MARIUS PREDA - "Sunt puțini țambaliști în lume care fac jazz"

Iulian Ignat
- După mulți ani în care a fost invitat, ca virtuoz al țambalului și poli-instrumentist, să cânte alături de nume mari ale muzicii internaționale, Marius Preda scoate la lumină în toamna asta un proiect personal: CD-ul "Mission Cimbalom", la crearea căruia au participat legende ale jazz-ului, precum Arturo Sandoval și Mike Stern -

"Mai bine spuneai că ești gunoier decât țambalist"

- Cum ți-ai făcut, în sfârșit, timp pentru muzica ta, în noianul de turnee și de proiecte în care ești implicat?

- Da, într-adevăr, este pentru prima oară când îmi fac timp pentru mine, mă închid în casă și compun zi și noapte, caut instrumentiștii care să se potrivească fie­cărei piese. Discul a pornit de la un moment trist, când la masa de Crăciun, acum doi ani, mi-am anun­țat familia că gata, renunț la muzică. Mă simțeam foarte obosit și sătul să tot apar în proiectele altora, mereu plecat de acasă, așa că am luat această decizie. Parcă simțeam așa, o energie care nu mă lasă, vrea să mă oprească să-mi încep proiectele mele muzicale. Eu nu iau hotărâri de mo­ment, mă gândesc bine îna­inte. Când aveam 14 ani, m-am lăsat doi ani de mu­zică. Apă­ruseră manelele, or­gile, țam­balul nu mai era ni­căieri, mai bine spuneai că ești gunoier decât țambalist. Și am zis că decât să cânt mi­zeriile astea, mai bine mă las. M-am sim­țit gol, un ni­meni, dar nu am vrut să fac compromisuri și m-am lăsat de muzică, până ce mi s-a propus un contract în Olanda și am ple­cat. A­cum, de Cră­ciun, soției i-au dat lacrimile când m-a vă­zut că-mi iau la re­vedere de la ins­tru­­mente, pup țam­ba­lul, vibrafonul. "Cum să te lași de țambal, ce nebunie e asta? Păi tu ești țam­balul". Îți dau cu­vân­tul meu de onoare, la zece mi­nu­te după ce-mi a­nun­ța­sem fa­milia de ho­tărârea mea, am pri­mit un me­saj "Hei, man! Ești un geniu, cau­tă-mă, vreau să vor­bim". Sem­nat: Ar­turo San­doval, un mu­zician ex­cepțional, câști­gător a zece premii Grammy, trom­pe­tist cubanez, stabilit în America în anii '70. Cân­tasem alături de mari mu­zi­cieni, ca Vladimir Cosma, George Benson, dar San­doval e foarte pe inima mea, face muzica ce-mi place. Am plecat cu el într-un turneu prin toată lumea și atât de mult m-a inspirat, atât de frumos m-a pre­zentat pe scenă la fiecare concert și m-a lăudat, încât la întoarcere am simțit că este mo­mentul să scot un disc. A fost impulsul, moti­vația de care aveam ne­voie pentru a mă apuca de treabă. Sandoval m-a ajutat foarte mult în realizarea albumului, și una dintre piese îi este dedicată, "Sfântul Arturo", pentru că el a apărut ca un înger, ca un salvator pentru mine.

"O scânteie în lumea jazzului"

- Cum îți vei lansa și promova dis­cul?

- Am lucrat cu mare atenție la acest CD, vreau să fie marca mea, să fie as­cul­tat cu plăcere și peste zece ani sau mai mulți. Un astfel de disc se poate face nu­mai cu mulți bani, cu ajutor al sponsorilor, și este cea mai scumpă carte de vizită pe care și-o permite un muzician în zilele noastre. Rostul meu este să ies pe scenă în fața publicului și să fac muzică, așa că îl voi promova în turnee, cel puțin doi ani de acum încolo. Îl voi lansa în Japonia, America, Europa. Vreau să îl lansez și în România și să fac aici un turneu în luna martie a anului viitor, pentru că văd că lucrurile se schimbă în bine, oamenii își doresc lucruri de calitate și sunt deschiși la mu­zica mea. Aș vrea ca acest disc să fie ca o scânteie în lumea jazz-ului, să prezinte în prim plan țam­balul, să îl aducă la un rang la care nu a fost ridicat până acum.

"Sunt dintr-a șaptea generație de lăutari"

- Provii dintr-o fa­milie de lăutari din tată-n fiu și, la doar o generație distanță, faci o muzică atât de diferită...

- Din a șaptea sau a opta generație de lăutari. Cânt jazz, dar să știi că nu uit de muzica lăutărească, chiar și pe acest disc. Nu uit și nu are cum să-mi fie rușine, muzica lăutărească m-a ajutat să evoluez, să ajung mai departe, e o muzică grea, pentru care îți trebuie un auz absolut. Eu sunt an de an invitat la un fes­tival în Cehia, și anul acesta mi-au propus să fac două programe. Prima parte, "Rădăcinile lui Ma­rius Pre­da", în care voi arăta, alături de câțiva dintre cei mai buni lăutari din București, de unde am plecat, și par­tea a doua, jazz, unde am ajuns. Sunt puțini țimbaliști în lume ce fac jazz și nu mă impresionează ni­ciunul. Toni Iordache, un talent de la Dumnezeu, pe care am să-l laud toată viața, și de la care am avut mul­te de învățat, el ar fi cântat jazz, dacă ar mai fi trăit. E greu însă să te apuci de jazz, dacă nu ai crescut cu această muzică. Eu eram copil, o rugam pe bunică-mea să mă trezească din somn la miezul nopții, ca să ascult emisiunile de jazz ale lui Florian Lungu sau cele de la "Vocea Americii". Când i-am văzut la televizor pe Oscar Peterson cu Art Tatum și cu Bill Evans, am înnebunit, nu mai voiam să ascult nimic altceva. Am simțit că este cu un nivel deasupra muzicii lăutărești, și de atunci am început să visez să fac jazz.

- Nu-i puțin păcat că muzicienii români care au ajuns să fie recunoscuți în lume sunt cei ce au plecat din țară?

- Eu am avut visul ăsta, singurul meu vis, să cânt jazz. Când te oprești din visat te ia viitura. Înainte să mă văd cu tine, am avut o întâlnire după 20 de ani cu un drag prieten, vestit naist, și am stat patru ore de vorbă. Suntem de mici prieteni, el a plecat în America, eu în Olanda, fiecare cu visul lui, și acum ne mândrim unul cu celălalt, unde am ajuns, muzical vorbind. Ți-o spun pe șleau, cei ră­mași aici se mulțumesc să-și câștige traiul din muzică și, când faci asta, nu mai ai timp să te documentezi, să încerci să evoluezi, te complaci în situația asta. Eu am pus muzica pe primul plan, nu banii, n-am dus-o deloc bine în Olanda primul an. Nu aveam bani nici de țigări, nici de bilet de tramvai, mergeam kilometri întregi pe jos până mi-am luat o bi­cicletă. Și nu una decentă, de peste 50 de guldeni, ci una de 15, vai de ea. Când vrei să faci muzică, artă în general, treci prin niște încercări, strângi din dinți, rabzi, nu cauți numai o zonă con­for­tabilă, călduță.

"Comuna Pantelimon, Drumul Gării"

- Cum ți-a fost singur printre străini?

- Începusem să câștig decent, după un an, dar eram un puștan de 18-19 ani, cu un stil de viață aiu­rea, fumam mult, beam mai mult de două beri pe zi, pierdeam nopțile la jam-sessions, asta până am cu­noscut-o pe Adriana, la ziua onomastică a unui pri­eten. Cea de-a doua piesă a albumul meu se numește "Adriana", o baladă dedicată soției mele, mentorul și profesorul meu de viață. Avem împreună doi bă­ieți, acum la liceu, mari talente muzicale și, totodată, băieți simpatici, inteligenți, care știu să se bucure de viață. Unul cântă la bas, și nu mă înțeleg cu niciun basist așa de bine cum cânt cu el, iar cel mare cântă excelent la pian, are gânduri mari. Pe Adriana am cunoscut-o în Olanda, ne-am îndră­gos­tit, ea a avut grijă de mine, de sănătatea mea, m-a or­donat, m-a învățat olandeza, m-a învățat manierele, dacă sunt ceea ce sunt astăzi, sunt datorită ei. Asta nu înseamnă însă că am să uit vreodată de unde am pornit, de unde vin.

- Și de unde ai pornit, Marius Preda?

- Din comuna Pantelimon, de pe strada Drumul Gării, o stradă plină de țigani. Mă jucam cu ei des­culți, dezbrăcați, eu ce mai aveam o pereche de chiloți pe mine, inventam tot felul de jocuri, pe care nu le-am în­țeles nici acum. Erau oameni săraci, bunica ajuta toată strada cu bani, că noi stăteam mai bine, și ma­ma și tata aveau două joburi. Cum nu erau bani de jucării, copiii făceau din orice un joc, din două pietricele, din orice. Erau prietenii mei, ne înțelegeam foarte bine, și ce îmi pare rău e că nu am reușit, câtă silință mi-am dat, să învăț și eu să vorbesc țigănește. Dacă mă duci două luni un­de­va, prind ceva japoneză, franceză, ce-o fi, dar țigănește, nu s-a lipit nimic de mine. Bine, câteva înjurături, dar pe alea le înveți repede. De aia spun. Nu contează de unde vii, în ce loc te-ai năs­cut, în ce fa­milie. Visează! Ăsta-i me­sa­jul meu că­tre tinerii ce au talent și vor să facă mu­zică. Să nu înceteze să viseze, să atragă gândul pozitiv și astfel, cât de greu ar părea la început de crezut, visul să devină realitate. Să viseze și să stu­die­ze la greu.