Minunile Bisericii "Mihai Vodă" din București

Cristian Curte
- În centrul Bucureștiului, la doi pași de Casa Poporului, se află un lăcaș greu încercat de istorie: biserica Mihai Vodă. Ridicată de Mihai Viteazul, ea a fost mutată de comuniști, pentru a fi ascunsă în spatele unor ziduri de blocuri, grav mutilată, asemenea unui erou de război. Dar bunul Dumnezeu a ținut-o prin mila lui în picioare, iar astăzi, ca recompensă pentru suferințele ei, între pereții încărcați de sfinți, se întâmplă fapte miraculoase, mijlocite de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului -

Mânăstirea martirizată

Scrâșnetul metalic al excavatoarelor s-a auzit până departe, luni de-a rândul, din octombrie 1984 și până în primăvara lui '85. Maxilarele lor au tot rupt din frumoasa și vechea mânăstire Mihai Vodă, mare și pu­ternică aidoma unei cetăți, până când din ea nu a mai rămas decât biserica. Era frig și afară și în inimile oamenilor care priveau împietriți.
Calvarul ctitoriei primului unificator al românilor a început în după amiaza lui 9 martie 1977. De cinci zile, pământul gemea sub mormanele de moloz. Mâ­năstirea Mihai Vodă tocmai ce trecuse cu bine de cum­plitul cutremur al acelei primăveri, soldat cu mul­tă moarte și suferință. Atunci, chiar în ziua aceea ne­fastă, pe sub boltele reci ale turnului a trecut Ceau­șescu însuși. S-a uitat la situl geto-dacic, vechi de pes­te 3000 de ani, descoperit de arheologi chiar în incinta mânăstirii, și a întrebat - "Ce e aici?" Erau anii când în mintea "celui mai iubit fiu al poporului" se plă­mădea hidosul centru din blocuri al Capitalei, după model nord-coreean, iar străvechea cetate a lui Mihai Viteazul îi stătea în cale. Dictatorul a hotărât că marea lavră trebuie să dispară așa, peste noapte, la un simplu semn. Planul său de demolare a fost însă stăvilit de câțiva intelectuali, care s-au opus, scriind memorii, încercând să convingă înalți oficiali ai partidului, că Mânăstirea Mihai Vodă e neprețuită și trebuie, cu orice preț, păstrată. În final, "fiul popo­rului" s-a lăsat înduplecat, dar numai pe jumătate: mânăstirea a fost distrusă, iar biserica a fost lăsată să dăinuie, însă nu pe locul unde fusese înălțată, ci trans­latată trei sute de metri, dosită bine, după blocurile falnicului Centru Civic. Ceea ce nu reușiseră răz­boaiele, incendiile, ura turcească și lăcomia fanariotă, au reușit comuniștii, în doar câteva luni.

Inima din ziduri

Așa cum a supraviețuit, mutată din dealul Uranus, de unde domina întreg Bucureștiul, între blocurile reci și milităroase, biserica lui Mihai pare, cumva, ares­tată. Nu însă și aura ei, o lumină mai mult simțită decât văzută, care înconjoară biserica. De cum mă apropii, simt că plutește un mister pe străduțele dim­prejur. Istoria e aici, trebuie doar să întind mâna ca să o ating. Părintele paroh Adrian Beldianu îmi dă drep­tate. Îmi spune simplu că da, Dom­nul primei uniri a românilor e prezent și veghează asupra bisericii pe care a ctitorit-o și în care și-a pus tot sufletul și, poate, chiar inima. "Eu permanent l-am simțit aici. Simți «ceva», o prezență cumva omeneas­că, dar pe care nu o vezi. Eu știam că este el, pentru că simțeam multă bucurie. Când simți tristețe sau teamă, e sigur vrăj­mașul, care e rece și te sperie. Dar prezența lui Vodă e o prezență care vine mereu cu bucurie - și nu am fost singurul care l-am simțit, mi-a fost confirmat lu­crul acesta și de către credincioși. De aceea, întot­deauna, eu îl chem în ajutor când apar probleme pe care nu aș putea să le rezolv de unul singur. După Dumnezeu, Maica Domnului și Sfântul Nicolae, Mi­hai Viteazul este o piatră vie din temelia acestui sfânt lăcaș."
Vorbele părintelui nu sunt simple impresii. Ele au o temelie în profunda credință a marelui voievod, care a fost un lucrător asiduu al rugăciunii, pătruns de o dragoste sinceră pentru Dumnezeu. Istoricii nu au scris foarte multe despre aceasta, dar se știe din tra­diție că mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o cinstesc acum toți creștinii ce trec pragul bise­ricii Sfântul Gheorghe-Nou din București, a fost cum­părată de Mihai Viteazul. În tinerețe, când înde­let­nicirea sa de negustor de mătăsuri și giuvaericale îl dusese până în Italia, la Bari, întâlnise acolo un epis­cop catolic, grijitor al moaștelor sfântului Nicolae, pe care, cu sute de ani în urmă, cruciații le furaseră toc­mai din Mira Lichiei. Cum Mihai avea o mare evlavie la sfânt, i-a dat prelatului o mică avere pentru moaș­tele mâinii drepte a blândului Nicolae. Dar nu le-a așezat într-o biserică, ci le-a învelit în mărgean și le purta mereu cu sine, petrecute cu o curelușă după gât. Cu ele a purtat toate războaiele contra turcilor și tot cu ele a trecut pragul acestei lumi, în ziua în care a fost stră­puns de halebardele valonilor lui Basta, pe câmpul de lângă Turda. Pentru cre­din­ța aceasta a lui Mihai, călugării de la Mânăstirea Simo­nospetras din Sfân­tul Munte Athos, pe care vodă a rectito­rit-o, îl cinstesc ca sfânt. Ei spun că, po­­trivit tradiției atho­nite, Viteazul știa Psaltirea pe de rost și o recita zilnic, iar în bătălii, nu a luptat pentru sine, ci pen­tru credința creștină. De aceea, în trapeza mânăstirii athonite, Mihai Voievod Vi­tea­zul este pictat cu aureolă de sfânt, du­pă cum și credincio­șii de la biserica Mi­hai Vodă din Bucu­rești îl cheamă în ajutor ori de câte ori au trebuință.
Părintele Adrian Beldianu își amin­tește de un fapt stra­niu, petrecut în anul 1994, când a redes­chis biserica. "La început, la vecernie eram doar patru-cinci oameni la sluj­bă. S-a întâmplat atunci un fapt care ne-a uluit. În dreptul frescei cu Arhan­ghe­lul Mihail, înce­pea să se audă bă­taia unei inimi. De frică, ieșeam afară, pentru că nu înțelegeam nici noi ce se întâmplă; o luam ca pe o ispită vrăjmașă. Apoi a venit o doamnă și ne-a spus că există o legendă legată de biserica noastră și de ctitorul ei, Mihai Viteazul. Se spune că Vodă ar fi zis, atunci când a ridicat mânăstirea, că, de se va întâm­pla ceva cu el, inima să îi fie neapărat adusă și zidită în ctitoria sa. Așa ne-am dumirit și atunci am înțeles că legenda ar putea fi adevărată. Mi s-a părut extra­ordinar că inima domnitorului se aude încă bătând în zidurile bisericii sale."

Triumfătoare prin vitregiile vremii

Nu e ușor să ajungi astăzi la Biserica Mihai Vodă, pentru că e "închi­să", așa cum spu­neam, între blocuri. În vechime o zăreai de departe, înălțată, ca o cetate, pe un deal. În locul ales de domn, se afla o bi­sericuță mai veche, ctitorită de Vlad Dra­cul. Mânăstirea era fru­moasă și ma­re, împrejmuită cu ziduri largi, cu chi­lii multe, cuhnie, ar­hon­darice și casă domnească. La sfâr­șit, Mihai a ridicat și un pod în fața ei, pen­tru ca orice cre­dincios să poată tre­ce Dâmbovița mai les­ne. Dintru înce­put, Mihai Vodă a așe­zat-o ca sta­vro­pi­ghie, adică supusă doar Patriarhiei de Con­stanti­no­pol, ceea ce o ferea de ascultarea față de orice mitro­polit muntean. Apoi a dăruit-o cu acare­turi și sate și a închi­nat-o Sfintei Mânăs­tiri Simonospetras din Mun­tele Athos, pe care tot el a re­clădit-o, fapt pentru care și astăzi călu­gării aghioriți îl cins­tesc ca ctitor.
Cinstită ca sfânt lăcaș, onorată prin vechime și impor­tanță, străvechea mâ­năstire a lui Mi­hai Viteazul ocupa în Bucureștiul inter­belic un loc de frunte. A venit însă vifornița comu­nistă, o urgie mai grea decât invaziile turcești și decât cele mai puternice cutre­mure. În fața ei, bătrânul lăcaș avea să rămână fără apărare.

Renașterea

După demolarea incintei și translatarea sfântului lăcaș, ctitoria lui Mihai Viteazul a stat închisă aproape zece ani. Securitatea avusese grijă să nu se mai roage nimeni în ea. După revoluție, preoții au fugit de ctito­ria lui Mihai Vodă, pentru că știau că sfântul lăcaș trebuie restaurat, iar banii, în acei ani frământați de crize, erau puțini. În 1994, când părintele Adrian Beldianu a cerut să slujească aici, biserica era aproape părăsită. "Eu am fost primul preot care a redeschis-o și l-am bucurat mult pe patriarhul Teoctist cu asta. Biserica fiind închisă atâta timp, s-a distrus tot. Cerșetorii din cartier făcuseră focul în ea, cu lemnul stranelor, ca să se încălzească iarna, așa că pereții erau negri de fum. Am spălat la ei săptămâni de-a rândul. Într-o ladă erau păstrate icoanele, împreună cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Eu știu că ea a păzit, de fapt, sfântul lăcaș, de hoți. După cură­țenie, după ce puseserăm toate lucru­rile la locul lor, am găsit, într-o dimi­neață, lacătele tăiate de la amândouă ușile, și de la ușa de la altar, și de la cea exterioară. Erau larg deschise, date în lături și m-am speriat foarte tare, mi-am zis că nu mai găsesc nimic înăuntru, că hoții au furat toate odoarele și icoana făcătoare de mi­nuni a Născătoarei de Dumnezeu. Însă, când am intrat în biserică, am găsit totul neatins. Și a venit un cerșetor, care mi-a povestit totul: «Au fost hoți astă-noapte, părinte, da' mi-a fost frică să strig la ei, că mă omorau! Da' la urmă am râs de m-am prăpădit! » - «Păi, cum, măi, să râzi, în loc să țipi, să vină lumea să te ajute?!» - «Păi da, părinte, că au intrat în biserică și n-au putut să fure nimic, că a stri­gat o femeie așa de tare la ei, că s-au speriat toți și au fugit mâncând pământul! Da' nu era nimeni înăuntru, era biserica goală!» Atunci mi-am dat seama că a fost Maica Domnului. Are mare putere aici".

Icoana aprinsă

Icoana e tare frumoasă și foarte veche. Chipul Mai­cii Domnului e senin, vesel chiar. În mâna stângă își ține Pruncuțul, iar cu cea dreaptă arată spre El, spunându-ne că nu e un copilaș oarecare, ci Dumne­zeu întrupat. Peste icoana aceasta minunată, de la Mihai Vodă, au trecut patru veacuri, dar ea strălucește astăzi ca atunci când a fost pictată în Muntele Athos. Tradiția spune că monahii aghioriți ar fi vrut să-i dea Viteazului o icoană a Maicii Domnului, pictată chiar de ei, însă domnul a fost ucis înainte să primească darul. Cu toate acestea, athoniții s-au ținut de cuvânt și, în anul 1666, au zugrăvit icoana și au trimis-o la Mânăstirea Mihai Vodă din București. Și cum Dumnezeu răzbună întotdeauna ne­dreptățile, a transformat această icoană în mare făcătoare de minuni. Prin ea, Maica Domnului a fost mereu prezentă în biserica ridicată de Mihai, și este și astăzi aici, așa cum pot mărturisi credincioșii. I se spune "Hodighitria", adică, în limba greacă, "Povățuitoarea", pentru că Maica Dom­nului arată cu mâna spre pruncul Iisus, îndreptându-i pe oameni către Dumnezeu. Prea Sfânta face asta de câte ori este ne­voie, slujindu-se, uneori, de semne înfrico­șătoare. Așa s-a întâmplat când a fost pentru prima dată scoasă la lumină, după ce biserica Mihai Vodă fusese zăvorâtă de comuniști.
"S-a întâmplat în prima zi după ce făcusem sfințirea și târnosirea bisericii, în 1994. Atunci am pus icoana Maicii Dom­nului la loc de cinste, dar era nerestaurată. Avea un alt chip, pentru că, în loc să fie curățată, fusese repictată peste chipul original de trei ori. A doua zi de dimineață, când am venit la biserică, am găsit toată lumea adunată în pridvor. Un credin­cios mi-a zis scurt: «Arde Icoana Maicii Dom­nului!» M-am speriat grozav, crezând că luase foc și nu înțelegeam de ce nu sar credincioși cu apă. Atunci, un alt fiu du­hovnicesc m-a lămurit, spunându-mi că icoana nu a luat foc, ci că, pur și simplu, lemnul icoanei frige, fără nicio explicație. Cel care descope­rise lucrul acesta nu e oricine, e un credincios deose­bit al bi­sericii noastre, profesor universitar de fizică, a predat și în America, la New York. Când am ajuns eu, icoana încă era fierbinte și m-am gândit că Maica Domnului este supărată, pentru că pe atunci, icoana era crăpată, murdară, încăr­cată de vopseaua care acoperea ori­ginalul. Așa că am restaurat-o, iar acum am început să mă obișnuiesc că, la vreme de încer­care, iese o putere din icoană, făcătoare de minuni. Înțelegi că se întâmplă ceva cu ea, că este vie, că Maica Domnului este prezentă și se poartă diferit, în funcție de împrejurări - uneori ne privește zâmbi­toare, alteori, se încruntă, își schimbă figura, în funcție de ceea ce va urma. Au fost credincioși care au văzut-o aievea! Maica Domnului coboară uneori din icoană și le spune ceea ce trebuie să audă. Au văzut-o în chip omenesc! Ca să mă conving că nu au luat-o razna, i-am întrebat pe cei care mi-au povestit în ce limbă au vorbit cu Maica Domnului. Și mi-au răs­puns: «Părinte, n-am vorbit cu vorbe, am vorbit de la minte la minte». Alții o văd umblând prin biserică, înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri, binecuvântându-i pe cap pe unii credincioși. Toate acestea au început să se întâmple mai ales după ce am restaurat icoana Prea Sfintei, am adus-o în biserică înainte de Paște, cu procesiune, cu rugăciuni, am sfințit-o, și, din momentul acela, Maica Domnului a început să se poarte ca stareța mânăstirii noastre, ca o mare făcă­toare de minuni, o mare povățuitoare, care ne călău­zește, așa cum îi spune și numele, către Hristos."

O biserică în aer

- Părinte Adrian Beldianu, aș dori să vă întreb, la finalul acestui drum prin istoria și minunile lăcașului ridicat de Mihai Viteazul, dacă dumnea­voastră credeți că istoria se răzbună într-un fel? Dacă Dumnezeu are, până la urmă, grijă să îndrepte nedreptățile săvârșite de oa­meni?

- Da, cred că Dumnezeu îndreaptă lucrurile, dar o face în timp. Pentru noi, slujitorii și credincioșii de aici, cal­varul prin care a trecut cti­toria lui Mihai Vodă nu a în­cetat, pentru că, după aproa­pe 30 de ani de la translatarea bisericii, nu avem acte pe pământul pe care ea se află acum. Cine trece pe lângă ea și o vede restaurată, împo­dobită, are impresia că nu îi mai trebuie nimic. Ei bine, ne judecăm de aproape 13 ani pentru terenul ei, fiindcă la translatare, pe locul pe care a venit nu i s-a dat niciun document. Este o biserică în aer! Am găsit un dosar din vremea comunistă, cineva mi l-a adus de la Arhive, pe care scrie clar "Mânăstirea Mihai Vodă s-a desființat". Deci, biserica a fost mutată, dar, după actele comuniștilor, nu a fost pusă nicăieri! Însă avem nădejde la Maica Domnului, la Sfântul Nicolae și la aju­torul Viteazului, că vom răz­bi. Ei au ocrotit tot timpul acest lăcaș care, după atâtea vitregii, s-a păstrat exact în forma lui originală. Am găsit în zidărie (se văd foarte bine chiar și acum) cărămizile pe care Mihai Viteazul și-a pus semnătura. Vi le pot arăta. Era un obicei al lui, care apa­re și la alte ctitorii.
Și aș mai adăuga un lucru, la final. Chiar dacă puterea comunistă era atee, Dum­ne­zeu a ales locul în care bise­rica să fie salvată prin trans­latare. Spun asta pentru că, în vechime, temelia bisericilor se așeza la începutul anului nou bisericesc, pe 22 septem­brie, când este echinocțiul de toamnă. Iar locul pentru Sfânta Masă se alegea în ziua aceea la răsăritul soarelui, când prima rază a dimineții, care intra pe geamul altarului, trebuia să taie în două Sfânta Masă. Ei, bine, pe 22 septem­brie, la răsăritul soarelui, când stau în fața Sfintei Mese și dau mulțumire lui Dum­nezeu, spunând "Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina", prima rază a soarelui taie Sfânta Masă în două! Aici, pe locul trans­latării! Deci, pe 22 septembrie, în data în care a fost ctitorită, dar pe alt loc, razele soarelui pătrund aidoma! Eu cred că nu este întâmplător; Dumnezeu a pă­zit-o, Dum­nezeu a vrut-o vie în veac și i-a ales și un loc în care să dăinuie pe mai departe.

Epilog

În anul 2000, un grup de arhitecți germani, vrăjiți de frumusețea străveche a Mânăstirii Mihai Vodă, au propus oficia­lităților române translatarea și reclădirea ei pe locul în care a fost, la început, în forma și la dimensiunile originale, consi­derând că ar fi un act de restituție morală și ar înfrumuseța Parcul Izvor, devenind, cu timpul, o atracție pentru turiștii din țară și străinătate. Evident, nu au fost luați în seamă, dar biserica a reacționat și a ridicat la Turda o replică fidelă a Mânăstirii Mihai Vodă din București, făcându-i drep­tate domnitorului care a fost ucis mișe­lește, în apropiere de actualul oraș transil­vănean.

Mulțumim site-ului fototecaortodoxiei.ro pentru imaginile de arhivă.