ZOLTAN OCTAVIAN BUTUC - "Îmi place limba română. E unealta cu care știu să muncesc"

În spectacolele pe care le susține prin țară, nu știi niciodată la ce să te aștepți de la el: va cânta ceva? Va recita? Va juca un rol din piesele de teatru în care este dis­tribuit? Greu de ghicit. De obicei, Zoltan face puțin din toate: chitara e doar un accesoriu, un fel de semn de punctuație pe care-l așezi singur, unde vrei. Cu­vin­tele se prăvălesc unele după altele, mai calde sau mai reci, mai cuminți sau mai col­țuroase, după cum le rostește flăcăul a­ces­ta coborât parcă din fil­mele cu haiduci. Și simți că exact asta e forma pe care și Ni­chi­ta Stănescu, și I. D. Sîr­bu și alți poeți vor fi dat-o cuvintelor, a­tunci când le-au pus în scrierile lor, de a căror existență afli abia a­cum, cu uimire.

"Totul e oficial, dacă te respecți!"

- Zoltan, deși ești un ac­tor cu­noscut, cu mul­te trofee în tolbă, poa­te sunt oa­meni care încă nu te cu­nosc. Te rog reco­man­dă-te ci­tito­rilor noș­tri!

- Sunt doar un om. Cu toa­te ale Omului care-alege mereu să pri­veas­că spre soare, umblând prin iarbă, în roua di­mineții. Îmi pla­c transparența, lu­mina, în­țelesurile clare și lim­pezi, cu care vreau să fac ordine.

- Sunt peste 30 de fil­me în care ai jucat în ulti­mii 20 de ani. S-ar spune că ți-ai început cariera de actor încă din copilărie.

- Da, sunt peste 30 de filme și fiecare din ele înseamnă ceva: vârste diferite, stări diferite, oameni diferiți, întâlniri diferite, experiență... Dar nu toate rolurile au fost la fel. În multe dintre ele, statutul meu a fost doar de executant. Revenind la întrebarea ta, în copilărie nu m-am jucat niciodată de-a actorul, în primul rând pentru că nu îndrăzneam să cred că voi face meseria asta. Foarte târziu, pe la 18 ani, s-a întâmplat să cred că actoria ar fi un drum pentru mi­ne. Și consider c-am ales bine, mai ales pentru sinele meu, pentru structura de om care-ajunsesem să fiu: rigid, închis în mine, speriat, gelos. Aveam nevoie de deschidere, de spațiu. Odată urcat pe scenă, am crezut, ca un copil, în ce mi se cerea să fac. Dar nu­mai când înțe­legeam despre ce este vorba, când cre­deam în poveste, în perso­najul pe care urma să îl joc.

- Mai ții minte cum erai în anii aceia?

- Ușor supărabil, ușor fericibil, curios și proas­păt, încăpățânat și dornic de mari vitejii.

- Pe unde te-a purtat drumul, până să ajungi, oficial, pe scenele țării?

- Nu știu ce numești "oficial". Presupun că te re­feri la scenele teatrelor în care am jucat. Pentru mine, "oficial" a fost Centrul Cultural al Uzinei "Stea­gul Roșu" din Brașov, pentru că era o scenă, pe ea eram eu și, în fața mea, publicul. Era, crede-mă, cât se poa­te de oficial! Și m-am comportat exact la fel de ofi­cial cum am făcut când am jucat la Bu­landra, la Co­medie, la Odeon, la Brăila sau mai știu eu pe unde. Și premiul de interpretare pe țară, în cadrul "Cântării Ro­mâniei", îmi pare "oficial". Cel puțin la fel de "ofi­cial" ca Premiul UNITER, pentru debut, în 1993. Totul e "oficial" da­­că te respecți. Eu am început fa­cul­tatea la Târgu Mureș, m-am mu­tat în anul trei la București, și am în­ceput să joc repede. Șansa de-a te atinge de istoria tea­tru­lui ro­mâ­nesc pe scenă ră­mâne o șansă ex­traor­dinară. Un privile­giu.

- Ai jucat alături de nume mari ale teatrului și filmului ro­mânesc. Ți s-a urcat vreodată la cap succesul?

- Nu prea înțeleg cum să ți se urce suc­cesul la cap, când ai de jucat cu Draga Ol­teanu Matei, Leo­pol­dina Bălănuță, Olga Tudorache, Mi­ti­că Po­pes­cu, Dem Ră­du­les­cu și, ca să nu mă opresc doar la ei, cu Mariana Mihuț, Vir­gil Ogășanu, Vic­tor Re­bengiuc, Bujor Macrin, Ho­rațiu Mă­lăele, toți, mari Doam­ne și Domni ai scenei, în fața că­rora mi-am plecat ca­pul, ca semn de ad­­mi­rație și res­pect. N-a avut cum să mi se urce succesul la cap. Până cu o clipă înainte, îi pri­visem pe toți acești minunați actori din sală. Și, foar­te repede, am ajuns să le fiu par­te­ner de scenă. Abia de mă abțineam să nu le soli­cit vreun autograf...

- Teatru și film: le alegi tu sau te aleg ele pe tine?

- Indiferent dacă e teatru sau film, încerc să spun ceva despre mi­ne, cu alegerile pe care le fac. Une­ori sunt pro­iecte pe care doar le slu­­jesc, nu mă re­pre­zin­tă, dar to­tuși, mi le asum. Mi le asum, câștig o pâi­ne și plătesc de fiecare dată taxe la stat. Trăiesc, sunt aici, și dacă intere­sea­ză pe ca­reva fe­lul ex­pri­mării mele artistice, foarte bine. Sunt pe drumul bun.

- Recita­lu­rile ta­le de poezie, se­lec­țiile pe care le faci, demonstrează o mare dragoste fa­ță de limba româ­nă...

- Îmi pla­ce limba mea. E unealta cu care știu să mun­cesc. Și mă bucur să spun asta. Nu sunt un adept al cons­pi­rațiilor de nici un fel, dar nu pot să nu ob­serv că se propune parcă o distrugere a limbii ro­mâ­ne. O aplatizare, o descărcare de sensurile subtile și ferme pe care cuvântul le poartă. Am ajuns să vor­bim greșit, pentru că am în­ce­tat să privim limba ca pe ceva mai presus de noi. Cumva, în jurul acestui din urmă gând se împle­tește recitalul meu, cu sau fără chitară.

- Te consideri un actor care cântă sau un cân­tăreț care joacă?

- Acum trei ani jumate cântam oriunde altundeva decât pe scenă. Pe scenă m-a împins convingerea muzicianului Adrian Naidin că aș avea ceva de spus. Și, deși știam și eu asta, nu am avut încredere s-o arăt. De atunci, m-am convins și rămân încredințat că exis­tă oameni care mai vor poezie. O poezie a sufle­tului, care nu se măsoară cu România de acum sau de altă­dată, ci care dăinuie în noi, veșnic. Ea trebuie doar primenită uneori, ca fântânile.

- Crezi că mesajul tău artistic ajunge mai ușor la public prin teatru, prin film, sau prin spec­ta­colele acestea inedite de muzică și poezie cu care străbați țara în ultimul timp?

- Un recital ca acesta, cu poeme spuse sau cân­ta­te, în care mă ajut de o chitară, e cu totul altceva de­cât teatru sau film. În general, întâlnirea cu publicul e aceeași, dar participarea mea, diferită. Mi-amintesc șansa pe care am avut-o de-a cânta pe o scenă de la Iași, după ce, cu vreo 15 ani în ur­mă, ju­ca­sem în "Pa­­tul lui Pro­cust", pe aceeași sce­nă, per­sonajul La­di­ma. A­tunci eram în spa­tele unui erou li­te­rar și nu aveam de spus decât cuvintele lui Camil Petrescu. Și o fă­ceam de câțiva ani deja, sub umbrela unui e­norm cre­ator de poveste, care este doamna Cătălina Bu­zo­ianu, cu o echi­pă a unui ma­re tea­­tru, "Lu­­cia Sturdza Bu­lan­dra" din Bucu­rești. Ei bi­ne, după 15 ani, în aceeași sală, pe afiș era numai numele meu, iar persoana mea nu s-a mai ames­tecat cu per­sonajul. E­ram eu, singur pe scenă, cu toată emoția aceea, im­posibil de dosit sub preș. Pentru că nu era nici preș, pentru că nu era nici de­cor, ci doar un mi­crofon, cabluri și un sca­un. Eu și pu­bli­cul. E mult diferit, e alt spectacol. Și e mi­nunat că-i așa!

Foto: arhiva personală Zoltan Octavian Butuc


Zoltan Octavian Butuc, actorul

Zoltan Octavian Butuc s-a născut în 1969, în Bra­șov. În 1995, a terminat Institutul de Artă Tea­trală și Ci­­nematografică București. În 1993 i s-a de­cer­nat Pre­miul pentru debut UNITER, pentru rolul din spec­tacolul "Ora lynxului" de Per Olov Enquist, la Teatrul Odeon. A jucat în spectacole de teatru la Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, la Odeon, la Theatrum Mundi, Teatrul Act, Maria Filotti - Brăila. Pe marele ecran, a debutat în pelicula "Prea târ­ziu"(1996), re­gi­zată de Lucian Pintilie, și a avut ro­luri în alte peste 30 de filme de lung metraj. A fost no­minalizat la "On Air Music Awards" 2015, la sec­țiunea "Cel mai bun folk al anului". Recitalul său, intitulat "Pentru cei care iu­besc limba poezească" a fost preluat de TVR, în ca­drul stagiunii "Teatru în TVR" 2016.