să le deschidă dru­mul spre Dum­nezeu în biserică, să se unească ascul­tând evan­ghelia, să aibă cer­titu­dinea unei comunități creș­tine puternice.

Darul liniștii sufletești

- Oare credința e mai puter­nică în zonele acestea izolate, aflate mai departe de curgerea veacului?

- Cred că nu există lucru mai important decât cre­dința, indiferent de spațiu, de timp sau de loc. E sin­gurul mijloc ce te apropie de Dumnezeu, de suprem, singurul fel de a-ți afla adevărata liniște sufletească și bucuria. Astăzi, noi trăim vremuri zbuciumate și grele, pline de nesiguranțe și amenințări. Or, credința este singurul mijloc ce-l face pe om să uite tot ce în­seamnă greu, supărare, depărtare. Credința e singurul mijloc ce-l ține pe om în liniște, în aceste vremuri tu­mul­tuoase. Este foarte greu, și ispitele sunt pe măsu­ră. Și diavolul folosește mijloacele acestea moderne pen­tru a-l ispiti pe om, a-l îndepărta de liniște. Or, noi de asta avem nevoie, de liniște. Și asta n-o putem afla decât într-o credință puternică, însoțită de rugăciune. Peste bucuria firească, dar trecătoare a vieții, cu care suntem toți dăruiți de la naștere, trebuie să punem bu­curia cerească, bucuria rugăciunii profunde, de care să nu ne despărțim nicio zi. Fără credință, fără rugă­ciune și fapte bune, nu te poți apropia de Dumnezeu și nu poți simți liniștea.

- Dincolo de zidurile bisericii, cum se manifestă credința în viața de zi cu zi? Sunteți ultimul sat de pe Someș, la granița dintre Munții Rodnei și Munții Su­hard. Să fii la capătul lumii te face mai credin­cios?

- De când cu televizorul și internetul, capătul lu­mii a dispărut. Cu excepția unor bătrâni, restul oame­nilor trăiesc toți la "centru", atunci când vor. Binele și răul ajung, deopotrivă, și-aici. Iar în privința asta, cei mai vulnerabili sunt tinerii, cei mai interesați să se pună la curent cu ce-i nou. De asta, imediat după nu­mirea mea ca preot în sat, mi-am propus să mă apropii de ei. Eu am lucrat și în învățământ, le știam încă din școală problemele. Cred că acesta a fost un gând de la Dumnezeu, când am intrat în pa­rohia Valea Mare, să mă implic, ca preot, în viața tinerilor. Am considerat extrem de important să-i adu­cem la biserică, nu numai ca să-și găsească echilibrul, să scape de sub influențele negative, dar însăși pre­zența lor în biserică e importantă, pentru că for­mează viitorul ei. Și părinții ne-au ajutat foarte mult, au fost foarte deschiși spre a le transmite copiilor da­rul bise­ricii, al rugăciunii, precum și al implicării lor în faceri de bine cu caracter social.

Masa bucuriei

- Participă concret la acti­vi­tățile filantropice? E greu de ima­ginat ca un tânăr să se lase de socializările de pe internet, pen­tru a crăpa lemne unui bă­trân bolnav...

- Și totuși, fac asta! Sunt an­grenat în numeroase activități cu tinerii, facem colecte în bani, în alimente, pentru bătrâni, bolnavi, iar ei se implică foarte mult. Am început programul acesta din 2011. Nu-s foarte mulți partici­panți, dar lucrurile îs foarte înche­gate. În ultimul timp, am extins activitățile și în parohia-mamă de la Șanț, și nu numai în domeniul filantropic. Sunt 40-50 de tineri din toată comuna, cu care ne întâlnim în fiecare sâm­bătă, facem cateheză, avem discuții pe teme religioa­se, pe înțelesul lor. Avem legături cu parohiile înve­cinate, avem întâlniri cu ei, drumeții... Tinerii au prins mare drag față de lucrurile astea. Au mare prezență în biserică, au înțeles ce înseamnă taina spovedaniei, discutăm despre ea. Le-am creat liber­tatea de a veni ei cu întrebări, i-am învățat să scrie întrebările pe bilețele, fără nume, să discutăm deschis, fără jenă. Tinerii trebuie să aibă deschiderea să afle, să pună întrebări, chiar dacă uneori par stânjenitoare pentru preot, să aibă des­chiderea asta frumoasă. Consider că mi-a dat Dumne­zeu darul acesta de a mă apropia de copii, s-a năs­cut cola­borarea asta foarte faină, de care tare avem nevoie. Prea Sfințitul An­drei An­dreicuț, mitropolitul nostru din Cluj, e foarte deschis la activită­țile aces­tea, ne îndeamnă să ne apropiem de ti­neri, să avem programe împreună cu ei.

- Credeți că poate biserica să um­ple golul lăsat de indiferența ori ne­știința părinților de a-și mai educa co­piii, în condițiile vremurilor de azi?

- Într-adevăr, în vremurile astea secu­larizate, se simte înstrăinarea pă­rin­ților de biserică, bătrânii se duc și, odată cu ei, și învățarea semnului crucii și a pri­melor rugăciuni șoptite în fața icoanei. De asta cade în sarcina noastră să-i apro­piem pe tineri de credință și de biserică, în mod firesc, cu drag, fără caznă, să-i atragem spre Dumnezeu. Nu e întâmplătoare vorba cu cei șapte ani de-acasă. Dacă mama și tata nu le transmit ce trebuie pruncilor, e foarte greu ca mai târziu ei să înțeleagă ceva și se pierd de biserică. Aici e criza. De asta spun că menirea noastră, ca preoți, este să-i câș­tigăm și să-i întoarcem cu fața spre Dumnezeu. Am avut recent hramul bisericii din Șanț, l-am sărbătorit pentru prima dată, și așa de frumos s-au implicat tinerii, s-au străduit să se simtă utili. Apoi am făcut o masă a bucuriei, și tot ceea ce a rămas am dus în sat, celor ce n-au putut veni. Am trăit o satisfacție deosebită. Îmi amintesc întruna ce fain o fost! Avem noroc și cu primarul comunei, care ne sprijină acțiunile. Tot ce am făcut atunci, tot ce facem e cu sprijinul credincioșilor și al primăriei. N-am fi putut face nimic fără ajutorul domnului primar Ioan Szabo. Chiar dacă dumnealui e de altă apartenență religioasă, suntem în colaborare foarte bună, e foarte deschis, ne susține foarte mult.

Cu drag, despre orele de religie

- Spuneați că ați lucrat o vreme în învățământ. V-aș întreba cât este de importantă ora de religie în școli?

- Nespus de importantă, nici nu am cuvinte să spun! Am o suferință reală legată de tema scoaterii orei de religie din școli. Nici nu vă puteți imagina câtă dragoste au copiii de ora de religie, câtă deschidere, câte lucruri află acolo. Merg sau nu la biserică, la școa­lă află multe lucruri interesante legate de existen­ța lui Dumnezeu. Când mă întâlnesc, câteodată, cu foștii mei elevi, îmi mulțumesc pentru ce au învățat, își amintesc cu drag despre orele de religie. Pe mo­ment, nu conștientizezi, dar te bucuri să vezi că n-ai brăzdat degeaba ogorul acesta, că ai pus sămânța și ea a rămas și a încolțit. E bucuria cea mai mare pe care o poate trăi un profesor, un preot, să-și simtă credin­cioșii aproape, să le simtă dragostea față de biserică. Trăim vremuri tulburi, de mari schimbări. Acum, su­permarketurile sunt templele de duminică, nu biseri­cile! Cine e de vină? Preotul, că nu-și face activitatea? Părinții, că nu-și luminează copiii și nu-i îndeamnă să meargă la biserică, să se întâlnească cu Dumnezeu? Am ajuns la o mare mâh­nire. Sunt parohii în care mai vin la biserică doar o treime din populația satu­lui. Restul unde sunt? Și-s aceleași persoane dumini­că de duminică. Vin doar la sărbătorile mari, dar și atunci îi simți distanți și in­diferenți, departe de bise­rică, de ce se întâmplă în ea. Au pierdut legătura cu sacrul. Comuniunea creș­tină. Or, noi trebuie să știm să intrăm în legătură cu Dumnezeu, pentru că jertfa euharistică la asta ne chea­mă, să stăm în comuniune cu ceilalți și cu Dumnezeu. Toți suntem într-un gând îndreptat spre Dumnezeu.

O zi în salba vieții

- Există multe discuții legate de necesitatea ca biserica să "iasă în stradă", să-și crească rolul ei social, să iasă între oameni...

- Biserica nu trebuie să iasă din biserică! Trebuie să eliminăm grija de ce e omenesc și trecător, grija noastră trebuie să fie Dumnezeu. Câți ne începem ziua cu o rugăciune? Chiar cei care frecventează biserica uită, îs grăbiți să-și bea cafeaua și să plece spre grijile lor omenești. Ar trebui să se pună înainte în genunchi și să-i mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai pus o zi în salba vieții, că le dăruiește din nou rostul lor ome­nesc. Apoi, pot să-și bea și cafeaua. Astea-s probleme pe care noi le discutăm cu tinerii. Am întâlnit, de exem­plu, tineri care suferă efectiv că părinții lor nu frecventează biserica. Sunt îngrijorați de nepăsarea lor. Le-am spus să facă altfel, chiar dacă asta îi trans­formă, nefiresc, pe părinți în copii. I-am învățat să meargă, să-și ia părintele de mână și să-i spună: "Tată, astăzi vreau să vii cu mine la biserică!" I-am îndemnat să-și asume riscul acesta, chiar de-ar fi să primească o palmă pentru îndrăzneala lor. A doua oară nu se mai întâmplă, că-l mustră conștiința pe tata, se rușinează să fie mai prejos decât fiul și vine la biserică...

- Părinte, în puținele zile cât am stat aici, în co­muna Șanț, am observat un lucru cumva ciudat: in­di­ferent de vârsta pe care o au, oamenilor nu le e frică de moarte, au o detașare în fața ei, o privesc cu naturalețe, ca pe ceva firesc, un fel de a fi al dacilor lui Zamolxe.

- Eu cred că detașarea asta vine din tăria credinței, care a fost totdeauna puternică în satele năsăudene. Dum­nezeu și munca au fost, neclintit, valorile lor. Și dacă îl află pe Dum­­nezeu, de ce să-ți fie frică de moar­te, când vei fi pentru totdea­una cu El? Pro­­ble­ma e să-L găsești din tim­­pul vieții. A­cum! Și mă gândesc că nici stră­dania noas­tră, a pre­oților, nu e za­dar­nică. Oa­menii cred ceea ce îi în­vățăm în bi­se­rică. Anume, că lu­mea de din­co­lo tre­buie pre­­gătită aici, pe pă­mânt.