Despre Tinca, soția mea...

Ion Longin Popescu
Tincuța, cea mai frumoasă și devotată so­ție, cea mai răbdătoare și bună, mama ce­lor doi copii ai noștri, Alexandru și Teodora, a plecat brusc din lume, după o scurtă și cum­plită suferință.

Absolventă de studii socio­lo­gice, și-a părăsit slujba după 1990, pentru a se dedica în exclusivitate familiei, atât fa­miliei noastre, cât și neamului nostru bogat, compus din frați, cumnați și nepoți. Ca ur­mare, dedic textul acesta și surorii mele, Ma­ria, și fiului ei, Ionuț; cumnatelor mele, Lean­ța și Valentina, cumnatului Vasile și cum­na­tului Gheorghe, nepoatei Raluca, ve­rilor, ne­po­ților, prietenilor și colegilor de re­dacție. Cu amară suferință în suflet, le scriu tuturor celor care au cunoscut-o, ce­rân­du-le să se roa­­ge pen­tru trecerea ei mai ușoară, prin vă­mile pus­tiei, spre cer. Orice om, când este pă­răsit de jumătatea vieții sale, își pierde cu­vintele care ar trebui să exprime durerea. Asta mi se întâmplă și mie. Aș vrea să urlu, să mă lupt cu bolile crunte, să ucid fatalitatea diag­nos­ti­celor necruțătoare și să cer medicinei să urce mai sus, pe scara dum­nezeiască a bine­lui. Să nu mai moa­ră atâția oameni! Să nu mai secere moar­tea cu-atâta spor!
Ne-am cu­nos­cut în studenție, în com­ple­xul Gro­zăvești, în urmă cu 46 de ani! Ne-am că­să­­­to­rit du­pă doi ani, îna­inte de repartizarea gu­­­­ver­namentală, obli­­ga­torie pe atunci. Ea a ajuns la o cen­tra­lă indus­tri­a­lă, eu, la un ziar. Am pri­mit a­par­tament, ni s-a năs­cut un băiat, Ale­xandru, apoi am avut-o pe fii­ca noas­­­tră, Te­odora. Po­vești normale, de oa­­meni fericiți prin familie. Tincuța a avut și grija părin­ților noștri, ai ei și ai mei. Am fost copii de țărani, eu din Gorj, ea din Ia­lo­mița, înarmați cu cei șapte ani de acasă și cu dorința de-a izbândi în viață prin puterile noas­­tre. Și-am reușit!
Tinca era un om bun, prietenos, admirat de toți cei care o cunoșteau. M-a iubit toată via­ța. M-a iertat. M-a îngăduit. Răspândea bu­nătate și bucurie. Toții unchii și mătușile ne invitau la sărbători. În fiecare primăvară, mulți ani la rând, umpleam grădinile de la ța­ră cu fire de roșii, castraveți și ardei. Îi plă­cea grădinăritul și culesul piersicilor din vie, adunatul gutuilor și culesul nucilor din curtea casei. Unde era ea, simțeai liniște, si­guranță, ordine. Era vrednică, gospodină mi­nu­nată, în­țelegătoare cu toți, nu ura pe ni­meni. Când ve­nea vara, luam amândoi dru­mul vacanței: do­­­uăzeci și două de concedii le-am petrecut îm­preună în Grecia, pe insula Sa­lamina, vin­de­cându-ne sufe­rințele tru­pu­lui, ce începeau să ne încolțească pe amân­doi. Îi plăceau călă­toriile. Aștepta cu nerăb­dare sosirea verii, așa cum a așteptat și vara aceasta, ultima din via­ța ei... Brusc, o boală necruțătoare s-a strecu­rat în trupul ei, cotro­pin­du-l. Lupta medicilor și-a noastră nu i-a fost de folos. Astăzi este în pă­mânt, cu fața ei frumoasă și netedă, lumi­noasă, cu șter­garele așternute pe trupul ei, pline de la­cri­mile celor care au plâns-o cu dis­perare. Tin­ca, frumoasa mea, s-a mutat acum în­tre în­geri. Moartea a fost mai iute de mână și nu ne-am putut lua rămas bun. Trimit acest ră­vaș pe urmele ei, în locul cuvintelor pe care n-am apucat să le spun. Sper să-i ajungă și să-i mai înflorească o dată zâmbetul pe obraz.


Redactorii revistei "Formula AS" sunt ală­turi de colegul lor, Ion Longin Popescu, în ma­rea suferință provocată de pierderea soției. Dum­nezeu s-o primească la El!