"Hai, Gorju!" se strigă din sală, și spectatorii aplaudă cu multă căldură, încântați de ceea ce aud, în vreme ce în spatele sălii, tineri și oameni de-o vârstă la care nu te-ai gândi că s-ar ridica de pe scaune au încins o horă cu scântei. În sfârșit, muzicile tradiționale s-au întors la Muzeul Țăranului printr-un concert marca Speranța Rădulescu, garant al calității. La spectacolul acesta din 23 septembrie, care ne dorim să fie primul dintr-o lungă serie, pe scenă au urcat muzicanți de seamă din vechiul sat de lăutari Pârâu de Pripor, având-o ca "șef de trib" pe Mărgălina Cidoiu. A fost o adevărată seară de gală, cu doine, hori, sârbe și cântece "decent deocheate".
Născută cu vioara-n cui
Tăvălugul uniformizării și al modernizării a trecut și peste muzicile tradiționale gorjene, ștergând din farmecul lor aparte ce le-a făcut atât de îndrăgite. Însă Gorjul rămâne una dintre puținele zone în care mai poți asculta la câte o petrecere restrânsă câte o doină străveche, cântată fără stație, ca acum o sută de ani. Satele lăutarilor, cum este și Pârâu de Pripor, sunt păstrătoarele acestor comori, transmise din generație în generație, iar Mărgălina Cidoiu, cu vocea ei măiastră, face legătura cu lumea cea veche și cu muzica ei plină de emoție. De fapt, Mărgălina nu-i din Pripor. A ajuns în sat la 16 ani, ea s-a născut la vreo treizeci de kilometri distanță, în Ohaba. "Eu m-am născut cu vioara-n cui, așa se zice pe la noi. Da' chiar așa a fost, că tata, Sofronie Busnei, zis Gavrilă, cânta cu vioara și cu chitara, cânta și mama, Ana, pe care toți o știau de Lenuța, cântau și surorile mele mai mari. Ce se-ntâmplă, eu am fost singurul copil al lor împreună, da' mama avea trei fete și un băiat, pe Valerică Feraru, din prima căsătorie. De când m-am născut, cânta muzica în casă. Era lumea săracă, nu ca acum, mă punea mama în pat, cât făcea ceva de mâncare, eu mă puneam pe cântat și mă lua somnu'. Am început să cânt de mică, de la patru-cinci anișori. Cum eram cea mai mică din familie, toată lumea mă iubea. Cum mă vedeau, mă luau în brațe și mă pupau. Și la vârsta de zece ani, asta era-n '53, am vrut să merg cu tata, cu mama și cu sora mare la cântare. «Ia-mă, și pe mine, tată, la o nedee, la un hram, să cânt cu voi!». Tata n-a vrut, «Mă tată, e departe, e vreo zece kilometri, mergem pe jos și te dor picioarele». Și nu m-a luat. Eu am luat o sapă, am zis că fac curățenie prin curte, tai iarba, da' de necaz, am tăiat cu sapa toate florile și m-am tăiat un pic și la picior. După aia, n-am mai răbdat, am aruncat sapa, mi-am luat papucii-n mână și-am fugit după ei, în satul Covrigi. Pe vremea aia nu-ți era frică să mergi singură, am mers singură ani de zile, și mai aveam și eu un cercel, un inel, da' nu m-a afectat nimeni. Nu s-a legat nimeni de mine. Mai mergi și azi pe stradă singur, că imediat cum ieși, te-a și afectat. Și când m-a văzut tata, a rămas săracu' cu gura căscată: «Cum ai venit tu, mă, tată, până aici?». Eram mică, mă urcau oamenii pe mese să mă vadă cum cânt."
"E drăguță foc, și dac-o auzi cum cântă..."
Pe când avea 16 ani, un lăutar cu firmă serioasă din satul Pârâu de Pripor, Nicolae Cidoiu, a venit la Ohaba să o ceară de nevastă. Avea 23 de ani, făcuse armata, dar Mărgălina ar mai fi copilărit. Nici tatăl ei nu a vrut să-i dea drumul, i-a spus omului că-i prea mică. "Ce se-ntâmplă, un verișor de-al meu s-a căsătorit cu o fată din Pârâu de Pripor și bărbatu' ăsta-l meu l-a întrebat atunci, «Mă, n-ai și tu o fată la tine-n sat s-o iau de nevastă?». «Am una, o verișoară de-a mea, da-i mică. E și drăguță foc și dac-o auzi și cum cântă...». Eu am zis că mă mărit după 20 de ani, nu era ca acum, să știe fetele tot despre băieți, eu la 16 ani nu știam nimic. Tata a zis că-s mică și că n-are ce să-mi dea zestre, dar Cidoiu a zis că lui nu-i trebuie nimic, decât pe mine. Și mi-a zis «Măi, fată , eu nu pot să vin aici la familia ta, că nu pot să-mi las părinții și nu am cu cine cânta aici, așa că vii tu cu mine». Mie mi-a plăcut de el cum cânta cu vioara, foarte bine, mai era și drăguț, curat, simpatic. Și adevăru' e că și eu voiam să plec din satul meu, că acolo nu prea aveam cu cine cânta, erau doar două-trei familii de lăutari. Când am ajuns la Pârâu de Pripor, acolo era plin de lăutari, da' n-aveau cântărețe, mai cântau oamenii cu gura. Așa că am fost campioană acolo, le-am mai învățat eu pe câteva fete să cânte. Alt sat, altă lume, și eu singură acolo, printre ei. Da' m-am obișnuit, de dragul soțului, al copiilor, m-am obișnuit și am stat cu bărbatu' până s-a întâmplat să moară, la 62 de ani. Am doi băieți, la amândoi le-am făcut casă, amândoi cântă, și am nepoți și nepoțele, un nepot profesor de muzică la Motru, și am două strănepoate, pe Daria, de cinci ani și pe Iulia, de zece ani, care e la școala de muzică. Când se face mare, o dau și pe ailaltă. Astea două mă moștenesc pe mine."
Străbunica la nuntă
- Dumneavoastră pe cine ați moștenit?
- Pe mama, pe surorile mai mari, pe bunica. La noi se spunea că dacă ți se naște fată, ai cântăreață. Da' mai mult am moștenit-o pe străbunica, Leana lu' Coadă, care-a trăit până la 104 ani. Ea ne spunea să fim cuminți, să cântăm la fel, și ăluia bun, și ăluia rău, să nu facem separatisme de astea. Că dacă râzi de unu' mai nărod, mai sărac, râzi de tine. Săracu', poate așa l-a lăsat Dumnezeu și eu ce să fac, să-l bășcălizez? Păi atunci pe mine mă bășcălizez. Ehei, câți bețivi n-am împăcat eu pe la nunți, să nu ajungă să se certe, să se bată, îi luam pe fiecare și le spuneam la ureche: "Lasă, că îi cânt lu' ăsta mai întâi și după aia ție, da' ție ți-oi cânta mai frumos." Eu, că eram cea mai mică, mergeam cu străbunica pe la nunți, pe la petreceri, că toată lumea o invita, cât era ea de bătrână. Avea daru' ăsta, să citească omu' și să-i facă pe loc un cântec , îi spunea cum s-a născut, cum o să-i fie, ca o vrăjitoare. De la ea am învățat eu până la 16 ani, plus haru' pe care l-am primit de la Dumnezeu, să inventez cântece. Uneori, melodia e veche, da' cuvintele-s ale mele. Că altfel îi cânți fiecăruia, nu-i ca la concerturi de astea, de le cânți la toți la fel. Dacă-i unu' tinerel, îi cânți "Ridică, mândră perdeaua/ Ca să văd să-mi iau mantaua/ Că mă prinde zorile și mă prinde ziua-n sat/ Nesătul de sărutat." Dacă-i cânți lu' unu' despărțit de nevastă, îi cânți "Ce credeai, mândruță, c-am să mor de dorul tău?" Dacă-i unu' însurat, îi zici "Am nevastă cam drăguță/ Mă ia-n brațe, mă desculță/ Îmi dezbracă hainile,/ Îmi blesteamă mândrele" Astea-s cântece pe care nu le auzi la radio și la televizor. Ce auzeam eu la radio și nu mai puteam de bucurie erau cântecele doamnei Maria Lătărețu.
- Ați cunoscut-o?
- Foarte mult am iubit-o. Eram mică, la Ohaba, și cum auzeam un cântec de-al ei la radio, o luam la fugă într-o pădurice aproape de casă, cu un creion și un caiet, și notam acolo. Imediat prindeam, cu melodie cu tot. Așa i-am ținut minte cântecele. Și mai târziu, aveam 26-27 de ani, i-am văzut ultimul spectacol la Târgu Jiu. Eram cu soțul, a doua zi trebuia să mergem să ne facem buletin, că 10 ani n-am fost căsătoriți oficial. Și noaptea, după concert, când am ajuns la oamenii ăștia la care trebuia să dormim, prietenii lu' soțu', am găsit poarta încuiată. Ce ne facem, unde ne ducem? "Hai la hotel", zice el. Și acolo, peste cine dăm? Peste doamna Maria. Soțul meu o știa, cântase cu dânsa, așa că au început să vorbească. "Mă băiatule, asta-i nevasta ta?" "Da, doamnă, Mărgălina o cheamă." "Mi se păru că seamănă cu un lăutar cu care am cântat eu". Era vorba de tatăl meu, care cântase mai demult cu ea. Nici n-a trebuit să-i spun, a știut din prima că sunt cântăreață. Mi-a zis:"Măi fată, da' ce accent frumos ai, și știi și să râzi, ai toate talentele să fii o cântăreață mare.""Vai, doamna maestră", i-am zis, "da' eu cânt pe la nunți, pe la botezuri". "Și eu am cântat la fel, cu chitara, cu gura, pe unde ne lua. Poate ajungi și tu ca mine". M-a întrebat dacă tata are pensie, i-am zis că n-are, că n-a păstrat nicio hârtie, iar dânsa mi-a scris pe un colț de ziar o adresă unde să mă duc, și așa a avut și tata o pensie mică, acolo. Mi-a mai zis că mă invită la București, să dau un examen, da' s-a întâmplat că nu m-a mai chemat. Am rămas la Pârâu de Pripor, cu soțu', și ne-am făcut firmă mare și am muncit serios. Trebuie să muncești din greu. Muncesc și acum, la 74 de ani.
"Se bucură lumea de mine când mă vede"
- Unde mai cântați, unde vă mai cheamă lumea?
- La nunți, la petreceri, mă duc pentru că se bucură lumea de mine când mă vede. I-e drag lumii de mine, altfel aș mai sta și eu pe acasă. Da' nu mai e ca pe vremuri, când își puneau oamenii nunta după programul nostru, cu un an, șapte-opt luni înainte, ca să ne prindă.
- Aveți o doină frumoasă, "Mi-aduc aminte demult", care zice așa "Foaie vede mărgărit/ Mi-aduc aminte demult/ Stau în loc și-ncep să plâng/ Mă gândesc la viața mea/Și m-aprind ca vâlvăra".
- Asta peste tot a fost apreciată, a luat premiu' întâi la Viena, la Israel, Elveția, la Craiova, Suceava, Baia Mare. Și acum am ajuns să mă gândesc și eu la viața mea. E greu să nu te gândești cum a fost, ce-ai făcut, pe unde-ai umblat, câtă lume te-a iubit. Și nu mai poți întoarce roata să mai fii ce-ai fost. Și cât am mai umblat... Acu', nu mai merge nimeni pe jos, nici 50 de metri. Cum mai umblam noi, și cu acordeonul în spinare, câte 10-15 kilometri, peste văi, prin păduri, vai mama noastră, ca să ajungem să cântăm unde eram chemați. Mai plecam și cu o noapte înainte, când era mai departe. De Crăciun, cântam colinde toată noaptea, dimineața trăgeam la cineva în sat, dormeam câteva ore și porneam iar din casă-n casă, că seara începea balul. A doua zi ne spălam un pic, trăgeam un pui de somn și porneam, că veneau finii la nași și mergeam să le cântăm. Și așa o țineam patru zile. Toată viața am fost plecată de acasă. Da' nici că-mi pare rău. Acu' mi-aș lua papucii în mâini și aș pleca pe jos până la Covrigi, la nedee.
Foto: MIRELA RADU (2), GEORGIANA VLAHBEI (2)