Bibliografia comunismului e inepuizabilă: analize istorice, studii de caz, culegeri de documente, biografii și memorii au dat și continuă să dea dimensiunile concrete ale utopiei, care s-a dovedit monstruos-sângeroasă la orice încercare de transpunere în practică. Comunismul românesc a umplut și el, în ultimul sfert de secol, o bibliotecă. Istorici, politologi, economiști, sociologi, memorialiști, scriitori, oameni care au resimțit cotidian efectele "celei mai drepte dintre orânduiri" au studiat și au depus mărturii despre dictatura în care au trăit românii timp de 43 de ani. Lucian Boia nu și-a propus să rescrie istoria acestei mișcări politice de la noi, ci să explice cum a fost posibil ca țara cu cei mai puțini comuniști din perioada interbelică și cu cea mai redusă receptivitate la ideologia acestora să devină cea mai "comunizată" din Europa și cea mai puțin desprinsă după 1989 de moștenirea comunistă. Este un paradox sesizat și de Neagu Djuvara că, în relativ scurta lui dominație, comunismul a influențat mentalul românesc în profunzime, cum n-au făcut-o secolele de urgie istorică ce s-au abătut asupra acestui spațiu. Lucian Boia interpretează fenomenul comunismului românesc prin prisma evoluției lui speciale în interiorul orientării social-politice universaliste cu vocație totalitară din sec. XX. Produs, cum se știe, de revoluția din Rusia anului 1917, în condiții cu totul diferite de cele preconizate de Marx, comunismul a fost exportat, după înfrângerea Germaniei în Al Doilea Război, în toate statele ocupate de trupele sovietice, Stalin afirmând imperativ că, în spațiul dobândit de armatele sale, învingătorul își impune regimul politic. Or, acest spațiu grupa țări foarte diferite ca dezvoltare economică, structură socială, cultură și tradiții naționale. E drept că, în toate, sovieticii aveau "partide" conduse din umbră de la Moscova și grupuri sociale ce le sprijineau. România a avut partidul comunist cel mai puțin numeros și cel mai puțin "proletar", fiind un stat "eminamente agrar", cu o dezvoltare inegală a provinciilor reunite în 1918 și un proletariat incipient, compus în mare măsură din "elemente etnic diferite". Ideologia marxist-leninistă nu avea astfel cum să prindă la populația majoritară, având printre aderenți mai mult alogeni. Și totuși, într-un timp extrem de scurt, după impunerea lui la putere, partidul s-a autohtonizat, a devenit unica forță politică a țării și a purces la realizarea programului său care nu era altceva decât aplicarea cu aceeași cruzime a modelului stalinist de industrializare și colectivizare, de proletarizare prin desființarea proprietății private, inclusiv în mediul rural. Primitiva Rusie avea spațiul și resursele pentru un asemenea experiment. În România, comunismul impus de sovietici prin metode dure, deși a calchiat ad-litteram același program, n-a reușit, sub cei doi dictatori, Dej și Ceaușescu, decât o epuizare generală a țării, o sleire a elementelor vitale care au împins-o, în momentul căderii sistemului, în pragul colapsului. Lucian Boia surprinde sintetic procesul trecerii de la internaționalism la naționalism și de la "centralism democratic" la "comunismul dinastic" + cultul personalității, examinând și maniera în care s-a produs coruperea "sufletului românesc", perceptibilă până azi.
Comunismul n-a putut rezista concurenței cu dinamismul capitalist din lumea liberă. Rigiditatea utopiei l-a făcut să piardă partida. "Comuniștii însă au câștigat-o" - constată istoricul, analizând cum și în ce condiții cea mai violentă răsturnare de regim din 1989, cea din România, "s-a prelungit prin cea mai lentă și mai incompletă desprindere de comunism", tranziția fiind acaparată de fosta nomenclatură și rețelele de securiști.