Un patriarh-țăran: Părintele ILIE CLEOPA

- Pustnicul de la Sihăstria, evocat de unul dintre ucenicii săi: monahul Ghenadie Ponea -

"Bătrânul meu sfânt"

"Am iubit, de când eram copil, bătrânii și singu­ră­tatea! Poate de aceea s-a îndurat Dumnezeu să-mi dăru­ias­că norocul monahismului și întâlnirea cu bă­trânul meu sfânt..."
Interlocutorul meu este călugăr. În chilia sa, aflată în incinta Mânăstirii Bis­trița din Moldova, domnește liniștea, iar conversația ne este vegheată de o uriașă icoană a Maicii Domnului, sfin­țită de părintele Ilie Cleopa, căruia monahul din fața mea i-a fost ucenic vreme de aproape două decenii. "Să dea Dum­nezeu să fie făcătoare de minuni!" - a binecu­vân­­tat-o marele duhovnic, înainte de-a trece la cele veș­nice... De atunci, călu­gă­rul trimis în ascultare la Mâ­năs­tirea Bis­trița, chiar prin mijlocirea învățătorului său duhovnicesc, nu se mai desprinde de sub vraja întristată a privirilor Fecioarei. Ucenicul de-odinioară mai păstrează, cu nesfâr­șită evlavie, chimirul țărănesc și ultimul epitrahil pur­tate de părintele Cleopa până în cea din urmă zi a vieții. În fiecare seară, după vecernie, se roagă la du­hovnicul său ca la un sfânt. În fiecare dimineață, îl pomenește la Liturghie...
Lumina zilei albește pereții chiliei de la Bistrița. Părintele Ghenadie privește lung icoana sfințită de duhovnicul său mult iubit și vorbește în șoap­tă. Amintirile despre părintele Cleopa încep să se de­pe­ne lin, ca o poveste din "Pateric". Pentru el, marele du­hov­nic va rămâne de-a pururi un sfânt, "bătrânul meu sfânt", acela care și-a găsit deja un loc în calen­darul ortodox al sufletului său...

- Cum arăta părintele Ilie Cleopa pe vremea când l-ați cunoscut?

- Era încă în putere, deși îmbătrânise. Când își așe­za culionul pe cap și pletele îi fluturau peste umeri, se­măna cu un patriarh țăran. Barba îi acoperea piepta­rul, iar mâna dreaptă strângea toiagul cu strășnicie. Uneori, vorbea apăsat, alteori se domolea... Avea mare temere de Dumnezeu și păzea vânjos canoanele. Tocmai pentru că respecta cu osârdie cuvintele sfin­ților părinți a tunat în patru zări adevărul du­hovnicesc al bisericii, fără vreo înduioșare omenească. Încă din timpul vieții l-am crezut un sfânt!

- În ce fel v-a acceptat ca ucenic?

- Cu mai multă blândețe decât ar fi fost îngăduit să-mi închipui! Mă socotea un începător al vieții de obște și nu a vrut să mă sperie. Încet-încet, mi-a cunoscut firea emo­tivă și a fost bun și blajin cu mine. Eu l-am iubit ca pe un tată, ca pe un adevărat pă­rinte-duhovnic. Mă număr printre puținii ucenici la care nu s-a răstit niciodată. Totuși, pe măsură ce treceau anii, a devenit ceva mai aspru, căci intram în adâncul călugăriei ca într-o pădure uriașă... De multe ori îmi spunea că așa cum zărești lumina, abia stre­curată prin­tre ramurile dese până în cel mai umbros hățiș, tot așa se vede și lumina Îm­părăției Cerurilor, pe tăcute, privită cu ochiul duhului, din mijlocul vieții călugărești pe care o petreci în această lume.

- Cum îl priveau ucenicii de-o seamă cu dvs. pe că­lău­zitorul lor?

- "Frica" duhovnicească pe care o inspira părintele Cleopa era ruptă din Rai. Nimeni nu ieșea din cuvântul lui!

- Povestiți-mi o zi din viața celui care a fost duhovnic și învățător al cuvioșiei voastre...

- Mi se părea că nu calc pe pământ, de fiecare dată când îi stăteam în preajmă, de dimineață până seara! Parcă iradia o lumină... Într-o bună măsură, nici nu mai trăia pe această lume, deja. Se culca pe la nouă seara și se trezea puțin după mijlocul nopții. Se apuca de miezonop­tică și rugăciuni, ținând-o așa până pe la șapte-opt din zori. Cele mai multe ore ale nopții stătea în pravilă, ori­cât de obosit ar fi fost. Rareori dormea în timpul zilei, mai pu­țin de un ceas, dacă era prea ostenit. Uneori, uce­ni­cii nu îndrăzneau să-l întrerupă din rugăciuni, iar creș­tinii ră­mâ­neau cuminți, în așteptare, lângă ușa sa. Era foarte iubit de lume, chiar dacă pe unii îi mai speria nițel. Dar nu refuza nicio­dată pe nimeni, căci i se părea că ar lăsa oaia să se rătăcească spre primejdia prăpas­tiei. Cel mai ades, se ostenea mai mult pentru ceilalți, decât pentru sine... Eu îl ascultam, de-a drep­tul încremenit... Mai ales când povestea câte o ispită din pustie. I s-a ară­tat diavolul de mai multe ori! Încerca să îl sperie, bă­tea la ușa colibei, la geam, noaptea, în timpul rugăciunii. Auzea o voce care îl striga: "Ce faci Cleopa, mă arzi?"...

- Ce înseamnă "pustie" în România?

- O singurătate sălbăticită undeva în munte, de­par­te de lume. Acolo nu întâlneai decât păsările ceru­lui și jivine. Abia o dată la un an sau doi se întâmpla ca pă­rintele să vadă un om. Trăia numai din ce găsea în pădure. Ăsta era cel mai mare și cel mai greu canon!

- Cât timp s-a ostenit în acest fel?

- Nouă ani și șapte luni...

- Ce istorie din viața părintelui v-a emoționat cel mai mult?

- Toate, fără deosebire! Dar unele erau de-a drep­tul cutremurătoare... Pentru lumea de azi, asemenea în­tâm­plări pot părea basme fumegoase, însă pustnicia te de­prinde să înțelegi altfel lucrurile. Părintele a pustnicit prin toți munții ăștia! Din când în când pleca din mijlo­cul obștei câteva zile și hălăduia pe creste, ca să poată fi de unul singur cu Cel de Sus. Îl cunoșteau toate poienile și îl iubeau animalele mai mult decât oamenii...

- Ați stat vreodată la rugăciune împreună cu părintele Cleopa?

- Am stat, da! Uneori mi se părea să vorbește cu Dum­­nezeu, față către față, așa era de transfigurat în timp ce își murmura liturghisirea. Dacă Tatăl Ceresc ar fi rânduit în oricare dintre acele clipe să-mi ia su­fletul la cele veșnice, aș fi plecat din această lume nu doar îm­pă­cat, ci chiar fericit... Îmi amintesc că stă­team lângă el în genunchi, cuprins de o liniște duhov­nicească de necre­zut. Mă afundam într-o pace fără sfârșit, iar lacrimile și­roiau tăcute pe obraji, ca o ușu­rare pe care n-am mai sim­țit-o niciodată. Abia dacă îndrăzneam să rostesc în gând cuvintele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare: "Toate sunt neputincioase sub soare, Doamne! Nimic nu este vrednic de numele Tău cel Sfânt...".

"O singură zi, fără de sfârșit..."

- Ați fost de față și la întâlnirile sale cu mulțimile de credincioși?

- La predică era la fel de emoționant, dar cu atât mai convingător. Se adunau mulțimi de oameni în cerdacul de lemn construit în fața chiliei sale. Veneau din toate pro­vinciile românești, chiar și de pes­te graniță, din Ba­sa­rabia și Bucovina de Nord. Bătrânul meu se ferea să facă poli­tică și de aceea i-au dat pace autoritățile. Foarte multă lume s-a zidit sufletește după cuvintele sale. A convertit mulți sectanți pe care i-a tras înapoi pe calea cea dreaptă. I-a adus la lumina adevărului Evangheliei pe toți cei ce veneau la el necăjiți, oropsiți de șovăieli, des­­curajați, unii de-a dreptul dez­nădăjduiți. Fiecare creș­tin se întorcea acasă împuternicit, întărit de evlavie.

- Mulți credincioși vorbeau despre vedeniile părintelui Cleopa... Cu toate aces­tea, știu că se ferea să smintească lu­mea, nepregătită pentru așa ceva. Cât este adevăr și cât este legendă?

- Este adevărat, dar față de ucenici nu se ferea, mai ales dacă îi cunoscuse bine și îi știa de mai mult timp lângă el. Eu, unul, mă simt eliberat acum, de când moșul meu s-a mutat la cele veșnice, tocmai de aceea am și acceptat să vorbesc. Să vă mai po­vestesc o întâmplare... Părintele Cleopa a avut mai multe colibe prin munții din îm­prejurimi, unde își găsea refugiul periodic, chiar și după ce se întorsese din pustnicia de aproape zece ani. Într-o astfel de colibă, odată, se pregătea să înceapă scri­e­rea cărții de predici la praznicele împără­tești. Adă­pos­tul avea un ochi de fereastră cu fața spre apus. Când asfințea, lumina zăbovea câteva clipe și în singurătatea acelei chilii improvizate. Înainte de-a purcede la să­vâr­șirea lucrării duhovnicești, bătrânul s-a așezat la rugă­ciuni, pentru a îndupleca inspirația Duhului Sfânt. Mi-a povestit că atunci a văzut un ierarh ce se apropie de ochiul bordeiului său, plutind pe raza soarelui, domol! L-a binecuvântat pe pustnic cu amândouă mâinile și a pierit înapoi în lumina aurie a amurgului. De câte ori își amintea minunata vedenie, bătrânul era tulburat de emoție...

- Ce sfaturi primeați de la duhovnic în legătură cu ispitele vieții călugărești și nevoința monahală?

- Îmi spunea mereu să fiu atent să recunosc sem­nele rele, ca și pe cele bune, încercând să le deosebesc cu ma­re prudență și grijă duhovnicească. În general, sfinții părinți ai bisercii te opresc să judeci visele sau orice alt fel de semne ca să nu cazi în ispita vreunei amăgiri. De cele mai multe ori încercările de îmbună­tățire erau îm­piedicate de ghinioane ori de obstacole neașteptate, dar bătrânul mă învăța să nu mă dau bătut niciodată și să nu care cumva să mă răzgândesc de la drumul mona­his­mului. Mă sfătuia să nu mă las cople­șit de nici o tul­bu­rare și, atunci când mi se pare mai greu, să mă gândesc la moarte și la veșnicia care ur­mează după sfărșitul tru­pului, dincolo de capătul acestei vieți. Deseori îmi spu­nea: "Dincolo nu mai există «mâine»! Lasă grijile de aici și pregătește-te pentru o singură zi, fără de sfârșit... Acolo nu mai poți îndrepta nici o greșeală făcută". De altfel, și-n mâ­năs­tire părintele Cleopa trăia ca un pust­nic. De pildă, ne-a impresionat întotdeauna, pe mine, ca și pe ceilalți ucenici, felul în care se hrănea. Deși nu avea "marea schimă", pentru că trăia într-o obște călugă­reas­că, moșul meu mânca exact ca un schivnic, iar în pe­ri­oa­dele de izolare ținea "canonul mare", după tipicul părin­ților pustiei, adică mânca o singură dată pe zi, după as­fin­țit, numai uscături sau cel mult verdețuri, legume și fructe. Își îngăduia dezlegare la ulei doar sâmbăta și duminica, însă nu în posturile mari. Acest ca­non nu avea o anumită durată în timp, ci ținea în­trea­ga viață... În plus, de câte ori se retrăgea pe la una dintre colibele sale, adăuga la această asprime și ca­nonul tăcerii, ca la Muntele Athos, pe care nu-l putea ține când primea credincioșii în chilie. Asta în­seamnă că nu are voie să rostească decât șapte cuvinte pe zi! Așa l-am cunoscut eu, în ultima parte a vieții... Dacă nu s-ar fi simțit dator cu sfânta misiune a păstoririi credincioșilor și a oilor rătăcite, bătrânul meu sfânt ar fi trăit, poate, ca și Macarie Egipteanul sau Efrem Si­rul, numai cu uscături din pădure, în muțenie și rugă­ciune neîntreruptă, scurtându-și cât mai mult posibil orele de somn. Așa este marea "trezvie" schiv­nică!

- I-ați fost aproape părintelui până la moartea sa. Ce amintiri aveți din ultimii săi ani de viață?

- Îmi mărturisea, uneori, când stăteam iarna în chi­lia lui, la gura sobei, că îi este foarte dor de "asculta­rea de la oi", prin care își începuse nevoința călugă­rească adâncă, la celălalt capăt al vieții. Ascultam cum trosnesc lemnele în sobă, iar el povestea agale cum stă­tuse atunci printre necuvântătoare... Citea cărți teo­lo­gice, între­ru­pându-se doar pentru rugăciune și somn. Mai cobora în mânăstire să schimbe cărțile sau pentru spovedanie.

- Este curios, totuși, cum au conviețuit în același su­flet pasiunea sihăstriei, a smereniei absolute, îm­preună cu vocația de mare duhovnic?!

- Asta este dovada iubirii aproapelui, așa cum o în­țe­legea bătrânul meu sfânt! Sufletul îl trăgea în sin­gu­rătate, iar inima îl ținea lângă semeni. Fără alinarea lor, cum s-ar mai fi împlinit mân­tuirea sa? El râdea cu cel bucuros, se întrista cu cel mâhnit și plângea împreună cu cel dez­nădăjduit. Cred că nu există altă întruchipare omenească a iubirii aproapelui "ca pe tine însuți"...

- Chiar înainte de moartea sa au fost publicate câte­va cărți care cuprind predici și sfaturi, înregistrate pe bandă mag­ne­tică și apoi transcrise. Este deja celebră pen­tru creștinii din România seria "Ne vorbește părin­tele Cleopa", ajunsă la aproape douăzeci de volume. Acele texte pu­blicate dovedesc că duhovnicul era un mare orator și avea o redutabilă cul­tură teologică. Totuși, a fost au­to­didact, nu-i așa?

- Într-adevăr! Părintele și-a făcut cultura când era în ascul­tare, la oi, printre căpițele de pe dealuri... Mi-a povestit că în tinerețe fusese prieten duhov­nicesc cu marele monah Ioan Iacob Hozevitul. Părintele Ioan era călugăr la Mânăstirea Neamț și se ocupa, printre multe altele, de organizarea bogatei biblioteci a lăcașului. El îi dădea părintelui Cleopa cărți la citit și purtau convor­biri duhovnicești. Așa și-a făcut cultura teologică.

Epilog în Rai

- Ați participat la înmor­mântarea părintelui Cleopa?

- Desigur! Mă aflam pentru scurt timp în Muntele Athos, unde am fost anunțat de frați. M-am întors grab­nic acasă, pur­tând o mare întristare în suflet. Cu o lună mai devreme, îl văzusem pentru ultima oară. Ca de obicei când ne despărțeam vremelnic, l-am întrebat: "Prea Cuvioase, ce doriți să vă aduc data viitoare?". De fiecare dată îmi spunea să-i aduc fie o sticluță cu sfânt mir, fie o icoană sfințită sau vreun obiect de cult, mai ales dacă știa că plec la Sfântul Munte, ori la Ierusalim, căci s-a în­tâm­plat să fac mai mul­te călătorii duhovnicești și pe­le­rinaje după 1989. De data aceea, bătrânul îmi răs­pun­sese: "Fiule, să nu-mi mai aduci decât o lin­gură de tă­măie!".

- Își presimțea sfârșitul?

- Fără doar și poate! Numai nemărginita smerenie l-a oprit să-mi mărturisească deplin că se apropiase de ca­pătul zilelor ome­nești. Am plecat la Athos foarte tul­bu­rat, deși încercam să alung din gânduri acea pre­ves­tire a despărțirii...

- Vă spusese ceva deosebit vreodată despre Împă­răția Ceru­rilor și viața de apoi?

- Nu mi-a făcut o dezvăluire, un amănunt neobișnuit, ca o ilu­mi­nare, dar țin minte că îmi tot re­peta, în ultimii ani, de câte ori ne întâlneam: "Ai grijă! O să vină timpuri foar­te grele peste lume și peste țară... Săraca, biata lume, cum o să le îndure pe toa­te? Poate că de țărișoara noastră s-o îndura Măicuța Domnului!". Apoi adăuga: "Frații mei au ple­cat, se bucură acum la locuri lu­minate și înverzite, dar m-au lă­sat pe mine cel de pe urmă... Mă­car prin rugăciunile lor să se mântuiască și un ne­treb­nic ca mine! Mare povară este să-ți lungească Dum­nezeu zilele prea mult, când tânjești după Rai."

- Care vi se pare cel mai prețios sfat pe care vi l-a dat după o asemenea viață?

- Răbdarea... Că e bine, că e rău, tot de la Dum­nezeu este! Îmi rostea de zeci de ori cuvântul acesta: "Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare!". Se oprea să răsufle și o lua de la capăt... La urmă, tuna la mine: "Socotesc că nu-ți mai trebuie alt sfat!".

- V-a lăsat vreo rugăminte ce ar putea fi consi­de­rată drept "testamentară"?

- Da! Mi l-a lăsat în grijă, încă din timpul vieții, pe pă­rintele Nico­dim, de la schitul Tarcău, trecut și el la cele veșnice, acum. Îmi amin­tesc de întâl­ni­rile lor cu o bucurie duhovnicească fără margini. N-am fost martor nicio­dată, în zilele vieții mele, la ceva ase­mănător... Ultima oară când l-am adus pe părintele Nico­dim la părintele Cleopa, s-au îmbrățișat înde­lung. Fusese dorința părintelui de la Tarcău de a se mai spo­vedi încă o dată. Parcă presim­țea și el că este pentru cea din urmă oară... Vorbeau despre Dumne­zeu și despre mântuirea sufletului exact ca doi sfinți, iar eu îi ascul­tam înmărmurit. Parcă se întâlniseră în pustie Avva Pahomie cu Avva Anto­nie, ca în "Patericul egiptean"... Mo­șul meu drag i-a spus: "Părinte Nico­dim, să te rogi pentru mine, păcăto­sul!", iar părintele Nicodim i-a răs­puns: "Părinte Cleopa, să te rogi la Dum­nezeu pentru ier­tarea mea, dacă ai să ajungi acolo mai devreme!". Apoi și-au dat binecu­vân­tarea unul al­tuia cu ochii plini de lacrimi. Amân­doi erau copleșiți de iubire și sme­re­nie.

- Părinte Ghenadie, îndrăznesc să vă întreb dacă pu­teți crede că părintele Cleopa va fi descoperit nea­tins de putreziciune?

- Asta este o mare taină a Celui de Sus, dar eu nu m-am îndoit nici o cli­pă de acest lucru... Îndrăznesc să spun, încă de acum, că în viitor, nu știu anume când, poa­te cu prilejul vreunei dezgropări și slujiri a rămă­și­țelor sale pă­mântești, vom avea confirmarea definitivă că părin­tele Cleopa a fost cu adevărat sfânt!

- Ați primit vreun semn de la el, din lumea de din­colo de moarte?

- L-am visat de câteva ori... Era așezat pe un jilț alb, strălucitor, îm­brăcat cu niște veșminte pentru care nu am cuvinte ca să le descriu frumusețea. Era înseni­nat la chip și părea scăldat în lumină, pur și simplu! De fie­care dată a ridicat mâna spre mine și l-am auzit în vis, de parcă ar fi fost aievea: "Să faci tot ceea ce ți-am spus!". Când se afla pe această lume, tonul lui mă mângâia, dar mă și mustra uneori. Părea că nimic nu se schimbase în vis, deși aveam im­presia că strigă la mine de pe celălalt tărâm. Ori de câte ori l-am visat, m-am trezit dimineața în singurătatea chiliei mele, știind că bătrânul meu sfânt nu mă mai așteaptă la spove­danie... Cu greu îmi stăpânesc lacri­mile, chiar și acum! Mi-a fost și tată, și prieten, și frate, și duhovnic. Ni­meni și nimic nu a fost mai aproape de mine pe lumea asta, niciodată. Îmi este tare dor de el și îmi va fi mereu, până în cea din urmă zi a vieții mele...