Zburătorul de la Hobița

Horia Turcanu
- Pe 30 septembrie se închide "pușculița" cu danii pentru "Cumințenia" lui Brâncuși. Textul de față, scos din arhiva de aur a revistei "Formula AS", este o reverență regală, în fața celor care au susținut prin oferta lor generoasă, rămânerea în țară, a capodoperei marelui sculptor român -

Biserica

O stradă în pantă, pietruită, cotropită de înse­rare. O arcadă de piatră boltită ca o sprânceană gotică dea­su­pra unei porți din lemn greu. O turlă care zgârie ce­rul, ascuțită ca o lance, cu vârful înroșit de lumina as­fin­țitului. Aceasta este biserica românilor din Paris, ale cărei ziduri sunt impregnate cu șoapte vechi. O sferă de tăcere o separă miraculos de for­fota ma­re­lui oraș. E bine, pentru că astăzi sunt vână­tor de umbre și căutător de amin­tiri rătăcite.
Îl caut pe Brâncuși, românul.
A trecut exact un secol de când el trebuie să fi urcat caldarâmul în pantă al străzii Jean de Beauvais pentru prima dată, scor­mo­nind cu privirile în orbita arcului de piatră al bisericii. Poate că aceeași înse­rare îndulcea mu­chiile înalte ale turlei și aceeași lumină în­­sângera vârful de lance al acoperișului, poa­te că norii alergau la fel de por­to­calii spre apus, pe deasupra ma­relui defileu al străzii, și el a privit siluetele arhanghelilor din vitra­lii. Era în anul 1904. Constantin Brân­cuși ve­nise să cucerească Pa­ri­sul și gloria. Avea 22 de ani.
Am în mână o fotografie înfăți­șân­du-l pe Brân­cuși în clipele ace­lea, abia ajuns în ma­rea metropolă a artei, după ce traversase în­trea­­­ga Europă pe jos. În spate poartă o raniță așa cum aveau soldații români din primul răz­boi mondial, în mână are o botă ciobă­neas­că, iar în picioa­re ghete grele de pelerin. Stă în fața unei uși între­des­chise. Dincolo de ea sunt viitorul, arta și toate visele sale. Pri­veș­te o cli­pă înapoi, ca și cum s-ar în­treba dacă se va mai în­toarce vreodată în satul înde­părtat al copi­lă­riei sale, dacă va mai vedea vreodată porțile de lemn în­crus­tat și casa cu pridvor umbros în care stătea mama lui, Maria Brâncuși cea frumoasă, cu ochii înlă­crimați sub mara­mă. Nicio umbră de teamă nu se citește în pri­virile întunecate și arzătoare ale tânărului sculp­tor, nicio îndoială, niciun regret. În­tot­dea­una a fost un cău­tă­tor și un ne­li­niștit. La unspre­ze­ce ani fugise deja de-acasă, în lumea cea mare care se în­tindea pe atunci pâ­nă la Târ­gu-Jiu, iar aco­lo, uce­nic la un vop­sitor de stofe, des­­lu­șise tai­­nele cu­lo­­rilor as­­cun­­se în ar­bori și în ierburi. Aflase deja că lu­mea e un miracol care se cere cerce­tat. Puștiul Brân­cuși fusese un rătă­citor liber și ne­su­pus, căci de câ­te ori ai lui îl gă­seau și îl aduceau înapoi acasă, la Ho­bița, el făcea cumva și dispărea din nou. A fost calfă prin dughenele Slatinei și ale Craiovei, aju­tor de băcan, băiat la toate prin birturile acelor târguri pe care el nu le va uita ni­ciodată, apoi, într-o zi, când avea vreo 19 ani și lucra în maga­zi­nul de coloniale al jupânului Zamfirescu, a des­coperit că mâinile lui erau ferme­cate. Din lemn viu a făcut o vioară care l-a uluit pe stăpânul lui. A fost doar începutul. Materia se schimba sub mâinile sale, se lăsa modelată într-un mod mira­culos, căci tânărul Brâncuși știa - fără să-l fi învă­țat nimeni - să găsească, în inte­rio­rul trun­­chiu­rilor de copaci, ființe vii. Așa a ajuns în cele din urmă la Școala de arte și me­se­rii din Craiova. În tim­pul verilor fierbinți pleca la Vie­na, cu vaporul pe Du­nă­re, căci chemarea de­păr­tărilor nu îl slăbea niciodată, și acolo sculpta în lemn, la atelierele faimosului domn Roth, vră­ji­torul. Atunci când era la Viena, visa la lemnul viu de-acasă. Iar când era acasă, visa nelămurit la depărtări. Apoi au urmat Bucureștii și Școala de Arte Frumoase. Mâi­nile lui învățaseră deja pe atunci să descopere ființe în adâncul lutului, al pie­trei și al meta­lului. Brâncuși de­ve­nea sculp­tor ade­vă­rat, căpăta acea înfățișare de zeu al focului și al adân­cu­rilor pământului, aerul ace­la de faun, de ființă iz­bucnită în lume ca să stă­pâ­nească materia prin pu­terea mâinilor lui. Toa­te acestea se petreceau în primii ani ai seco­lului XX și poate că pe-atunci el visa deja la marele său drum către Paris, căci fas­ci­na­ția depărtărilor nu avea să-l părăsească niciodată.
Acesta este Brâncuși cel din fotografie, a cărui amin­­tire eu o caut pe sub sprânceana de piatră a bi­se­ricii românești din Paris. În marea metropolă, pri­ma sa destinație a fost aici, la biserica arhanghelilor Mihail, Rafail și Gavril, din strada Jean de Beauvais. Străbă­tuse pe jos Ungaria și Austria, dor­mise prin hanurile cele mai ief­tine de la marginea Budapestei și a Vienei, muncind cu mâi­nile pentru un blid de mân­care și pen­tru un pat. Nu poartă cu sine decât câteva lucruri mă­runte, în care a ascuns o foto­grafie a mamei sale și un fluier de cioban din Gorjul copilăriei lui. Poate că în timpul aces­ta și-a rememorat viața, poate că fiecare pas pe care l-a fă­cut a însemnat o fotogramă din fil­mul sepia al vie­ții lui. Poa­te că a re­trăit zi­lele și nop­­țile ne­bune ale iu­bi­rii sale cu Ioa­na, la Cra­iova, pe vre­mea când era elev al Școlii de arte și meserii, sin­gura fe­me­ie cu care ar fi vrut vreo­dată să ple­ce în lume, fru­moa­sa Ioa­na a ado­lescenței sa­le, ca­re prefe­ra­se să ră­mâ­­nă aco­lo, spă­lă­to­rea­­să, din neamul scă­pă­tat al bo­ie­rilor Soco­teni. Sau poate că a cântat cu triste­țe și cu speran­ță la fluierul pe care îl purta me­reu prin buzu­nare...
Ce izbăvire trebuie să fi fost trecerea pe sub arcul de piatră al bisericii acesteia din inima Parisului, ce întoarcere acasă trebuie să fi fost ascultarea slujbei în limba română, după chinul lungii călătorii! Totul ră­mă­sese în urmă, chiar și amără­ciu­nea acelei burse pe care el o ceruse la București și care îi fusese refuzată. Atunci voia să-și continue stu­diile de artă undeva, în Italia, numai că Dumnezeu hotă­râse altceva pentru el: Parisul.
Trec dincolo de greaua poartă din lemn a bisericii și înăuntru lumina se filtrează roșie prin vitralii. Nicio lumină aprinsă, niciun zgomot, nicio șoaptă. Fe­cioa­ra cu Pruncul licăre stins de la înălțimea bal­co­nu­lui. Catapeteasma arde ca și cum ar fi făcută din jă­ratic. Știu că nimic nu s-a schimbat și că anumite lo­curi au puterea de a re-crea timpuri trecute. Este sufi­cient să aprind o lumânare și să strâng ochii până când lumina ei de­vi­ne difuză, împrăștiin­du-se pe sub bolta bise­ricii ca o auroră boreală. El, pribeagul Brân­cuși, ar putea intra în orice clipă, ar traversa spațiul în diago­nală, ca printr-o fereastră a timpului, către locul acela din dreap­­ta altarului, sub fereastra pe care este zugră­vit Ar­hanghelul. Au trecut poate câteva luni de când a ajuns în orașul luminilor și al viselor sale. Se întoarce mereu aici, în alveola ocrotitoare a bisericii. Dumi­ni­cile, la slujbe, cântă așa cum cânta une­ori în copi­lă­rie, la bise­rica din Hobița, numai că acum vo­cea sa puter­nică, de bărbat, umple bolțile cu ecouri roti­toa­re. Face de toate aici, la bise­rică, aprinde cădelnița și lumânările, cântă, trage clopo­te­le la litur­ghie, și toate acestea poa­te că îl lea­gă într-un fel de lumea aceea înde­­păr­tată din care a venit și care îi lipseș­te acum. Este să­rac. Locuiește undeva, în Cité Condorcet. Nop­țile pari­zie­ne sunt pline pen­tru moment, căci face, pentru un bănuț în plus, pe spălă­to­rul de vase, într-un res­tau­rant care se nu­meș­te Chartier. "Trăiesc în­tr-o să­ră­cie ab­sur­dă, disproporționată, care-mi amin­teș­te de ado­les­cența lui Gorki", spunea el. Știe însă că sără­cia este numai temporară, că Dum­nezeu nu l-a adus până aici degeaba. Poate că are presim­ți­rea a ceea ce va fi, pen­tru că privirile sale sunt clare și scormoni­toa­re, ca ale unui lup coborât din munți, ca să ia ceea ce este al lui. Mâinile îi sunt încă aspre și puternice, în așteptarea lemnului și a pie­trei. Biserica îi devine un refugiu se­cret, la care avea să revi­nă me­reu, iar sluj­bele aveau să-i fie, pentru tot­deauna, fire nevă­zute care aveau să-l lege de țară.

Atelierul

Montparnasse. Undeva între turnul uriaș, din be­ton și sticlă, care zgârie cerul, și faimosul cimi­tir cu ace­lași nume, se află locul în care a existat cândva ate­­lierul lui Brân­cuși, din Impasse Ronsin. Nimic însă nu mai seamă­nă cu ceea ce a fost aici cu numai 50 de ani în urmă. Caut în zadar vreo rămășiță de zid, vreo bordură ve­che sau măcar un semn. Fa­bulosul atelier consemnat în amintirile scrise ale prie­tenilor lui Brâncuși și în fotografii vechi a dis­pă­rut cu desăvârșire. În apro­piere se află o piață care poartă însă numele maes­tru­lui. Plouă.
Nu-mi rămâne decât să hălăduiesc și să reconsti­tui din bucăți halucinanta ascunzătoare în care el a lucrat din 1916 până la sfârșitul vieții, timp de 41 de ani. Era o străduță îngustă de un metru, un fel de fun­dă­tură ireală, cu garduri înal­te de-o parte și de alta. Vizavi stă­tea prie­tenul său Istrati, pictorul, pe care, atunci când voia să-l vadă, Brâncuși îl che­ma arun­când cu pietri­cele în gard, dintr-un sac pe care îl ținea întot­deauna la îndemână. Nu-i trecea niciodată prin cap să-l sune la telefon. Dincolo de gard, era un spațiu care fusese gol cândva, dar care, odată cu tre­ce­rea anilor, se transfor­mase într-o uluitoare și feeri­că gră­dină în care creșteau sălbatici copaci și arbuști, un fel de mică junglă perso­nală, care tindea mereu să acopere blocu­rile de mar­mură, trun­chiu­rile de lemn, în care el urma să desco­pere esențele care locuiau în­lăun­tru. Desișul de arbori proteja, ca o cortină cu pă­sări cântătoare, atelierul, de zgomotul metropolei. Ca să intri în acest paradis ascuns trebuia să tragi de o fu­nie la capătul căreia se afla un clo­pot din bronz, însă, în afara priete­nilor apropiați, puțini aveau cu­rajul s-o facă, pentru că Brâncuși era solitar și tăcut, retras și misterios, iar atelierul său era un spațiu in­vio­labil, în care străinii nu erau bine primiți. Niciun negustor de artă nu în­drăz­nea să-i bată la poartă, niciun admirator neinvitat nu se apropia.
Înăuntru însă, pentru cei cărora accesul le era per­mis, spectacolul atelierului era atât de fascinant, atât de straniu și atât de frumos în același timp, încât cei care călcau acolo pentru întâia dată rămâneau minute întregi, în prag, uluiți. Era o încăpere imensă, văruită în alb, largă și înaltă, orânduită în ju­rul unei vetre uriașe, așa cum exis­tau cândva în case­le țărănești, iar lumina părea că se prăbușește în va­luri prin feres­trele aflate foarte sus. De jur împrejur, într-o dezor­dine aparentă, erau sculele lui de lucru, men­ghi­ne și cio­cane, un enorm banc din lemn, trun­chiuri de co­paci, blocuri de marmură, po­lizoare, dălți, pie­tre enor­me pe care el le putea mișca de unul sin­gur, cu ajuto­rul unor dispozitive inventate de el. Într-un colț se afla o masă rotundă, din piatră, ase­mă­nă­toare cu Masa Tă­ce­rii de la Târgu-Jiu, scău­ne­le și bănci cio­pli­te din lemn de stejar, oale uriașe din lut. Din acest de­cor fantas­tic izbucneau în zbor către tavanul luminos al încă­perii Păsările lui fabu­loase, din oțel strălucitor sau din marmură albă, se ridi­cau în spațiu straniile lui Coloane ale infini­tu­lui, despre care el spunea că pulsează ase­meni respirației unei ființe vii, aerul era tăiat în scări de lumină de Cocoși despre care el vorbea ca și cum ar fi fost vii și al căror cântat el l-ar fi au­zit în fiecare di­mi­neață. De fapt, nimic nu era la voia întâmplării, căci Brâncuși era un magician al spațiului, al um­bre­lor și al formelor. Părea să aibă o legătură ireală nu doar cu lumina, ci și cu materia, nu numai cu piatra, cu metalul și cu lem­nul, dar și cu orice alt­ce­va atingea cu mâi­nile sale. Îi plă­cea să gătească el în­suși pen­tru prietenii lui, în ma­rile oale de lut pe care le păstra în ate­lier, făcute la roată ca în Hobița lui nata­lă. Avea aceeași plă­cere de a topi bron­zul în uria­șul cup­tor din mij­locul în­că­perii, ca și de a pre­găti fasole cu mă­mă­ligă și cu var­ză acră, cu care își tra­ta invi­ta­ții. Era rafi­nat și pri­mitiv în ace­lași timp. Lintea se fier­­bea me­reu în aceeași oală, fasolea în alta, și mă­măliga în alta, căci pereții de lut ai oale­lor tre­buiau să se îm­bibe de arome ce nu puteau fi ames­tecate, în același fel în care procedau strămoșii săi din satele gorjene de sub Carpați. Mili­oa­ne de fire nevăzute îl legau de un tre­cut la care el nu voia să re­nunțe, pentru că de acolo își trăgea esen­țele și puterile. Poate că din acest motiv n-a vrut să re­nun­țe nicio­dată la unele dintre Coloa­nele sale, ade­vă­rați Stâlpi ai cerului, fără de care atelierul său și-ar fi pierdut statutul de lume în sine, sepa­rată și unică. De aceea cre­dea, poate, că unele dintre Păsă­rile sale nu puteau fi scoase din lumea lor, fără ca ceva să se piardă din puterea lor de a zbura.

Beaubourg

Nimic din toa­­te aces­tea n-a mai rămas în pi­cioa­re. În lo­cul fan­tasti­cului ate­­lier al lui Brân­cuși sunt acum zi­duri reci. El a ști­ut îna­inte de a se muta pen­tru tot­dea­una în cimi­ti­rul Mont­­­­par­nasse, la câteva străzi dis­tanță, că aceas­tă lume ha­lu­ci­nan­tă pe care el o crease, singura în care operele lui pu­teau res­pira, ur­ma să dispară. Atelierul lui măr­tu­risea drumul său, rădăcinile și credința sa. Când a în­țeles că locul acesta urma să nu mai existe și că fiin­țele sale sublime ur­mau să ajungă în muzee, a vrut să le salveze. Mai în­tâi a vrut să doneze totul statului român, cu condi­ția ca totul să fie reconstituit acolo, acasă, exact așa cum a fost. Brâncuși ar fi vrut poate ca în felul acesta să se întoarcă acolo de unde plecase, cândva, cu o ra­niță în spate și cu o botă ciobănească în mână. Numai că lu­mea se schimbase. Era în anii '50, co­mu­niștii ve­ni­seră la putere și noii academicieni considerau opera sculptorului român, devenit faimos pe toa­tă pla­ne­ta, drept decadentă și în con­tradic­ție cu noile lor valori. Și atunci el a făcut un testa­ment prin ca­re totul reve­nea, după dis­pa­ri­ția sa, statului fran­cez. Cu aceeași condiție, ca atelierul să fie reconstituit în cele mai mici detalii. Fiecare sculp­tură tre­buia să fie pusă la locul ei, fie­care bloc de marmură, fiecare sculă, chiar și lumina trebuia să cadă în același fel. Atelierul său era de fapt ultima sa crea­ție, cea de­finitivă.
Beaubourg este o piață în centrul Parisului, si­tu­ată între câteva străzi istorice. În această pia­ță imen­să a fost cons­truit Centrul Georges Pom­pidou, o clă­di­re imen­să, cu un aer futu­rist, un con­glomerat de țevi de oțel, de cabluri și de tuneluri suspendate din sticlă, care adă­postește biblioteci, săli de proiecție, Muzeul de artă modernă și cine știe câte alte lucruri. Jos, la baza acestei structuri, pe care unii o consi­de­ră o mon­s­truo­zitate, arhitecți faimoși au re­construit, într-un pavilion separat, atelierul lui Brân­cuși. Este o clădire cubică, cu grilaje grele, în spatele căro­ra se deschid uși străluci­toare din sticlă. Intru, și interiorul pa­re aseptic, ca într-o stație orbi­tală.
Atelierul lui Brâncuși este se­parat de lume prin pereți colo­sali de sticlă, dincolo de care nu se poate trece. Mai în­tâi am o sen­za­ție stranie, ca și cum totul nu ar fi decât o buta­forie, apoi văd că da, totul este acolo, în spatele pereților de sticlă, nu­mai că Pă­să­rile lui plu­tind în spa­țiu au zborul frânt, un efect straniu face ca stâlpii su­perbelor Coloane ale Infi­ni­tului să pară curbați, iar res­pirația lor, despre care vor­bea Brân­cuși, asemenea respi­ra­ției omenești, pare a se fi oprit pentru tot­dea­una. Ani­ma­lele fan­tas­­tice plăsmuite de el sunt acum în cușcă. Marele Pește din mar­mură gri stă în­cre­menit deasupra unei mese din piatră și nicio scân­­te­iere nu mai aleargă pe su­pra­­fața lui perfec­tă, pen­tru că fo­cul din marea va­tră româ­neas­că a maes­trului nu se va mai aprinde nicio­dată. Poate că arhitecții aces­­tui spațiu de care Fran­ța poate să fie mân­dră au calculat per­fect, poate că totul reproduce într-un fel subtil propor­țiile acelei lumi, dar aceste Domnișoare Po­gany, grupate într-un colț pe soclurile lor de lemn, par stinghere. Ochii lor sunt mai mari și mai goi ca nicio­dată. Trec mai depar­te, până la fereastra urmă­toa­re a acestui muzeu și văd acolo nenumă­rate unelte ale lui Brâncuși, aran­jate fru­­mos, lustruite, menghi­ne­le și fe­răs­­tra­iele cu mânere tocite de mâinile lui, chiar și rulmenții cu bile pe care îi folosea ca să mute marile trupuri ale co­coșilor vii, de piatră, în func­ție de miș­ca­rea soarelui de pe cer. Ceva funda­men­tal însă lipsește. Dar ce? To­tul este per­fect. Câți­va vizitatori americani stau în­cre­meniți de zeci de mi­nu­te, privind din­colo, în acvariul de sticlă, și încearcă să în­țe­leagă ceea ce s-a petrecut. Știu că pentru ei Brâncuși este un zeu și că în­cearcă să-și imagineze cli­pele acelea ma­gice în care, cum zicea el, "piatra își ia zborul".
Apoi, după un colț, descopăr că pere­ții sunt ta­pe­tați cu fotografii vechi, re­pre­zentând atelierul așa cum a fost. Dea­supra tuturor acestora este o fotogra­fie a lui Brân­cuși care te pri­vește în ochi. Stă așezat pe masa lui de piatră, cu mâi­nile încrucișate, ca într-un mo­ment de repaus. Aceeași privire de călugăr alb, fixă, ca un ax îm­prejurul căruia se învârte universul.
Și atunci am înțeles. Niciodată arhitecții francezi n-ar fi putut face mai mult decât au făcut, pentru că ceea ce lipsește este El, Brâncuși, personajul acesta fabulos care făcea legătura între pământ și cer, care știa să dezgolească cu mâinile sale sufletul pietrei. Toa­te aceste obiecte aveau viață datorită lui, datorită a ceea ce el era. Descendența lui, locul din care ve­nea, felul în care vorbea, se îmbrăca și mânca, privi­rea lui. Poate că unui român îi este mai ușor să com­pleteze spațiile lip­să, căci formele scaunelor lui Brân­cuși îi sunt fami­lia­re, Coloanele acestea ale infinitului sea­mănă cu acele columne ale cerului care se puneau la căpătâiul cio­banilor morți din Carpați, iar Măiastra seamănă cu si­luetele pă­sărilor care le conduceau su­fletele la cer.
Brâncuși a vrut să salveze ființele ieșite din mâi­nile lui, de singurătatea muzeelor, și de aceea a vrut să păstreze neschimbată lumea în care ele se năs­cu­seră. Singurul lucru care lipsește pen­tru ca lumea lui Brâncuși să aibă via­ță la Beau­bourg este sufletul. Adică el, Brân­cuși.

Vânătoarea de umbre

Am străbătut Pa­risul zile la rând, du­când în ruc­sac cărți și reviste, fotografii, bio­grafii și studii savan­te despre Brâncuși, adul­me­când străzile și clădirile pe unde vreo urmă a pa­­șilor lui ar mai fi putut ră­mâne, spunându-mi: "Uite, aici venea el în tinerețe, când era sărac și muncea ca spă­lător de vase, noaptea, aici a lo­cuit atunci când se în­gri­jea de clopotele stră­ve­chii biserici în care se cânta românește, iar aco­lo, în atelierul lui Rodin, a lucrat un timp cot la cot cu Coandă". Numai că totul părea o vânătoare de um­bre. Fotografiile de epocă refuzau să se suprapună pes­te timpurile moder­ne, figura lui de patriarh se spul­bera ca cețurile duse de vânt, atmosfe­ra magică pe care el o emana în amin­tirile celor care l-au cunos­cut refuza să se în­chege. Unii și-l aminteau ca pe un ță­ran meta­fizic și genial, scufundat în tainele uni­ver­sului în timp ce șle­fuia, săptă­mâni la rând, la una din­tre Păsările sale; alții îl vedeau ca pe un fel de He­fais­tos, un zeu al fo­cului și al esențelor pu­re.
Eugen Ionescu reme­morează o clipă halu­ci­nantă, petrecută cu puțin timp înaintea morții lui Brân­cuși. Era foarte bătrân și stătea lungit în patul din atelier, cu o căciulă de blană albă pe cap, tăcut. Și, deodată, o vede pe fiica lui Eugen Ionescu, pe-atunci o fetiță de 11 ani. Bătrânul e cuprins de o emoție gro­za­vă, îi ia mâna și-i spune: "Frumoasa mea, te aștept din­totdea­una și sunt fericit că ai venit în cele din urmă, numai că, vezi tu, acum sunt atât de aproape de Dumnezeu, încât nu mi-a mai rămas decât să în­tind mâna ca să-l ating".
Un domn distins pe care l-am întâlnit la biserica românească, Titus Bărbulesco, mi-a povestit cu toată seriozitatea cum Brâncuși, în anii '40, celebru deja în toată lumea, intră într-o duminică în biserică, îmbră­cat în hainele lui din postav gros, și cân­tă, odată cu preo­tul, pe tot parcursul sluj­bei. La sfârșit, își umple bu­­zuna­re­le cu anafură, tă­cut, își face cruce și pleacă. Mar­torul nostru îl vede pe Brân­cuși la ieșire împrăș­tiind anafu­ra de-a lungul pe­re­ți­lor. "Pentru șo­ri­cei", i-a spus el.
Încetul cu înce­tul, am început să în­țeleg motivele pen­­tru care Brân­cuși este alt­fel pentru fie­ca­re dintre cei care l-au cu­noscut. Omul care stâr­nea fur­tuni cu sculp­tu­ri­le sale în mu­zeele ame­ri­cane este ace­lași cu Brân­cuși, cel ca­re fierbea fasole pentru prieteni în oale de lut. Omul ca­re a ple­cat în In­dia ca să facă un Tem­plu al Re­cu­le­gerii pen­tru un ma­ha­rajah fasci­nat de siluetele mag­nifice ale Păsă­ri­lor sale este ace­lași Brân­cuși care străbătea dealurile și pădurile Gor­ju­lui, purtându-și de mână iubita irlandeză prin para­di­sul copilăriei sale. Omul care visa să ridice la Chi­cago o Coloană a infinitului înaltă de 125 de me­tri este ace­lași țăran din Hobița care a purtat toată viața haine de postav și a cărui singură Coloană rămasă în picioa­re se află, nu întâmplător, în România. Oriunde ar fi trăit Brâncuși, în America, la Paris sau la Roma, el ar fi fost același, la fel de neschimbat ca ciobanii de prin munții noștri, de care îl legau misterioase canale nevă­zute. "Zborul mi-a ocupat toată viața", zicea el, și poate că de-aceea, căutarea lui Brâncuși undeva anu­me este vânătoare de umbre.