BIANCA BRAD - "În miezul iernii am aflat că în mine este o primăvară invincibilă"

Bogdana Tihon Buliga
- A fost printre primele vedete credibile ale anilor 2000. Frumoasă, talentată, dar și școlită, a reușit să convingă ușor. A făcut studii de actorie în Statele Unite și România, a jucat în cincisprezece filme și seriale TV. Dar, deși drumul ei spre succes părea bine trasat, destinul i-a scos în cale capcane, în fața cărora a cedat. Acum zâmbește din nou. După ani de luptă cu deznădejdea, e în "clar de zi" cu viața și crede în viitor -

"O vreme, am fost supărată pe Dumnezeu"

- La data apariției tale în lumea televiziunii și a filmului, ai șocat, de-a dreptul, nu doar prin fru­mu­­sețea ta luminoasă, ci și prin atitudinea de "fată din lumea bună", manierată și edu­cată. Doar că destinul a vrut altfel. Ai pierdut un copil, te-ai despărțit de cel pe care-l iubeai, ai tras cortina peste via­ța ta...

- Prima parte a vieții mele a fost foar­te frumoasă și, când spun asta, mă refer la acea frumusețe bazată pe ino­cența vârstei, o inocență pe care, din fe­ricire, mi-am păstrat-o multă vreme. În plus, am avut parte de șanse care mi-au oferit po­sibilitatea de a învăța și de a face mul­te lucruri care m-au ajutat să mă des­co­păr și care, alături de sistemul de va­lori moș­tenit de la părinții mei, au con­­tribuit mult la modelarea și la for­marea per­so­na­lității mele. Când au în­ceput să vină ne­cazurile, nu înțelegeam de ce mi se în­tâmplau mie și pentru ce eram pedepsită, căci nu făcusem nimic rău. Mi se părea tare nedrept și, o vre­me, am fost supărată pe Dumnezeu. A durat mult, poate chiar prea mult, până am înțeles că, de fapt, toate încercările prin care am trecut m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi, mai în­țe­leaptă, mai evoluată spiritual, în pace cu mine însămi.

- Cum ai depășit greutățile? Ai găsit imediat calea, sau ți-a fost greu?

- Întrebarea ta mă duce cu gândul la un citat frumos și celebru: "În mijlocul iernii am aflat, în sfârșit, că în mine este o primăvară invincibilă!" Îi aparține scriitorului francez Albert Camus și mi se potrivește foarte bine. Exact aceeași stare am avut-o și eu, într-unul din momentele foarte dificile prin care am trecut... Un soi de iluminare, o rază de lumină în bezna din sufletul tău. Există mulți oameni care au o viață mult mai grea decât mine, dar știi cum e, când te lovește un necaz, al tău e cel mai mare... Încer­că­rile care mi-au fost date m-au făcut una cu pământul și, din păcate, a durat mult până am reușit să mă ridic din nou. Cel mai rău a fost atunci când am hotărât că nu mai vreau să trăiesc. A fost o aglomerare de în­tâm­plări care m-au dus într-o stare atât de depresivă, încât nimeni și nimic nu mai reușea să mă facă să vreau să trăiesc. Nici măcar faptul că îl aveam pe Lu­ca, dragul meu fiu, nu îmi mai dădea putere să re­zist... A fost înfiorător...

- Vorbești despre sinucidere?

- De câteva ori, am crezut că sunt la capătul puterilor, cel mai jos moment al existenței mele. Am avut mai multe cumpene în viață, dar faptul că le-am depășit m-a făcut să cred că mai am treabă pe aici. Fie să fac, fie să învăț ceva. Partea bună este că nu mai sunt încrâncenată, ci am învățat să am răbdare și mă las purtată de viață, știind că toate au un rost și că toate se întâmplă la rândul și vremea lor. Știu, e un clișeu!... Dar viața mi-a arătat că așa este...

"Tot Dumnezeu m-a purtat pe brațele sale"

- Care a fost cel mai mare sprijin în re­ve­nirea ta?

- Dumnezeu. De care mă îndoisem în toată restriștea mea, El este cel care m-a purtat pe brațele Sale, atunci când simțeam că nu mai pot, atunci când mă târam. Atunci când eram un mort-viu, atunci când pierdusem orice speranță, iar familia mea și prietenii mei nu știau cum să mă ajute. Percepeam neputința celor care sufereau pentru mine, dar la vremea aceea, nici eu nu știam prea bine de ce anume aveam nevoie pentru a-mi reveni. Îți ia timp să înțelegi ce se în­tâm­plă și cu tine, și cu cei din jurul tău. Este o lecție des­pre iubire, compasiune, toleranță, iertare și răbdare.

- Simți că experiențele traumatizante prin care ai trecut te-au înțelepțit? Ți-au schimbat filosofia de viață?

- Cu siguranță, experiențele dure prin care am trecut, pe cât de tare m-au dărâmat, tot pe atât de mult m-au întărit. Dar cel mai bun lucru a fost că m-au ajutat să văd lucrurile dintr-o perspectivă spirituală, care îmi dă forța necesară de a face față mult mai bine încercărilor. Având cre­din­ță în Dumnezeu, ni­mic nu mi se mai pare greu. Între timp, nu doar că am făcut pace, ba mai mult decât atât, am cons­truit cu Dumnezeu o re­lație foarte strânsă, care mă ajută în tot ce fac, în tot ce mi se întâmplă și în tot ce... sunt.

- Așadar, poți spune că ți-ai găsit echilibrul?

- Eu așa simt. Sau mai bine zis, am învățat cum să mi-l regăsesc mai repede, în perioadele sau momentele mai grele. Am învățat să pun în prac­tică gândirea pozi­ti­vă, ajutân­du-mă, în același timp, de respirația conști­en­tă, care face minuni. Cineva mi-a spus la un moment dat că, de fapt, gândirea pozitivă este o minciună care te face să trăiești în iluzie. M-am întrebat și eu în le­gă­tură cu asta. Până la urmă, cred că totul ține de modul în care percepi viața, oamenii și problemele cu care te confrunți; ține de acceptare și, mai mult decât orice, ține de credință.

- Crezi că e bine să se vorbească deschis despre dramele personale, în speranța că le pot folosi unor oameni care trec prin traume asemănătoare?

- Da, cred că e mai bine să vorbești deschis des­pre experiențele dificile. Iar dacă ești o persoană publică, ai chiar obligația morală să faci asta, să atragi atenția societății asu­pra unor probleme cu ca­re s-ar pu­tea confrunta oricine. Din acest motiv, deși mi-a fost greu și tea­mă de reacția oamenilor, am hotărât să fac publică povestea morții copilului meu și nu îmi pare rău. Împărtă­șind-o și ascul­tând dramele celorlalte ma­me, am înțeles mai bine propria mea du­rere, care a devenit, astfel, mai su­por­­ta­bilă. Nu degeaba se spune că ajutân­du-i pe alții te ajuți pe tine. Unii spun că asta poate fi văzută ca o formă de egoism, dar cred că atâta vreme cât fa­ce bine, nu mai este loc de critici, ba din con­tră, merită sus­ți­nere.

E.M.M.A.

- Conduci o Asociație ce sprijină mamele care și-au pierdut copiii. Vor­­bește-ne puțin despre acest pro­iect în care te implici atât de mult...

- Organizația E.M.M.A. (Eternul Miracol Ma­terna Alinare) este proiectul meu de suflet, născut din durere și din dorința de a alina suferința părinților care, ca și mine, au pierdut un copil. E.M.M.A., nu numai că a dat putere și a redat speranța multor mame, dar mi-a salvat viața. Munca, deloc ușoară, la care m-am înhămat, și mai ales faptul că am dat un sens pierderii fetiței mele, Emma-Nicole, m-au ajutat să văd din nou luminița de la capătul tunelului. Când am înființat asociația, nu mi-am imaginat că voi ajunge așa departe. Faptul că primesc și acum mesaje de la mame care spun că prietenii au știut să le fie alături sau că medicii sau asistentele le-au îndrumat către E.M.M.A., înseamnă foarte mult, în condițiile în care, în 2007, era un subiect-tabu, nu existau in­formații, iar mass-media și-a pierdut repede interesul într-o problemă devenită banală. Recunosc că sunt și dezamăgită! Deși de opt ani organizăm cele mai mari evenimente de comemorare din lume, acestea nu au primit atenția și sprijinul pe care îl merită. Însă noi mergem înainte și mă rog să fiu sănătoasă și să am putere să continuu.

- Moștenești de undeva tăria aceasta de ca­rac­ter? Să fie în ea și picături ardelenești, din familia ta de intelectuali clujeni?

- Recunosc că sunt mândră de rădăcinile mele, dar nu cu aroganță, ci cu recunoștință, pentru că sunt convinsă că această moștenire m-a ajutat de-a lungul vieții. Anul trecut, l-am pierdut pe unchiul meu, marele profesor și doctor biochimist Ion Brad. Ca să fim în deplină concordanță cu "Formula AS", vă pot spune că studiile lui despre miraculoasa cătină se întind din 1953 (a scris chiar o carte împreună cu fiica sa, dr. Ioana Brad: "Cătina albă - o farmacie într-o plantă"). Îmi mai place să cred că poate și numele de familie mi-a dat forță, că doar bradul este un copac falnic și veșnic verde, indiferent de ano­timpurile care trec peste el, nu-i așa? Și îmi place și mai mult de când am aflat Legenda Bradului, la care, atunci când îmi este greu, mă gândesc și, cumva, capăt putere și depășesc mai ușor mo­mentul difi­cil în care mă aflu. Ce m-a mai ajutat și mă ajută foarte mult este simțul umo­rului foarte dezvoltat și puterea de a face haz de necaz, pe care le-am moștenit de la mama mea, calități care au ajutat-o să facă față unei vieți nu tocmai ușoare. Adevărul este că atunci când nu le iei prea în serios, cumva, problemele parcă devin mai mici. Parcă nu mai au atâta putere asupra ta. Parcă începi să vezi că nu e chiar atât de grav precum credeai când au apărut. Atunci când înveți și alegi să schimbi perspectiva din care privești o si­tua­ție dificilă, sunt șan­se mari să găsești mai rapid o soluție, o re­zol­vare și să ieși din ea, fără se­chele prea mari.

"Am înțeles-o foarte bine pe Mădălina Manole"

- Dumnezeu ți-a dăruit un băiat: Luca. Cât de mult contează el în viața ta, după ce norii negri au trecut?

- Precum e și semnificația numelui său, Luca îmi luminează sufletul și viața. Acum el este centrul ei, îmi umple inima. Dar nu a fost mereu așa. Când ai un copil mic, ai o res­pon­sa­bilitate care îți dă o pu­tere teribilă să înfrunți pro­blemele pe care le în­tâmpini, dar care, în ace­lași timp, te poate dă­râ­ma, atunci când treci prin­tr-o perioadă de maximă vulnerabilitate. Sau, cel puțin, așa a fost în cazul meu. Atunci când că­zu­sem în acea depresie crun­tă, nu doar că nu mă mai puteam bucura nici măcar de Luca, ci, mai grav, propriul meu copil nu mai constituia pentru mine un motiv să vreau să trăiesc. Știu cum sună asta și știu că e greu de înțeles de către cei care nu au trecut prin așa ce­va. Mă simțeam o mamă groaznică, sentimentul de vinovăție fiind un "bo­nus" pe lângă celelalte gânduri negre, care îmi anihilaseră voința și cel mai mic strop de spe­ran­ță. Realizam în ce stare sunt și, cu toate astea, nu puteam ieși din ea. De aceea am înțeles-o atât de bine pe Mădălina Manole, al cărei gest m-a marcat profund, retrăind durerea mea și reamintindu-mi de cât de aproape am fost de gestul final. Mi-a părut și îmi pare nespus de rău pentru ea și pentru familia ei și, văzând câtă durere a lăsat în urmă, sunt recunoscătoare că eu am reușit să ies din acel infern care mă trăgea în jos, precum o mlaștină sinistră.

- Bianca, care sunt valorile pe care te sprijini azi? În ce lucruri crezi, pentru a-ți întări sufletul?

- Drept răspuns, am să redau ce am scris în urmă cu cincisprezece ani, pentru că exprimă valorile în care am crezut și încă cred, pe care le respect și pe care mă străduiesc să le insuflu și băiatului meu: "Cred în Dumnezeu, în speranță și în iubire și-n dreptul fiecăruia la fericire. Cred în vise și în loialitate, în vorba bună și în sinceritate. Încă mai cred în bucuria de a face bine, de a-l ajuta pe cel de lângă mine și de a-l respecta cum se cuvine". Și aș mai adăuga smerenia și recunoștința.

- Ce spui sună a senin. Ești fericită?

- Răspunsul scurt ar fi: Da! La a doua strigare, răs­punsul ar fi: "Sunt în pace". Iar dacă ar fi să deta­liez, aș spune că, omenește vorbind, nu am o stare con­tinuă de fericire, însă învățând, prin prisma cre­dinței, să văd binele din orice rău, să transform răul în bine și să mă bucur cu adevărat de lucrurile mă­run­te, de ce am și de ce nu am, pot atinge cu mai multă ușurință starea de fericire care, până la urmă, este doar la un gând distanță.


Foto: ETIQUETTE, NICU BUCULEI, ANDREI MOROȘAN