Puterea rugăciunii

Cititor Formula AS
"Dumnezeu face imposibilul, posibil"

Stimată redacție a revistei "Formula AS", vă mul­­țu­mesc că existați, vă mulțumesc că nu v-ați abă­tut în atâția ani de zile de la programul dvs. de a ajuta oa­menii aflați în diferite nevoi, vă mulțumesc că în paginile revistei atâția oameni găsesc răspun­suri și soluții la probleme majore. Sunt și eu unul dintre ei. Mă numesc Cristina, am 35 de ani, și la înce­putul anului 2008, în urma unui control ginecologic, am primit rezultatul de displazie severă. Nu am fost mulțumită de rezultat, am schim­bat medicul și cabi­netul și am refăcut proba. Același rezultat, displazie severă CIN III. Am mai așteptat 6 luni de zile, am refăcut proba și am primit același rezultat. La înce­putul anului 2009, am făcut biopsia, care a confirmat o infecție cu virusul HPV 18 și cu tulpina 55. Este unul din tipurile virale care conduc spre un cancer de col uterin, după spusele specialiș­tilor. În luna aprilie a anului 2009, am făcut o conizare a colului uterin, care nu este deloc complicată. La numai câte­va ore după intervenție am putut merge acasă. În luna octombrie a anului 2009, am rămas însărcinată, dar fără să știu că sunt însărcinată, am făcut o altă probă Papanicolau, al cărei rezultat a fost displazie moderată CIN II. La numai 8 săptămâni, bebelușul nu prezenta activitate cardiacă, așa că a fost necesar să mi se facă un chiuretaj. La începutul lunii fe­bruarie a acestui an, am făcut o altă probă Papani­colau, iar rezultatul a fost de data aceasta carcinom in situ. Din acel moment, am crezut că înnebunesc de frică. Mă întrebam furioasă de ce m-am operat, cu numai câteva luni înainte, dacă sunt în aceeași situa­ție, ba și mai rău. Cum era posibil? Îmi spu­neam că dacă lucrurile erau atât de grave, era clar că totul va evolua foarte repede spre un cancer. Iar eu îmi do­ream nebunește un copil. Dacă mă vor opera, îmi spuneam, vor tăia mult mai adânc din colul uterin și nu voi mai putea duce la bun sfârșit o sarcină. Și dacă mă operam? Ce șanse aveam? Întrebările acestea mă măcinau fără întrerupere.
Mă rugam bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nectarie, despre minunile căruia aflasem din revista dumneavoastră. Draga mea mamă îmi adusese ceai de mărul-lupului, buna mea prietenă, o doctoriță minunată, mă susținea în hotărârea mea, îmi recomandase să elimin carnea complet din ali­menta­ție și să mă rog cu credință. După ce am citit mai multe numere ale revistei "Formula AS", am decis că și zahărul trebuie să îl elimin din alimen­tație. Alcoolul nu îmi mai plăcea. Un lucru incredibil se întâmplase, deși până atunci îmi plăcea vinul roșu, acum nu îi mai suportam gustul. Așa că nu a fost o problemă să renunț la el.
Am început să fac spălături vaginale cu mărul-lupului, tătăneasă și mușețel (rețeta pentru clismă, publicată în revista F. AS nr. 572). Timp de 6 zile con­secutiv am făcut spă­lă­turi, după care am făcut o pauză de două săptă­mâni. După această pau­ză, am început să fac o spălătură vaginală cu iri­ga­torul, la fiecare două zile, am luat vitamina C și vitamina E, câte 10 zile pe lună, și am urmat trata­mentul cu pro­dusul Imu­no­plant 2, pen­tru întărirea sistemului imunitar. În pa­ralel, tot pentru siste­mul imunitar, am luat și capsule cu ulei de usturoi. Am început să fac sport, să alerg, eu care niciodată nu am putut alerga, acum reușeam să alerg câte 40-45 de mi­nute. În fiecare vineri am postit.
Pe 15 martie am refăcut proba Papanicolau la un alt cabinet ginegologic. I-am explicat medicului că nici nu vreau să aud de biopsie sau operație, că îmi doresc un copil. Medicul și-a făcut datoria și mi-a spus părerea lui, că, deocamdată, acest carcinom in situ nu îmi pune în pericol viața, dar că, dacă voi avea un bebeluș, schimbările hormonale ar putea face ca acest carcinom să se dezvolte și să se trans­forme într-un cancer invaziv. Că, practic, am o bom­bă cu ceas în corpul meu. Eram descurajată, totuși, i-am spus că nu pot accepta ca un organism care este plin de celule sănătoase să nu poată lupta cu acele puține celule anormale localizate într-o anu­mită zonă.
Mă rugam în fiecare seară, înainte de culcare, bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nec­tarie, dar frica, îndoielile continuau să roadă în mine. Până într-o seară, când, iz­bucnind în la­crimi, în timp ce mă rugam, l-am implo­rat pe Sfântul Nectarie să mă ierte că nu citisem până atunci acatistul, rugându-l să-mi dăruiască liniște su­fle­tească, să dispară îndo­ielile și întrebările, să fiu luminată să iau drumul cel bun. Am luat acatistul, am început să citesc, și în mo­mentul acela, pentru o frac­țiune de secundă, s-a stins lumina, dar eu am con­ti­nuat să mă rog. M-am dus la culcare, iar dimi­neața, când m-am trezit, eram alt om. Eram liniștită, senină, eram fericită, frica dispă­ruse. A fost momentul în care am început să cred. Nu există cuvinte pentru a explica această trăire, de atunci am început să văd altfel lu­crurile, de atunci am început să mă minunez de Harul Domnului, Har cu care L-a înzestrat pe Sfân­tul Nec­tarie. Dumnezeu este pretutindeni, iar noi câteodată refuzăm să Îl pri­mim înăuntrul nostru.
Ieri (la intrarea în Săptămâna Patimilor) am primit rezultatul de la proba Papanicolau: displazie mo­de­rată. Am început să plâng de bucurie, mă ruga­sem Domnului și Părintelui Nectarie să primesc un semn că sunt pe drumul cel bun și, iată, l-am primit.
Mesajul acesta al meu se numește Prima Minune, pentru că știu că peste puțin timp vă voi scrie și despre o a doua minune. Dumnezeu face imposibilul posibil, este sprijinitorul și scăparea noastră, iar Sfân­tul Nectarie este doctorul fără de arginți care coboară asupra noastră Harul Domnului, care ne vindecă și ne alungă deznădejdea din suflete. Ru­gați-vă, nu vă opriți din rugăciune, și spre Calea cea bună veți fi în­drumați. Fie ca toți cei bolnavi să își găsească tămă­duirea!
Vă doresc tuturor multă lumină!
CRISTINA

O minune în câteva clipe

Unii dintre noi se întreabă dacă există minuni. Dacă rugămințile noastre sunt împlinite. Pe cei scep­tici, eu îi asigur că da! În toamna anului 1994, soțul meu a fost internat în spital cu diagnosticul insu­ficiență renală cronică. După treisprezece zile de tratamente, medicul mi-a spus că trebuie să-l iau acasă și să mă pregatesc sufletește, deoarece nu mai există nicio șansă de salvare. Pe moment, am crezut că tot cerul se prăbușește pe mine, apoi, brusc, am simțit o forță lăuntrică și o voce care striga: "Nu! Nu se poate să moară". Atunci i-am cerut medicului să facă urgent un transfer la Spitalul Județean din Miercurea-Ciuc, unde soțul meu a început tratamen­tul de hemodializă. Cu toate eforturile făcute de doctorul Ștefan Varga, starea lui era din ce în ce mai critică, era inconștient, cu mințile rătăcite, nu mai recunoștea pe nimeni și slăbea pe zi ce trecea. Eu și copiii eram disperați. Ne rugam în fiecare zi ca Dum­nezeu să facă o minune. Și această minune s-a produs. Cineva m-a sfătuit să merg la mânăstirea de la Șumuleu-Ciuc, unde există o statuie a Sfintei Fecioare, care datează de la începutul secolului al XVI-lea, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Am dus câteva obiecte de lenjerie intimă ale soțului meu și am mers la mânăstire, unde am luat legătura cu un călugăr că­ruia i-am povestit toate cele întâmplate. Acesta m-a sfă­tuit să merg în biserică și să mă rog cu credință la Sfânta Fecioară. Am făcut întoc­mai, după care cu hainele sfințite de călugăr am mers la spital, unde am rugat o asistentă să-l îmbrace pe soțul meu cu ele.
Stăteam înfrigurată la ușa salonului și priveam, înmăr­mu­rită, cum sub ochii mei, privirea soțului meu își recăpăta luci­ditatea. Pentru prima oară, după mai bine de o lună, m-a recunoscut, m-a chemat lângă el, m-a întrebat ce facem eu și copiii și mi-a cerut apă și mân­care. De atunci înainte, refa­ce­rea lui s-a produs într-un mod rapid, iar astăzi pot spune că, deși face de mai bine de șase ani dializă, de trei ori pe săp­tămână, muncește, este alături de mine și de copii. Îi mulțumesc zilnic lui Dum­nezeu și Sfintei Fecioare că mi-au ascultat rugămințile și că suntem și astăzi o familie întreagă.
Le doresc tuturor oamenilor bolnavi să aibă în­credere în Dumnezeu și să se roage cu credință, pentru că El îi va ajuta. Eu am văzut cu ochii mei cum Dumnezeu poate să facă minuni, numai în câte­va clipe.
Mihaela - Gheorgheni, jud. Harghita

Un vas de lut

De curând am trecut printr-o operație și, ca și alți cititori ai revistei, doresc să vă fac părtași ai rugăciu­nii la Sfântul Nectarie, dar și la Fecioara Maria și la Dumnezeu, cel care ne cuprinde pe toți.
În luna iulie am fost operată de piatră la rinichi, la Spitalul Municipal Oradea. Întrucât dimensiunile pietrei erau foarte mari și o bombardare anterioară cu ultrasunete nu dăduse rezultate, doctorii Gheor­ghe Bumbu și Călin Buzlea, cărora le mulțumesc și pu­blic, au decis scoaterea pietrei. Nu a fost o operație majoră, dar durerile de după, la care s-au adăugat formarea unui hematom, febră și nopți de insomnie, m-au adus la un punct limită al rezistenței fizice și psihice. M-am rugat lui Dumnezeu, Fecioarei Maria și în special Sfântului Nectarie să-mi ajute să trec peste dureri și, într-adevăr, au fost momente în care, fără intervenție medicală, durerile au scăzut brusc în intensitate, cel puțin pentru un timp, dându-mi răgaz să-mi revin. Așa cum medicamentele au ajutat tru­pul, sunt absolut convinsă că rugăciunile au ajutat sufletul.
Înainte de operație, am citit o definiție a vieții, dată de scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar: "Viața este un secret fiziologic". Da, suntem supuși umorilor fiziologice de tot felul, dar raportarea noastră nu trebuie să se facă la trup, ci la suflet și la capacitatea noastră de a ne defini prin ceilalți, prin ceea ce facem pentru ei, pentru a deveni, așa cum spune părintele Paisie Olaru, un vas de lut, bun pen­tru toate și folosit de toți în fiecare zi.
Spun aceasta, pentru că am cunoscut în spital o doamnă, ale cărei suferințe le întrec cu mult pe ale mele: în vârstă de 35 de ani, mamă a doi copii, ope­rată până acum de 12 ori, aflată în pensie de boală, cu 400 de lei pe lună, m-a impresionat puternic prin optimismul ei. Am avut prilejul să fiu alături de ea, s-o ajut și atunci, dar și pe viitor, căci am stabilit o legătură, care cred că va fi de du­rată. Și atunci, îna­inte de a pleca acasă, căutând, încă, un sens al sufe­rinței mele, mi-a trecut prin minte că poate aceasta a fost modalitatea prin care Dumnezeu mi-a dat prilejul să fiu un vas de lut pentru un seamăn al meu și să-mi aduc aminte de ceea ce știam deja: că fără ceilalți, nu suntem nimic.
Vă mulțumesc,
LAURA RAZI

Rugăciunile părintelui Dionisie

În luna iunie 1998, soțul meu s-a trezit "peste noap­te" cu ganglionii latero-cervicali inflamați. După nu­meroase investigații la Tulcea și Con­stanța, rezul­ta­tele erau bune. Ajuns la Spitalul Militar Central (fiind ofițer), supus tomo­grafiei computerizate, i s-a depistat carcinom epider­moid de rinofaringe pe peretele posterior drept. I s-a recomandat cobaltoterapie, 35 de sedințe, în paralel cu citostatice, dar după șapte zile nu se mai putea ține pe picioare, slăbise, nici saliva nu o mai putea înghiți. Medicii nu ne-au mai dat nicio șansă de vin­decare, spunându-ne că va mai dura o lună cel mult, evoluția bolii fiind rapidă. Împăcați cu gândul că numai Dumnezeu știe zilele omului, am renunțat la tratament și am venit acasă, mergând la Mânăstirea "Celic Dere" (Tulcea), unde l-am întâlnit pe părin­tele Dionisie care, văzându-l chel, i-a spus să se spele pe cap zilnic cu ceai de busuioc, că părul îi va crește din nou. Asta a fost prima minune care s-a întâmplat. Într-o lună de zile, soțul meu avea din nou păr pe cap, ca și când nu se întâmplase nimic. Tot părintele Dionisie slujea în fiecare zi de luni, miercuri și vineri Sfântul Maslu, și duminica, după slujbă, citea Mo­liftele Sfantului Vasile. Acest preot era singura lui șan­să de a fi salvat. Eu citeam nopți la rând cu can­dela și cu lumânări aprinse tot ce îmi spusese părin­tele Dionisie: acatiste, rugaciuni. Am fost tot timpul alături de soțul meu, sprijinindu-l moral, încât, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, trecuse și acea lună fatidică pe care ne-o mai dăduseră medicii, și soțul meu se simțea din ce în ce mai bine. Începuse să-și recapete curajul și încrederea că viața lui nu se va sfârși. În acest timp, am mers și ne-am rugat pe la multe mânăs­tiri, biserici, la Dervent, la Cru­cile făcătoare de minuni, și mi­nunea s-a și întâm­plat. Mergând la control, tot la același medic, în urma tomo­gra­fiei nu s-a mai evi­dențiat nimic. S-au speriat și me­dicii când l-au văzut că își re­venise complet. De atunci, nu este zi de sărbătoare sau de du­minică să nu partici­păm la slujbă și să nu ne rugăm Bunului Dum­nezeu, să ne țină sănătoși și să ne dea zile să ne creștem fetița, care nu are decât 5 anișori și are mare nevoie de părinții ei.
Cu respect, doresc întregii redacții multă sănătate și Bunul Dumnezeu să vă aibă în pază!
Angelica Coman - Tulcea

Singură în țară străină

Până anul trecut, nu auzisem de Sfântul Nectarie. Pot spune fără teama de a greși că, de fapt, Sfântul a fost cel care m-a căutat pe mine. Cu siguranță, trimis de Dumnezeu în ajutorul meu.
Trăiam o perioadă în care cău­­tam să mă apropii de Dumne­zeu cu hotărâre, cu dor și cu tot sufletul, pen­­tru pri­ma oară în viața mea. Fusesem orto­doxă dintot­dea­una, dar până atunci doar cu numele. A fost nevoie să trăiesc momente foarte dificile, momente în care, efec­tiv, m-am trezit singură, într-o țară străi­nă, cu doi copii în grijă, cu o mulțime de dezamăgiri și ne­si­guranțe pe toate planurile. A fost cumplit de greu. Nu în­țe­legeam sensul acestor pro­bleme, care în loc să se re­zolve, se în­mul­țeau. Dis­pe­­ra­rea mea creș­tea, iar răb­da­rea, din zi în zi, sim­țeam că se ter­mi­nă. Spre ruși­nea și re­gretul meu, nu îmi amin­tesc e­xact mo­mentul în care am cumpărat cartea des­pre minu­nile Sfân­tu­lui Nec­ta­rie de la bi­serica româ­nească de aici, pe care în acea peri­oadă o frec­ventam rareori. Dar, cu si­gu­ranță, s-a în­tâm­plat din îndem­nul tainic al Sfântu­lui Nectarie, la fel ca în ziua în care, ră­pusă de deznădejde, m-am îndreptat ins­tinctiv spre biblio­tecă, pentru a lua cartea respectivă. A fost ca și cum aș fi văzut acea carte pen­tru prima oară, deși, evi­dent, nu era așa. Am început să citesc mărturiile im­presionante ale unor persoane care po­vesteau des­pre ajutorul primit prin intermediul Sfân­tului Nec­ta­rie, în diferite situații-limită ale vieții. Nu m-am pu­tut dezlipi de paginile acelea, până la ulti­ma mărtu­rie, iar apoi am început să citesc Acatistul aflat la sfâr­șitul cărții. Era prima oară când citeam un aca­tist.
Din momentul acela, am început să cer intens ajutorul Sfântului Nectarie. Locuiam cu cei doi copii într-un loc pe care trebuia să îl părăsim în cel mai scurt timp și nu aveam nicio posibilitate de a merge în altă parte. Sunt momente dramatice pentru o ma­mă, momente în care e ușor să-ți pierzi controlul și să o iei pe un drum ce oferă soluții de moment, dar compromițătoare pentru viitor. Prin grija bunului Dumnezeu, eu nu am fost lăsată să greșesc. Reuși­sem să adun banii necesari închirierii unei locuințe, dar problema nu era nici pe departe rezolvată. Eram în plină iarnă, ce găseam nu era potrivit, timpul trecea, iar această situație mă apăsa tot mai mult. La un mo­ment dat, un agent imobiliar îmi prezentase o locuință care îmi plăcuse mult; era deja liberă și lă­sasem imediat arvună, urmând să aștept confir­marea pro­prietarului și semnarea contractului. Eram ne­spus de fericită și sigură că în câteva zile s-ar fi ter­mi­nat suferința multor luni, ce păruseră zeci de ani. Dar zilele treceau și nu primeam niciun răspuns de la agenție. Aveam să aflu mai târziu că proprie­tarul nu fusese de acord să închirieze unei femei singure, pe deasupra și străină, și încă și cu doi copii minori și, ce era mai grav, fără un venit fix... Ajun­sesem, cu ade­vărat, la capătul puterilor, durerea sufle­tească era sfâ­șietoare, de lacrimi e mai bine să nu amintesc. Atunci am văzut ajutorul Sfântului Necta­rie care, cu adevă­rat, mi-a dăruit mult mai mult decât îi ceru­sem. În aceeași zi în care am aflat răs­pun­sul negativ cu privire la locuința pe care o dori­sem atât de mult, mi-a fost prezentată o altă casă, în care locuiesc acum. Un loc­șor liniștit, luminos și plin de pace, un loc pe care nici nu aș fi putut să mi-l imaginez atât de frumos... După acel moment, am împrumutat mai multor persoane cartea cu minunile Sfântului Nec­ta­rie, povestindu-le și despre ajutorul primit personal.
Privind în urmă, mi-am dat seama că am trecut, cu ajutorul lui, peste momente cu adevărat dificile, pe care singură nu le-aș fi putut depăși.
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne întărească în nădejde și în răbdare, ca să ne putem bucura de cele spre folos sufletelor noastre, pe care neîncetat ni le dăruiește! Amin!
GEORGETA - Italia

"Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea!"

Sunt o femeie care a crezut și crede în Dumne­zeu. Au trecut multe necazuri peste mine, pe care numai cu ajutorul Celui de Sus le-am putut îndura. Într-o zi, am simțit o durere puternică în mâna dreap­­tă, mai jos de umăr. Când m-am uitat, aveam o umflătură mică. Pe moment, nu i-am dat importanță. Zilele treceau, umflătura devenise o bubă mare și se înnegrise. Mă durea foarte tare. M-am dus la spital. Acolo, doctorii mi-au spus că trebuie să mă opereze, fiind suspectă de tumoră canceroasă. "Doamne, nu se poate!", m-am gândit. Am refuzat operația, nu pen­tru că mi-era frică, ci pentru că aveam acasă o fată handicapată, total dependentă de mine. "Ce se va face fără ajutorul meu, cui îi va rămâne?" Între­bări puse de o mamă disperată. Mă rugam în fiecare zi: "Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea, să o pot îngriji și ajuta, să nu rămână singură".
După trei săptămâni de rugăciuni (vinerea mer­geam la Maslu și mă spălam cu agheasmă tot tim­pul), într-o zi am simțit că-mi curge ceva rece pe mână. Tumora se vindecase. În trei zile nu am mai avut nimic, decât urma care se vede și acum.
Nu-mi venea să cred deși totuși știam că puterea și mila lui Dumnezeu sunt mari. Nu-mi ajunge toată ziua și nici nu am cuvinte destule să-I mulțumesc Domnului, pentru ceea ce a făcut pentru mine și fata mea.
Marioara Neagoe - Lugoj, jud. Timiș