Este 26 octombrie 2014... Mă privesc în oglindă, trag aer în piept, închid ochii și mă întreb: "Oare mie mi s-au întâmplat toate astea?". Au trecut trei ani de atunci...
26 octombrie 2011. Stau întinsă și privesc cum curge perfuzia. Prima dată durează trei ore, a doua oară, mai puțin. "După trei săptămâni, o să vă pice părul", îmi spune doamna asistentă. Astăzi am început chimioterapia. De dimineață am căutat o perucă. "Îți stă bine!", zice sora mea. Le-am refuzat pe toate. Închid ochii, am timp să mă gândesc la tot. Oare unde am greșit? În primăvara acestui an, am descoperit un nodul la sân. Am consultat câteva păreri, același răspuns, este hormonal. Am stat până în toamnă, dar în acest timp am știut că nu sunt bine. Am plecat în septembrie la un spital de specialitate oncologică să fac biopsie și răspunsul a venit brusc: "Aveți cancer". Am simțit în acel moment că totul s-a terminat. Mă întrebam: de ce eu, Doamne? Era septembrie, mamele pregăteau copiii de școală, eu mă pregăteam să mor. A fost cumplit pentru mama mea, pentru băiatul meu, pentru toți ai mei.
Perfuzia s-a terminat... "Poate să vă fie rău, ne întâlnim peste trei săptămâni". Au urmat opt ședințe de citostatice. După fiecare zăceam la pat câte o săptămână și ziceam că n-o să mai merg, dar prindeam puteri și mergeam. Am întâlnit acolo copii, bătrâne și, credeți-mă, mi-era rușine să mă mai vait. Am legat multe prietenii, pe viață, zic eu. Prima dată m-am tuns scurt, am plâns foarte mult, sora mea plângea și ea. "Dacă vrei, mă tund și eu!". În ajun de Crăciun a venit tata la mine și m-a tuns de tot. M-a sărutat și mi-a zis: "Ești frumoasă și așa". O săptămână am refuzat să-mi pun mâna în cap, dar m-am privit în oglindă și m-am acceptat și așa. La primele patru ședințe am fost însoțită de surorile mele, după aceea am mers singură. Am fost ajutată foarte mult! Le mulțumesc tuturor! Se întâmpla că trebuia să plec la spital, nu aveam niciun ban, și până seara cineva se gândea la mine. Soțul meu rămăsese la muncă, plecase în Italia. Eu lucrez la Casa de Copii din Târgu Cărbunești, și toate colegele au fost alături de mine. Iubesc foarte mult copiii, dar o fată care este mai specială pentru mine îmi zicea: "M-am rugat la Dumnezeu să nu mori, Clau a mea!". Spuneți-mi, cum să nu prind puteri?
După citostatice a urmat operația. Am plecat singură, cu Dumnezeu, zic eu. Învățasem în spital să mă pansez singură, și am venit acasă cu un tub de dren. Rezultatul după operație a fost bun, domnul doctor s-a bucurat mult, mă îndrăgise. O analiză a fost rea, și am făcut 24 de ședințe de radioterapie. Venise vara, începuse să-mi crească părul. Acum zâmbesc, dar am suferit foarte mult. La radioterapie am stat o lună și jumătate în spital. Faptul că vedeam mulți oameni care mureau sub ochii mei mă deprima cumplit. Pe 16 august 2012 am terminat radioterapia. Doamne, am învins boala! A fost cumplit, dar a trecut.
În aprilie 2013, am început serviciul. Când plecasem în medical, credeam că nu mă mai întorc, dar n-a fost așa. Timpul a trecut, de multe ori nici nu-mi vine să cred că tot ce v-am povestit mi s-a întâmplat mie. Dacă n-ar fi uitarea! Le mulțumesc, încă o dată, tuturor celor care au fost lângă mine, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a călăuzit în acest drum al suferinței, care m-a făcut să văd altfel viața.
Mulțumesc, Doamne, pentru fiecare zi. Mă bucur pentru fiecare lucru cât de mărunt. Trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și pe toți cei ce ne înconjoară. Și să nu uităm să fim buni! Cel mai puternic medicament pentru mine a fost dragostea celor apropiați. Sper din toată inima s-o pot întoarce înzecit.
ȘERBAN CLAUDIA - tel. 0785/23.67.44