IOAN GYURI PASCU - "De acum înainte, s-ar putea să fiu văzut mai puțin la televizor" (Interviu acordat revistei "Formula AS" în anul 2003)

Micul clown a fost, de fapt, Micul Prinț, care s-a întors pe planeta sa

"De mic copil am știut că voi ajunge pe scenă"

- Dacă ar realiza cineva un top al celor mai iubite ve­de­te din România, cu siguranță că te-ai cla­sa pe po­diu­mul în­vingătorilor. Dincolo de talentul tău "multilateral" dez­vol­tat, iradiezi o cumse­că­de­nie uriașă, o dispo­ni­bi­litate a­fec­tivă extrem de rară în ziua de azi. Unde se află izvorul ei?

- Fiind cel mai mic din patru copii, am primit cele mai multe alinturi și pupă­turi, față de cei trei frați ai mei mai mari (din prima căsătorie a mamei mele, ră­masă văduvă, înainte de a se recăsători cu tata). Dar ne-am iubit ca și cum am fi fost frați buni, ne luam apă­ra­rea unii altora, mai ales ei mie, pentru că eram tare năzdrăvan, pe cât eram de mic și de firav. Fac par­te dintr-o familie mul­ti­et­­nică din Ardeal (sunt din Ag­nita, un oraș în apropierea Si­biu­lui) cu un tată ro­mân-or­todox și mama catolică, ju­mătate un­gu­roaică, un sfert slo­­va­că și alt sfert poloneză. Până târ­ziu-încoace, noi ne-am adresat părinților cu "dumnea­voas­tră" (ca în fostul im­periu austro-ungar - "Frau Mutter", "Herr Vater"). Un pro­to­col fa­milial și o educație poa­te puțin cam aspră și rigu­roasă, în spiritul dogmei și mo­ra­lei creș­tine, cu un sentiment al mân­driei exa­cer­bat până aproape de or­go­liu, care cumva mi-a ciun­tit un pic aripile, mi-a înfrânat ima­gi­na­ția. De aceea, mi-a și cres­cut nă­val­nic do­rința de a fi și alt­fel de­cât ei, de a cunoaște și al­tă lume, de a depăși tiparele, de a-mi urma visurile. De mic copil am știut că voi ajun­ge pe scenă, pe ecran. Că mă voi adresa oa­me­ni­lor. Am ple­cat de tânăr cu chi­tara prin lume, ceea ce mi-a ofe­rit o mai mare deschi­dere asu­pra lumii ei. Când m-am în­tors, nu m-am mai adresat părin­ți­lor cu "dum­nea­voas­tră", și a fost bine, că am mai des­tins atmosfera, ex­pli­cându-le că respectul și dragostea mea față de ei sunt neștir­bite.

- E important ca un copil să fie înconjurat de afec­țiune? Te întreb, fiindcă lumea de azi pare să fie stânjenită de dragoste.

- E foarte important să crești într-o atmosferă de afec­țiune, să înveți de mic ce e iubirea. Asta îți dă în­credere în tine, te face optimist și cutezător. De altfel, tot ce se află în jurul nostru e o materializare a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, și e bine să înțelegi lucrul ăsta din timp. Motorul mișcării este iubirea. Nu există nimic în afara ei. Doar teama și întunericul.

"Numele unei minuni: Iarina"

- Ai și tu un copil. Cum îl crești? Cum îți pre­gă­tești fetița pentru viață?

- Când Iarina a venit pe lume, am înțeles că exis­tă, cu adevărat, minuni. Din­colo de sentimen­tul de îm­pli­nire pe ca­re ți-l dă, un co­pil îți dez­văluie esen­­ța di­vi­nă. Copiii văd îngeri și zâne, uni­versul lor e popu­lat de ființe fan­tas­tice, și vorbesc cu ele. Noi ne uităm, dar nu vedem nimic. Ia­rina desena la doi ani "În­geru' lu' ma­mi", sus­ținând că îl vedea. Co­piii se nasc înțe­lepți și uită, apoi, când încep să vor­beas­­că, pentru ca apoi să învețe din nou, treaptă cu treap­tă. În ce mă privește, mai am foarte puține lucruri funda­mentale s-o învăț pe Iarina. Sigur că mi-ar plăcea să fie un bun muzician - este elevă la Li­ceul de Muzică "Dinu Lipatti" și câștigă concurs după concurs la pian -, dar, iată, ea vrea să se facă me­dic veterinar. Are două broaște țestoase și un câine cio­bănesc mioritic, pe care le îngrijește cu mare dra­goste și devotament. Nu tre­buie decât să își urmeze crezul, ca să fie fericită în viață, cu alegerile ei. Și să fie sănătoasă. Chiar dacă eu și mama ei, scri­itoarea și editoarea Daniela Pascu, nu am avut atât timp cât ne-am fi dorit ca să stăm cu ea, i-am dăruit toată dra­gostea noastră și am asi­gu­rat-o de ea în fiecare zi, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt. În general, foarte mulți părinți uită să învețe de la copii și pretind că numai copiii au de învățat de la ei. Eu am învățat de la Iarina să fiu mai răbdător, mai în­gă­duitor, am reîn­vățat jocul copilă­resc, am redescoperit do­rința de afec­țiune și dăruirea iubirii în mod dezin­teresat. Însă lecția răbdării a fost cea mai mare dintre toate. Și m-a mai învățat să lucrez la computer, pe care ea îl "bu­tonează" de pe la trei ani. Copiilor le e foarte ușor să acceseze și să se miște în planul vir­tual. Și, până la urmă, ce e realita­tea, dacă nu tot o plăsmuire a minții noastre?

- Văzută de la distanță, viața ta pare fericită și îm­plinită. Totul pare să se con­sume la parametri maximi: pro­fesia, fa­milia, poziția socială. Con­sideri că ți-ai gă­sit direcția definitivă?

- Absolut. Iar ea-mi este dată de legătura mea permanentă cu Dum­ne­zeu. Tot ce fac primesc de la el. Tot ce dăruiesc e dar de-al lui. Am ce­rut ajutorul și dragostea Lui și le-am pri­mit. Totul e să accesezi "bu­tonul", le­gătura cu El. "Cere și ți se va da!". Ca­ută-L pe Dumnezeu, roa­gă-I-te și El îți va răspunde.

"Pentru omenie nu-ți trebuie școală"

- Urcușul acesta spiritual a fost un drum pe care l-ai parcurs pu­nând un pas după celălalt, sau ai făcut un salt uriaș, deodată? Ai în­vățat singur sau ai avut un ma­estru?

- Pas cu pas. Și am avut și ma­eștri. La loc de cinste între ei se află bunica mea din partea mamei, slova­co-poloneză, care era o mare în­țeleaptă. Primul lu­cru învățat de la ea a fost că "pentru omenie nu-ți tre­­buie școală". Ea avea doar două clase, dar citea zia­rele și în română, și în maghiară, era foarte interesată de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei, voia să fie in­for­ma­tă la zi și comenta foarte pertinent eve­nimentele epo­­cii. Un maestru mi-a fost și învă­ță­toarea mea din școa­­la primară, și apoi sora mea cea mare, care s-a pră­­pă­dit, Dumnezeu s-o odihnească, și la a cărei pier­dere am suferit foarte mult! Apoi am găsit maeștri prin cărți. Una de căpătâi a fost pentru mi­ne "Învă­ță­tura ora­lă a maestrului Aivanhov". Aces­ta era un trăi­tor în­tru credință bulgar ortodox, un bun cunoscător al Sfin­tei Scripturi, dar și al cărților sfinte ale iudais­mului și ale altor religii, care a trăit în Fran­ța și a tre­cut la cele veșnice în 1986. M-au ajutat foar­te mult scrie­rile lui, pentru că nu sunt pur teoretice, și m-am regăsit în multe din punctele lui de vedere asupra su­biectelor ca­re mă preocupă. Iar de la noi, pă­rintele Ar­senie Boca, Sfântul Ar­dea­lului, mi s-a părut a fi cu ade­vă­rat un îndru­mă­tor de neam întru credință. Dar chiar și marii maeștri au avut, la rândul lor, maeștri. Pă­rin­tele Arsenie Boca, de exemplu, a stat la Muntele Athos și a fost îndrumat în duh de un călugăr care trupește murise cu un secol înainte, dar și de Sfânta Fecioară, în mod direct. Am citit cărțile părintelui Ar­se­nie Boca, am mers la Mâ­năstirea Sâmbăta unde a păs­torit, și la Pris­lop, la mormântul său, am văzut bi­se­rica de la Drăgănescu, pictată de el, o feerie creș­tină. Chiar dacă nu a fost încă declarat sfânt de Bi­se­rica Ortodoxă Ro­mână, spiritul lui veghează și îi ajută pe români și acum. Am simțit și eu puterea lui, când m-am închinat la mormântul său de la Prislop. Mai sunt și alte ase­me­nea locuri. Am fost de curând în Fran­ța, la Lourdes, și aș recomanda tuturor celor care pot să meargă în locurile de pelerinaj creștine. Con­tează prea puțin dacă sunt ortodoxe sau catolice, în toa­te religiile Iisus Hristos a adus legea iubirii peste le­gea talio­nu­lui și a deschis poarta spre lumină, adu­cându-ne mân­tuirea. Două mii de ani nu am fost în sta­re să înțe­legem lecția iubirii și a iertării și ne-am pier­dut ener­gia în războaie fără sens.

"Dintr-un bob de muștar iese un arbore"

- Problema credinței capătă consistență tot mai vizibilă în viața ta. Ai scris chiar și câteva cărți de îndemn spre cău­tarea lui Dum­nezeu. Ce fel de reacții ai avut din partea cititorilor tăi?

- Am primit foarte multe ecouri, toate pozitive. Mulți mi-au mărturisit că "În căutarea armoniei", apă­rută în 2005, le-a schimbat viața. Toți țin cartea pe nop­tieră, ca să citească din ea în fiecare seară, să se detașeze de grijile zilei, să găsească pacea și liniștea sufletului. E o carte pe care am scris-o în trei zile. Con­sider că am avut bucuria de a fi fost ales să o scriu, nu știu dacă am avut inspirație, sau pur și simplu cu­vin­tele ve­neau singure și se așterneau pe hârtie. A pa­tra zi, am vrut să mai adaug ceva, dar n-am mai putut scrie un rând. Mai mult a durat până ce soția mea, Da­niela, a re­dactat-o, și până ce o gra­ficiană, româncă sta­bilită în Olanda, mi-a făcut niște ilus­trații superbe. Orice carte e un îndrumar de viață, te învață ce­va. De multe ori, dincolo de cuvinte se ascunde un înțeles mai adânc, așa ca în parabolele lui Iisus. El zicea că tre­buie să avem credință cât un bob de muștar, iar mulți dintre semenii noștri înțeleg asta, ca și cum ar trebui să avem atâta credință cât să mergem la bi­serică, du­minica, de exemplu, iar când ieșim de acolo să-l în­ju­răm pe cel întâlnit pe stradă. Dar dintr-un bob de muș­­tar iese arborele care face alte mii de fructe, de boa­­­be mici. Astfel trebuie să înțelegem credința, lu­cră­toare și roditoare încontinuu.

- De la o vreme, Dumnezeu ne dă semne de su­părare. Cu atâtea dezastre naturale care amenință pământul, nu de puține ori am avut sentimentul că se apropie sfârșitul lumii. Să fie o pedeapsă pentru rău­tă­țile noastre?

- Uneori, a fost nevoie de mari tragedii ale istoriei sau de cataclisme naturale ca să provoace mutații bruș­­te în conștientul colec­tiv. Eu nu pot să prevăd vii­torul, nu sunt un clar­văzător, dar mă uit și eu, ca tot omul, la televizor, ur­măresc documentarele științifice și citesc mult. Așa că nu trebuie să fii pro­fet ca să vezi că toate cataclismele sunt o urmare a proastei ad­mi­nistrări a acestei pla­nete de către ci­vi­lizația noastră. Dum­ne­zeu ne-a dat na­tura în gri­jă și păs­trare, dar noi am dis­trus-o, am mu­ti­lat-o. De aceea, nu peste mult timp, apa va fi mai prețioasă ca aurul, va fi mo­ne­da de schimb a vii­to­rului. Trebuie să în­vățăm să respectăm na­tura, să căutăm alte forme de ener­gie, astfel încât să nu mai agresăm me­diul pentru a stoarce și a ex­ploa­ta până și ultima picătură de zăcământ din sol. Ener­gii mult mai sub­­tile și mai nepo­luante decât cea de­ga­jată prin arderea com­bus­tibililor pro­ve­niți din petrol au fost descoperite, dar nici rușii, nici ame­ri­canii nu suflă o vor­bă despre aceste lu­cruri. Curând, vor "răsufla" mai multe ade­văruri, din cele care au fost ținute sub obroc până acum. Dacă nu, va trebui ca lumea contemporană, dintre toate ci­vi­lizațiile care s-au succedat pe Pământ, să-și asume res­ponsabilitatea pentru distrugerea pla­netei și să gă­sească cât mai repede un alt loc, o altă pla­netă pen­tru a o coloniza. Dacă vom mai avea timp!... Și oa­me­nii de știință, și li­de­rii religioși au ți­nut secrete multe cu­noștințe față de marea masă. Acum, văd prin docu­mentarele de televiziune că multe din acestea sunt dezvăluite, pen­tru că e nevoie să salvăm Pământul. E un semn bun. Mie nu-mi e tea­mă, știu că un sfârșit în­seam­nă un început. Nu ne mai e permis să spunem "nu știam...". Să vedem viața cu ochelari de cal, să tră­im în igno­ranță. Trebuie să în­țe­legem că menirea noas­tră, dru­mul nostru pe Pă­mânt, este de a reface le­gă­tura cu Di­vinitatea, cu Dumnezeu.

"La jumătatea vieții"

- În ultima vreme, chiar și textele melodiilor tale au o în­cărcătură spirituală, fără să fie niște ma­ni­feste în acest sens.

- Ultimul meu album a fost "Jocul de-a joaca", apă­­rut în 2004, după care a urmat o selecție din cele mai de succes melodii ale mele, intitulată "12 ani, 12 ba­lade", editat în 2005, și care a însoțit un turneu prin toată țara, făcut împreună cu trupa mea de acom­paniament, "The Blue Workers". Acum am gata un nou material, ce așteaptă să iasă pe piață. Se cheamă "La jumătatea vieții". Piesa care dă titlul albumului este extrem de confesivă, în care arăt cam ce am făcut eu în viață până acum, cu bune și cu rele.

- Toate "zidirile" au nevoie de liniște su­­fle­tească. Tu ai a­vut norocul unui partener de viață care să se acordeze cu tine în "cuget și în sim­țire".

- Și eu, și soția mea, am avut de în­vățat unul de la celă­lalt. Suntem firi opuse (eu Fecioară, ea e Ber­bec), abordăm diferit problemele, și de aici au ieșit, cel puțin la început, de nenu­mă­rate ori scântei. Dar din punct de vedere spi­ritual, avem ace­leași opinii, ace­leași preocupări. Ne ajutăm și ne susținem reci­proc, îmbunătățind în­continuu relația noas­tră.

- Pentru final, te rog să ne deschizi ușa unei zile din viața ta...

- Mulți mă întrea­bă cum reușesc să fac atâtea lucruri deodată: să și cânt, să și joc, să și compun, să și scriu, să și ci­tesc. Uneori, ai surpriza să constați că timpul se dilată sau se contractă, în funcție de răb­darea ta și de plă­cerea cu care faci lucrul respectiv. Nu trebuie să lă­săm timpul să fie stăpânul nostru, ci noi trebuie să fim stăpânul lui, să ținem noi hățurile. Dar pentru asta trebuie să fim mereu atenți. Mereu să ve­ghem. Iar când faci un lucru cu drag, oricât de mă­runt, iese bine. Acum sunt implicat într-un proiect la Teatrul Național din Cluj, un musical cu actori și pă­puși, după "Vicontele", de Eugen Ionescu, care va avea premiera la sfârșitul lui septembrie. Apoi vreau să plec într-un turneu prin țară, pentru a-mi promova noul disc, "La jumătatea vieții", pe care sper să-l lan­sez curând, până în no­iem­brie, la casa mea de discuri, "Tempo Music". Chiar dacă nu se aud la toate radio­urile cântecele mele și nu se sparg vitrine când scot un disc, con­certele mele au succes la public și sunt din ce în ce mai solicitat, pentru că s-a dus vorba des­pre mine așa, din gură în gură, fără să am o sus­ținere mediatică consistentă. Anul trecut am avut un proiect foarte frumos, cu un ciclu de șase concerte prin țară, în com­pania unui mandolinist și a unui chitarist ir­lan­­dez, care aveau niște compoziții foarte interesante, ins­pirate din folclor, un turneu pe care mă gândesc să-l repet. Aștept acum un proiect de film al unui re­gizor ungur, am jucat și anul trecut într-o producție un­gu­rească, în care am vorbit în ungurește, ro­mâ­neș­te și englezește. Cu grupul "Divertis" sunt implicat în realizarea parodiei politice de desene animate "Ani­mat Planet", în ianuarie vom turna un nou serial. Până atunci, mi-am cerut voie de la colegi să iau o pauză pentru a-mi finaliza proiectul de disc și pe cel de teatru de la Cluj. Nu m-am certat din cauza asta cu colegii din "Divertis", cum ar putea specula ziarele, ba chiar au fost înțelegători. Pentru proiecte de mai mare anvergură am nevoie de timp, or eu trebuia să fiu săptămânal la filmare cu "Divertis". De acum înainte, s-ar putea să fiu mai puțin văzut la televizor, dar să nu se sperie nimeni: voi reveni!