- Bun găsit, Flavia. Ai făcut cafeaua?
- Bună dimineața, Dia. Mai bine un ceai negru sau un ceai din plante culese de mama! Îmi amintește de curtea bunicilor.
- Tu te-ai născut în Sighet. Bunicii de unde erau?
- Din Ieud și Săliștea de sus. Dar când mă gândesc la copilărie, mă gândesc, de fapt, la casa din Ieud a bunicii mele. O căsuță din lemn, construită în vârful unui dâmb, înconjurată de prispă pe toate laturile. Era un loc fermecat, cu o livadă uriașă în spate, plină de meri și pruni.
- Ai trăit într-o poveste...
- Chiar așa. Am locuit acolo până am intrat la școală și o parte a vacanțelor din generală. Când mă gândesc la câți copii erau vara pe capul bunicii, mă întreb cum, Doamne, o fi reușit biata să ne țină pe toți.
- Mai ai vreo poză cu locul ăla?
- ...îl am în minte.
- Și ce vezi?
- Mai degrabă simt. Simt miros de lemn ars, de supă de păstăi, de mentă. O văd pe bunica venind spre mine, cu o frunză de nuc pe care o strivește între degete și mi-o dă s-o miros. Mai miroase și a mere puse pe pervaz, a compot de prune. În șatră (prispa casei n.r.) mirosea a leuștean. În casă mirosea a flori proaspete, pe care mă trimitea bunica să le rup din strat.
- Dacă n-ai putut lua cu tine la București casa bunicii, ai luat cu tine aromele ei...
- Am luat mirosurile și câteva lucruri care-mi mai amintesc de ea, o cruciuliță sculptată de bunicul în lemn, o năframă dragă ei și rozariul. Iar de la cealaltă bunică, din partea tatălui - cămeșa, că fiecare din noi, fetele, are o cămeșă, zadiele și zgărdanul de pus la gât. Dar dacă vii pe la noi, mai găsești și alte lucruri de-acasă: slănină și brânză frământată. Și horincă de prune, că niciun moroșan nu te lasă să pleci la drum fără să-ți dea o oiagă.
- Ce-a zis bunica ta când ai luat drumul Capitalei?
- Bunica din Ieud a murit când eram în clasa a șaptea, n-a mai apucat să mă vadă dusă. Iar părinții și ceilalți bunici, din Săliște, s-au obișnuit. Întâi a plecat de-acasă Maria, sora mea. A venit la București și a dat admitere la Conservator și la Actorie, a intrat la ambele și a decis să rămână la Conservator. Apoi a venit Ligia să facă un master. Le știți pe amândouă, de la Vocea României. Eu am venit prima dată chemată de Maria. La vreun an după ce a început facultatea, a descoperit că are un nodul pe corzile vocale și că trebuie să facă pauză de cântat. Așa că între timp a făcut actorie. Și cum noi suntem amândouă Vărsătoare, m-a chemat în anul ăla la București, să ne sărbătorim împreună. Și m-a luat la teatru. Mi-a plăcut la nebunie.
- Așa se face că după participarea ta la X-Factor, când erai încă în ultimul an de liceu, ai decis să dai la UNATC?
- După ce s-a terminat X-Factor, am fost chemată la câteva castinguri de film, printre care și cel pentru filmul "Selfie", în echipa căruia am fost cooptată. O vreme am fost ocupată cu filmările. Iar apoi, decizia a venit natural. Îmi doream să fac film, eram înconjurată de actori. Aveam, pe vremea liceului, niște prieteni la Cluj, care făceau Regie și Teatrologie. De câteva ori am asistat și la repetițiile lor.
- «Selfie» a ajuns să aibă și o continuare, «Selfie 69», a cărei lansare a fost chiar acum, în septembrie.
- Peste tot pe unde am umblat, oamenii au primit filmul cu mult entuziasm, au fost încasări bune și publicul a cerut continuarea. Voiau să știe ce li se mai întâmplă personajelor. Așa că sequelul reia poveștile după câțiva ani. Mie îmi place chiar mai mult decât primul, e mai complex, sunt mai multe fire narative.
- Spune-le cititorilor câte ceva despre rolul tău.
- Joc rolul Anei, o fată cuminte, cu picioarele pe pământ, care știe ce vrea de la viitorul ei și învață foarte bine. Doar că acum, în "Selfie 69", Ana se răzvrătește puțin, începe să-și câștige independența, trece o altă etapă a maturizării. Își îmbrățișează viața și se descoperă pe ea.
- Cât de diferită e Ana de Flavia?
- Nu foarte diferită, și eu am fost copilul cuminte, care, la un moment dat, s-a rupt de casă, a plecat departe să-și facă un drum. Am luat multe trăsături de-ale mele și le-am împrumutat Anei. Într-un fel, Cristina Iacob, regizoarea, a gândit și adaptat rolul după firea mea. Dar sunt și lucruri pe care le-am învățat eu de la Ana, de care nu mă credeam în stare, dar pe care filmând, am aflat că pot să le fac. Ana m-a obligat să mă autodepășesc.
- Flavia, cum se face că toți în familie aveți voci așa frumoase?
- În familia mamei erau multe voci bune. Dar cred că mai mult ni se trage de la tata. Când era tânăr, în facultate, cânta folk.
- Chitara de la el o ai?
- Nu, o am de la o prietenă foarte bună, Paula, de pe vremea când obișnuiam, în liceu, să ne strângem cu toții pe malul apei să cântăm. Mi-a dat-o cadou înaintea unei vacanțe mai lungi, în care urma să stau trei luni de zile.
- Sunteți o gașcă măricică de maramureșeni aici, la București.
- Cred că suntem cam șapte, permanent în legătură. Uneori gașca se mai mărește. Sunt eu cu surorile mele, în primul rând, apoi sunt Pavel Ulici, iubitul meu, actor și el, și Co (Corneliu Ulici), fratele lui, tot actor, care e de fapt primul venit. E cel mai mare dintre noi. Acum a venit și fratele meu mai mic, Augustin, la facultate. Și mai avem un prieten foarte bun, Cosmin, care e tot de-acolo. Ne întâlnim destul de des, trecem unii pe la alții, mâncăm împreună. Co gătește foarte bine, are multă grijă de noi.
- Diminețile le petreceți tot împreună?
- Uneori, da. Ne place să ne trezim târziu, să ne strângem la unul sau la altul și să înșirăm pe masă tot felul de bunătăți. Nu lipsesc dulcețurile și zacuștile de la mamele și bunicile noastre. O groază de oameni se zbat pentru noi, au grijă să ne fie bine aici, la București, și părinții mei, și ai lui Pavel, și bunicile noastre. Și uite așa, punem de ceai, de cafea și de-o mică ieșire. Până terminăm de mâncat ne vine o idee, unde să fugim cu toții două zile, la munte, la mare, la pescuit. Și se știe regula: cine n-a gătit spală vasele! (râde)
- Mi se pare normal!
- Alteori, ieșim direct în parc și improvizăm un fel de picnic de mic dejun. Zilele mele nu-s niciodată la fel. Dar nici serile...
- ... «când se lasă seara, peste București», vorba cântecului.
- Când se lasă seara, ne adunăm în balcon. Ne uităm cum apune soarele peste Teatrul Național, luăm chitara și improvizăm. Folk, rock, de toate. Pavel și Corneliu cântă și ei foarte bine. Am și o strigătură preferată, pe care o zicem eu și Pavel: "Dragu-mi-i unde-am vinit, cu cin' m-am întâlnit".
- Vi se potrivește!
- Da, pentru că Pavel e tot actor și tot maramureșean, din Baia Mare, dar l-am întâlnit la București, pe holurile facultății, exact când eu mă înscriam, iar el își ridica diploma de master. Mai târziu, ne-am revăzut în facultate și ne-am îndrăgostit. Dar adevărul pe care n-am vrut să-l recunosc e că timpul s-a oprit în loc de când l-am văzut prima oară. Parcă ne știam dintotdeauna.
Fotografiile autoarei
Machiaj și styling: Ayfer Cadîr