Este ora șase dimineața a unei zile de început de septembrie, și peste parcul Drumul Taberei din București persistă încă semiîntunericul și o liniște străbătută doar de foșnetul jeturilor aspersoarelor, care se îmbrățișează deasupra covorului de iarbă, răcorind atmosfera. Gândeam că parcul este pustiu, oamenii și natura încă nu s-au trezit...
Răsare soarele
Pătrund pe aleile ce duc spre lac, iar în zare se conturează siluetele oamenilor care trec unii pe lângă alții, ridică mâna în semn de salut fără a scoate o vorbă, de parcă n-ar vrea să trezească natura din jurul lor. Urc pe pasarela mare, unde o parte din siluetele mișcătoare s-au adunat să prindă răsăritul soarelui. La orizont începe să se contureze astrul nostru auriu și apoi alb strălucitor. La lumina soarelui, siluetele își dezvăluie înfățișarea. Sunt femei și bărbați între 75 și 95 de ani, profesori, medici, dar și alte profesii, cărora le place să admire împreună soarele care-i binedispune și le dă încrederea în bucuria de a trăi pe acest pământ. Sub pasarelă se așterne un covor de iarbă, presărat cu tufe de salvie și trandafiri. Bulgări de norișori albi se reflectă în lac ca niște îngerași plutitori. Toți acești oameni privesc în jos de pe pasarelă și-l caută cu privirea pe domnul Ioan.
Frații de pe marginea lacului
Da, a venit, se așează pe bancă, sprijină bastonul, borseta cu sticluța cu apă și se descalță. Își ia bastonul și, cu picioarele goale, se plimbă pe pajiștea verde cam o jumătate de oră, aplecându-se să ia hârtiile aruncate și trandafirii veștejiți, pe care le duce la coșul de gunoi. "Acesta este teritoriul meu și am grijă să fie curat", spune el.
Toată lumea îl cunoaște pe d-l Ioan. Este primul care intră dimineața în parc, își face rondul mereu pe același traseu și cu același ritual. Într-o zi am coborât pasarela și i-am cerut permisiunea de a-l însoți. Toți pomii de pe marginea aleilor sunt ciocăniți de el cu bastonul. "De ce-i loviți, domnule Ioan, cu bastonul?", întreb. "Eu nu-i lovesc, eu îi mângâi", răspunde, apoi se apropie de mine și-mi spune zâmbind: "Oare pomii aceștia, pe care-i mângâi și-i trezesc dimineața, îmi vor fi vreodată recunoscători?". Am rămas blocat. Acest bărbat de 91 de ani consideră arborii ca pe frații și prietenii lui, viețuitori cu toții pe acest pământ.
Încrengături nobile
De noi se apropie o doamnă zveltă, care face gimnastică, folosind un baston de lemn. Îl îmbrățișează tandru pe domnul Ioan. - "Ne cunoaștem de mult, el are 91 ani, iar eu am 92 de ani", spune. "Suntem decanii de vârstă ai parcului".
Domnul Ioan s-a ocupat în ultima parte a vieții cu albinăritul, iar o parte din preparatele pe care le ia pentru sănătate sunt combinate cu miere de albine. Îmi spunea într-o dimineață că el se simte bine cu regimul alimentar și cu obiceiul de a merge cu picioarele goale pe iarba din parc. Simțeam că cele spuse îl ajutau să-și facă singur curaj. "Știți de ce mi-e teamă? De suferință și de durere, înainte de moarte. Vreau să mor ușor".
Mulți vizitatori ai parcului au copii și nepoți în străinătate. Doamnei profesoare de matematică i-a venit nepoata pe care a crescut-o, de mică, tocmai de la Londra. Doamnei profesoare de limba română i-au sosit din Franța fiul cu soția, iar doamna de 92 de ani abia s-a întors de la băiatul ei, din Statele Unite. Doamne, cum s-au răspândit românii pe tot globul!, îmi zic. Au fost ținuți ca niște câini în lanțuri și cum au scăpat, s-au dus care încotro.
Singura scăpare de căldurile verii, pentru toți acești oameni despre care vă povestesc, este refugiul matinal în acest parc răcorit de jeturile de apă. Lacul este pentru ei marea, iar dealul din parc, cu aproape 100 de pini, reprezintă muntele. Aceasta este oaza lor și sunt mândri că pot merge pe picioare, că mintea lor este încă limpede. Într-una din dimineți, când un grup admira răsăritul soarelui, apare domnul Ioan, urcând cu toiagul lui panta pasarelei, pentru a lua parte la entuziasmul celorlalți. "Domnule Ioan, dvs. de ce nu priviți soarele?", l-am întrebat curios. El știe că e periculos să privești direct soarele și atunci îmi spune amabil că preferă să mă privească pe mine.
Inițiere în veșnicie
De pe această pasarelă de unde se vede întreaga panoramă a parcului, cu cele două biserici și împrejurimile cartierului, se înfiripează un început de inițiere academică, care i-a scos pe toți cei prezenți din cotidian, transpunându-i în lumea mirifică a cosmosului. Într-o zi, simțind imboldul să le fiu de folos, le-am vorbit de soare, ca astru, le-am explicat de ce strălucește, de exploziile termonucleare, de emisia de miliarde de neutrino care pot trece prin trupurile tuturor ființelor în decurs de o secundă, de neutrino, ca fluid al vieții, și că, potrivit ipotezei mele, acești neutrino reprezintă sufletul pe care au încercat toți învățații să-l găsească și nu l-au descoperit. Cel mai pasionant pentru ei a fost atunci când le-am spus că în viața mea am trăit un șir de experiențe extrasenzoriale, care mi-au permis să trag concluzia certă că există viață după moarte. După moartea trupului material, devenim lumină, prin continuarea vieții, doar cu un trup energetic, format din amprenta energetică a ADN-ului din cele câteva miliarde de celule pe care le-am avut în corpul material. Toate experiențele extrasenzoriale trăite de mine m-au făcut să-mi dau seama că viața noastră este limitată doar la cele cinci simțuri și că adevărata lume a fenomenelor existenței noastre este lumea invizibilă pe care noi nu o putem accesa.
N-am crezut că mă vor asculta cu atâta atenție. Puteau să creadă că sunt un nebun. Dar nu. Interesul lor era maxim, așa că dizertațiile mele din parc s-au desfășurat timp de mai multe dimineți. Am fost plăcut surprins de interesul cu care ascultau expunerile mele și ar fi vrut să nu-i mai părăsesc niciodată. După terminarea lor, soarele începea, parcă, să emane mai multă căldură, și fiecare se îndrepta spre casă, uluit și visător.
În timp ce domnii și doamnele în vârstă părăseau parcul parcă plutind, o altă generație tânără (de data aceasta) pătrundea alergând pe alei. Pe aceeași scenă, unii ieșeau, alții intrau; un fel de preluare a ștafetei...
Nu mai încape nicio îndoială: domnului Ioan îi face mare plăcere că eu îi acord o atenție deosebită, conducându-l până aproape de casă. Cu un zâmbet "a la Gioconda", îmi întinde mâna pe care i-o strâng mereu cu aceeași bucurie.
ADRIAN CONSTANTINESCU