IOAN ANDONE - "Primul lucru care ți se spunea când intrai în vestiarul lui Dinamo era: «Ai grijă, tocmai ai călcat într-un vestiar de campioni»"

Antrenorul echipei de fotbal Dinamo București

În 2007, când l-a chemat la CFR Cluj, cu ambi­ția ca o echipă din provincie să câștige din nou, după 20 de ani, un titlu de campioană națio­nală la fotbal, finanțatorul Arpad Paszkany știa foarte bine de ce îl alesese pe Ioan Andone. Conta, desigur, CV-ul său curat, de ardelean încăpățânat, când vine vorba de muncă, conta și faptul că deja câștigase un titlu cu Dinamo, dar, mai ales, conta caracterul omu­lui, ames­tecul acela unic de siguran­ță și de energie pe care îl transmite "Ando". Și conta, mai mult decât orice, opti­mis­­mul său incurabil. "Vreau un antrenor care să crea­dă în proiect mai mult decât mine. M-am săturat să vin eu și cu banii, și cu moralul", spunea Paszkany. Nu s-a înșelat: după "eventul" Cupă - Campionat, câș­tigat cu Dinamo în 2004, Ioan Andone reușea aceeași perfor­manță, extrem de rară în fotbal, și cu CFR Cluj, în 2008. După mai multe experiențe ca antrenor, în țară și în străi­nătate, "Ando" a revenit, în vara aceas­ta, la Dinamo. Echipa a ieșit din insol­vență și se bate cu Steaua la titlu, ca pe vremuri. E un proiect nou, iar pen­­tru asta era nevoie de un antrenor cu car­te de vizită serioasă, dar, mai ales, de un om cu opti­mis­mul robust al lui An­done. L-am vizitat la Săftica, la ve­chea bază de can­tonament a lui Dina­mo, pen­tru a vorbi despre fotbalul ro­mâ­nesc de ieri și de azi și despre pro­iec­tele care îi pot rea­duce gloria de altă­dată.

"Aici, la Dinamo, m-am realizat ca om"

- Domnule Andone, sunteți la un nou început, al treilea, ca antrenor la Dinamo. Dincolo de provoca­rea profe­sională, trebuie că e vorba și de un dram de suflet la mijloc...

- Cum să nu fie vorba despre suflet, când eu aici m-am realizat ca om, aici am avut atâtea performanțe ca jucător și ca antrenor? Lucrurile astea nu se uită! Mă leagă amintiri frumoase de Dinamo. Mă apucă, așa, nostalgia, când mă gân­desc la cele două semifina­le de cupe euro­pene jucate cu Dinamo, în Cupa Cam­pionilor, în 1984, cu Liverpool, și cu Anderlecht, în Cupa Cupelor, în 1990. Îmi vine în minte echipa fru­moa­să pe care o aveam atunci, îmi vin în minte oame­nii, nea Mircea Lucescu și nea Florin Cheran, antre­norii care m-au ajutat atât de mult în carieră. Și îmi vine în minte și ziua de neuitat, când, devenit antrenor, după 10 ani pe la echipe mici, prin provincie, am pri­mit șansa de a veni la Dinamo. De atunci am alte amin­­­tiri frumoase: am făcut "eventul" Campionat - Cupă din primul an, o bu­curie nemaipomenită! A doua revenire la Dinamo nu a fost prea plăcută, dar sper ca anul acesta și anul care vine, Dinamo să fie la înălți­mea amintirilor frumoase pe care vi le-am evocat și la înălțimea suporterilor pe care îi are.

- Se simte deja o altă emulație în Liga 1, de când Dinamo a început din nou să stea pe primul loc în clasament. Parcă altfel sunt și duelu­rile cu Steaua!

- Suntem cam pe acolo, ca valoare, cu Steaua. Dar sunt viziuni diferite: ei au cumpărat jucători scumpi, străini, noi mizăm pe tineri. Cei de la Dinamo au ape­lat la mine și mi-au propus un proiect foarte ambițios, bazat pe creșterea de jucători români, deci, un proiect de durată, iar asta mi-a plăcut foarte mult. Am­biția e ca Dinamo să dea, ca pe vremuri, patru-cinci jucători la echipa națională. Ăsta e proiectul nostru: să con­struim o echipă pentru grupele Europa League sau Champions League, o echipă care să ara­te bine în Eu­ropa. Proiectul e interesant, și asta a cân­tărit mult în reve­nirea mea, pe lângă nostalgia legată de Dinamo.

- Gloria dvs. în fotbal a început cu echipa lui Mircea Lucescu, "Corvinul Hunedoara", în care de­bu­tau o mulțime de tineri, care apoi aveau să joace la marile cluburi din țară și în Națio­nală.

- O, ce echipă frumoasă a făcut nea Mircea la Hunedoara! Și ce șansă pe generația noastră - eu, Petcu, Gabor, Rednic, Mateuț și Mișa Klein - să de­bu­tăm în fotbalul mare, cu Mircea Lucescu! Era o mân­drie să ajungi la Cor­vinul, toți copiii din oraș își doreau asta. Nea Mircea a fost, de la început, un tip re­volu­ționar, implicat în toate, mereu în priză, pasio­nat, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Venise cu un concept de două antenamente pe zi, ceva ce nu se mai pome­nise! Abia apoi am înțeles că el forța, de fapt, creșterea noastră, a jucătorilor tineri. Nea Mircea avea un proiect, iar asta se simțea. Erau mulți care nu se price­peau la meseria asta (pe vremea aceea, în fotbal erau și oameni puși de partid) așa că diferența față de ce făcea nea Mircea se vedea din avion!

"Omul sfințește locul!"

- Ce a făcut atât de specială echipa aceea a Hu­ne­doarei? Nu cumva are și locul, Ar­dea­lul, în ge­ne­ral, o influență în a­ceastă poveste fru­moa­să?

- Eu cred așa: că oa­menii sfințesc locul. De ce, până la venirea lui Lu­ cescu, Hunedoara nu con­ta în fotbal, iar după ce a venit el, echipa a în­ceput să facă performan­ță? Abia cu venirea lui Mircea Lucescu a înce­put Corvinul să fie mai cunoscut în România. Nea Mircea a propus un concept clar și riguros de perfor­manță, metode mo­derne de antrenament, a produs chimia asta a echi­pelor formate din ju­că­tori maturi, lângă care crești tineri de valoare. Cum a venit Mircea Lu­cescu, cum Hunedoara a dat o gră­madă de mari jucători!

- Majoritatea cole­gilor tineri de generație de la Corvinul v-ați reîntâlnit, după numai câțiva ani, la Dinamo, tot sub conducerea lui Mircea Lu­cescu. Cât de mult a contat această regăsire?

- Eu am venit la Dinamo alături de Mircea Rednic, în 1983, apoi a venit Dorin Mateuț, iar Mișa Klein în '88, chiar înainte de Revoluție. La Dinamo, Lucescu a tot adus jucători de prin Ar­deal, și pe Neluțu Sabău, și pe Daniel Timof­te... Era mai ușoa­ră acomodarea noastră, cu mai mulți hunedoreni și ardeleni acolo, și să știți că și noi ne trăgeam unii pe alții. Țin minte nu­mai eu cât am insistat pe lângă Mișa Klein să vină la Di­namo. "Vino, măi, omule, că e bine aici, la Dina­mo!". El că nu, că nu poa­te pleca din Ar­deal, de acasă, de la Hunedoara. Era greu să pleci de lângă familie, de lângă prieteni, de unde te știa și te respecta toată lu­mea, dar, până la urmă, uite că am ajuns la Dinamo, patru jucători de la Hune­doara!

- Pe lângă cariera în fotbal, ați izbutit să fiți cam­pion și în viața personală. Cât de mult a contat fami­lia în destinul dumneavoastră? Cât de mult con­tează, de fapt, în viața unui campion?

- A contat enorm! Fără familie e greu. Să fii singur și să reușești să te adaptezi la condițiile de la Dinamo, din anii '80, era greu. Eu m-am și căsătorit de tânăr, la 25 de ani, iar la 27, l-am avut pe băiat, pe Mihnea. În spatele unui campion trebuie să fie o familie puterni­că, care să te sprijine în momentele grele. Iar eu am simțit mereu acest sprijin.

"Cel mai bun prieten era un stelist, Marius Lăcătuș"

- În perioada de glorie a lui Dinamo, exista și o rivalitate puternică cu Steaua. O rivalitate frumoasă, așa o evocă cei care au trăit-o, și nu una pervertită, cum a fost în ultimii ani.

- Ce să vă spun mai mult, decât că cel mai bun prie­ten al meu în acei ani era Marius Lăcătuș de la Steaua? Apropo, Lăcătuș era și el ardelean, așa că aveam multe afinități. Eram prieteni la cataramă, ne ve­deam cu soțiile la restaurant, erau și ele bune prie­tene, rivalitatea noas­tră nu era decât pe teren. Și atunci se mai exa­gera, se punea presiune la derbiuri, aveam și noi ambiții, că, practic, la meciurile directe, ne întâl­neam toți cei de la echipa națională. Când a­jun­geai în cantonament cu Naționa­la, imediat se făceau glume pe seama celor care pierdeau, așa că ne ambi­ționam cu toții să câștigăm.

- Vedem, azi, tot mai multe tinere "vedete" din fotbal, care se pierd imediat ce ajung la București sau imediat ce prind un contract bun pe afară. De ce nu reușesc să se adapteze, așa cum ați făcut-o cei din "generația Corvinul"?

- Tinerii de azi nu sunt pregătiți nici pentru viața de București, nu sunt pregătiți nici pentru a juca în străi­nătate. Nu sunt pregătiți mental, nu sunt pregătiți pentru concurență, li se pare că pot trăi doar din ta­lent. Pe vremea noastră era altceva, ne obligau să mai facem și școală, ne sfă­tu­iau că e bine să ne instruim un pic. Acum, cu Inter­netul ăsta, eu simt tot mai mult greutatea cu care jucă­torii tineri se concentrează la ce au de făcut pe teren. Meseria asta de jucător de fotbal chiar e o meserie foarte complicată, la care trebuie să fii conectat tot timpul. Mi-a fost mie greu să mă adaptez la București pe vremea aceea, iar eu jucam deja de doi ani în echi­pa națională. Dar a fost greu pentru că la Dinamo tre­buia să câștigi fiecare meci, trebuia să reziști la presiu­nea suporterilor și a mass-media, pen­tru că și atunci, despre Dinamo, Steaua și Craiova, se scria și se dă­deau știri mereu, chiar și în timpul acela scurt de emi­sie, cât era la TV. Aceleași provo­cări le au jucătorii noștri și azi, când ajung la Steaua, la Dina­mo sau la un club profesionist din străi­nătate. Dar câtor dintre ei le stă capul la meserie? Pri­mul lucru care ți se spunea când intrai în vestiarul lui Dinamo era: "Ai grijă, că toc­mai ai călcat într-un ves­tiar de campioni!". Colo­nelul Vasile Anghel, cel care m-a transferat pe mine la Dinamo, m-a condus perso­nal pe la stadion și, când am intrat în vestiar, ăsta a fost primul lucru pe care mi l-a zis: "Ando, ai gri­jă că toc­mai ai intrat într-un ves­tiar de campioni! Aici nu aveți altă șansă decât să fiți campioni, să ju­cați în Europa și să fiți titulari la Na­țională!". Nu era nicio amenințare în ton, era doar o atenționare. Apoi, imediat, și nea Nae Nicușor și Cor­nel Dinu mi-au spus același lucru. Acesta era spiritul!