Călătoria unei reviste. An de an, pe urmele vechi, grele, ale unor oameni pe care istoria îi ocolește. Mai departe, tot mai departe, în nord, până-n Danemarca și Suedia, ca să aflăm până unde se întindea "acasă". Până unde au ajuns cei de la care am pornit noi: dacii. Adevărul pe care trebuie să-l scoatem la lumină. Altfel, în felul nostru. Ca pe un fluture ascuns într-o biserică părăsită. "Așa descoperi istoria", spune Sânziana. "Cu sufletul, înțelegeți?! Cu sufletul!" După un an în care am stat departe, mi-era dor de adevărul ăsta.
Un fluture într-o biserică
Probabil că atunci, la începuturile timpurilor, când odată era ca niciodată iar uriașii ne-au lăsat lumea nouă, oamenilor, unuia dintre ei i s-a dat să cosească iarba. Poate că uriașul ăsta era îndrăgostit sau poate că era atât de înalt, încât capul îi intra în nori și n-a văzut prea bine, sigur e că, aici, în țara asta care se numește astăzi Danemarca, din nebăgare de seamă, a retezat iarba, cu tot cu dealuri și munți. Iarba a crescut la loc, însă dealurile și munții au dispărut. Totul e neted ca în palmă, oriunde ai privi. Iar oriunde ai privi, dincolo de păduri, pășuni și drumuri, e marea. O auzi, foșnește. E lângă tine, o simți. E cald, prea cald, 32 de grade la umbră, am coborât din mașini, și mergem pe jos, spre casele vechi pe care le vedem. Ciprian are întâlnire cu arheologii danezi. Îl așteptăm, căutăm umbra. O găsim. O curte încremenită, pustie. Un muzeu tăcut care își așteaptă oamenii. Case vechi, cu acoperișuri de stuf, obiecte presărate ici-colo, o moară de apă, un lup de tablă. Liniște. Soare. Ne plimbăm printr-un sat părăsit, suntem singurii lui locuitori. Recunoaștem lucrurile, sunt cele de acasă. Identice! Coasa, piua, plugul, pietrele de moară. Aici sunt relicve de muzeu, acasă sunt încă ale oamenilor. Aici, oamenii au rămas doar în fotografii. Fotografii vechi, cu țărani la coasă, la lemne, pe câmp. Și ei au dispărut, și ei seamănă izbitor cu ai noștri. Trăsăturile, hainele. Citim explicațiile despre vechiul sat danez. O lume uitată, ce sărbătorea, an de an, lupul. Nu mai există lupi în Danemarca. De veacuri. Dar ei, țăranii de aici, trăiau cu memoria lui. Găsim scris, negru pe alb: "lupii au venit în Danemarca din Europa de est, împreună cu niște oameni care-i foloseau drept câini pentru oi". Oamenii aceștia au îmblânzit lupul. Sunt oamenii pe care îi căutăm.
"Asta e o biserică", spune Sânziana. "Uitați-vă bine la ea, e o biserică". Plăcuța lămuritoare spune că ar fi un atelier de tâmplărie. "E o biserică", spune Sânziana. Privim înăuntru prin ferestruicile ei. Sunt mici, umbroase, tăinuite. Nici un atelier de tâmplar nu arată așa, cu ferestre firave, menite să ascundă și să mângâie, nu să lumineze. Forma de navă, cu altar către răsărit și o turlă. E o biserică. Dar bisericile din Danemarca n-au arătat niciodată așa. Doar cele de la noi, de acasă. Privim pe ferestrele mici. Înăuntru e tăcerea, e umbra. Înăuntru e un fluture. Viu. Zboară, foșnește, caută de nebun lumina, lovește cu aripile sticla ferestrei. O splendoare de fluture, plin de toate culorile pământului, uriaș, viu. Viu! Nu vorbesc cu Sânziana, știm amândoi. Ușa are lacăt, nu putem intra. Însă un geam are o crăpătură mică, cât un fluture de mică, poate că e de ajuns, poate că îl facem să vină spre noi, pe acolo. Trebuie să-l scoatem la lumină, trebuie. E un adevăr viu care foșnește din aripi într-un loc întunecos, ferecat cu lacăt, dintr-un muzeu pustiu. E adevărul nostru, biserica noastră, în care încă mai zvâcnesc niște aripi. Dezlipesc câteva cioburi din fereastră, lărgesc crăpătura, cât să intre mai multă lumină și aer. Sânziana aduce o floare pe care o așează prin spărtura ferestrei, spre fluture. "Vino, drăguțule, vino". Fluturele foșnește bezmetic din aripi. Ciprian se întoarce cu arheologii danezi. Trebuie să mergem împreună cu ei. Au multe lucruri să ne arate: un alt muzeu, săpături, urmele pe care le căutăm. Dovezi. Fluturele e încă înăuntru, cu aripile lui colorate fantastic, lipite de un geam prin care am lăsat lumina să treacă. Asta e călătoria noastră. Așa cauți uneori adevărul. Adevărul viu, care foșnește din aripi, într-un loc care a fost cândva o biserică. "O să iasă, nu?", spune Sânziana. Nu-i nici măcar o întrebare, sunt niște cuvinte ca niște fluturi. Ne oprim, facem o fotografie de grup. Alex, Andrei, Cătălin, Ciprian, Florentin, Sânziana. Sunt și eu acolo, am venit să scriu despre călătoria asta. O să ne iasă, da, nu are cum să nu iasă.
Hațeg - Lozorno
Plouă în pustă. Asta înseamnă că suntem la început de septembrie, traversăm Ungaria și am pornit la drum. An de an, toate călătoriile revistei încep așa. Cu pusta maghiară. Cu ploaia ei. Trebuie să trecem prin perdeaua de apă, până la marginile netede ale pustei, apoi să ne oprim. Aceeași călătorie, același neastâmpăr, aceleași taine și mirări. Din nou, de la capăt, altfel, mereu altfel. Singuri. Smintiți de singuri, frumoși de singuri, dar împreună. Șapte oameni, trei mașini, de acasă până departe în nord, pe urme vechi, de două mii de ani. Cam 3500 de kilometri, aproape o Europă întreagă, ca să ajungem la oamenii de la care am pornit. Dacii. Să le găsim urmele, să le atingem și să spunem: "sunt!". Dacă dacii au ajuns până acolo, până în nordul nordului, o putem face și noi. Avem mașini, mașinile merg pe autostrăzi, și mai avem ceva, spuneți-i cum vreți: sminteală, credință, mirare, dor.
Ne oprim după Bratislava, într-o zonă tihnită, dincolo de agitația capitalei. Lozorno, Slovacia. Aș spune că e un sat, dar în Europa asta tot mai occidentală, satul și-a pierdut înțelesul. Satul e doar o localitate. Curată, îngrijită, bine pusă la punct. Iar aici, la Lozorno, satul vechi s-a mutat în curtea pensiunii la care ne vom odihni peste noapte. Case de lemn, cu ogradă, șură, acareturi, cruci, statui cioplite, împrăștiate ici-colo printre tobogane de copii și pavilioane de nuntă. Satul ajuns decor turistic, un hobby al unui proprietar de pensiune. Îi spunem lui, proprietarului, că toate lucrurile pe care el le cumpără din anticariate, la noi încă există, la locul lor, vii, în sate adevărate. Se miră. Ne întreabă de mai multe ori dacă România e o țară sigură. Îi răspundem de la fel de multe ori că este. Îi spunem că Transilvania a fost aleasă ca destinația numărul unu din lume pentru 2017. De Lonely Planet. "Dar este un loc sigur?", ne mai întreabă o dată. Zâmbim. Răspundem iar. Norii din pustă ne urmează, se îngrămădesc aici. Plouă toată noaptea. Plouă.
Lozorno - Cracovia - Katowice
Soarele are dinți și mușcă. Nu-i nimeni în muzeul de istorie din Cracovia care să ne poate povesti despre ceea ce vedem. Muzeografi apatici, mirați de întrebările noastre, pe care-i rugăm să ne pună în legătură cu un specialist. "Moment". Asta înseamnă că trebuie să așteptăm. Vitrinele sunt pline de mărturiile unei lumi: brățări, podoabe, multă ceramică. Apoi sabia. Sabia aceea cu lama rulată până la mâner. O ciudățenie. "Asta-i sabie dacică", spune Ciprian. "Atunci când războinicii erau incinerați, sabia era arsă odată cu ei, iar lama, de la foc, se răsucea în felul ăsta. E sigur dacică." "Moment!" De undeva, din subsolul clădirii, o fată cu ochelari vine spre noi cu o carte groasă în brațe. "Specialistul nostru în daci e plecat în concediu, dar veți găsi în carte ceea ce căutați." "Obiecte dacice?", întreabă emoționat Ciprian. Fata zâmbește și dă din cap. "Da". Un punct al călătoriei noastre a fost ochit. Dar, "moment", ea abia începe.
Cracovia are o distincție obosită. Un oraș numai bun pentru cărți poștale. O carte poștală ușor prăfuită, roasă de timp și de umezeală. Ne plimbăm pe străzile vechi, adulmecăm mândria trecutului, frumusețea aceea de ilustrată. Dar prezentul e și el aici, cu tine, tulbure, neliniștitor. În piața centrală, printre porumbei și turiști fără griji, o demonstrație. O fanfară stridentă, strigăte la megafon, lume care aplaudă la comandă. Se construiește noua Polonie, cea naționalistă: un triumf regizat, ziua în amiaza mare, în piața centrală. Am mai văzut filmul ăsta. N-avea un final bun. Dar ce știm noi, suntem doar niște jurnaliști în trecere pe acolo, la care vin porumbeii să ceară de mâncare. Îi hrănim, îmi ciugulesc din palmă, mi se așează pe umeri. Mă umplu de porumbei. O domnișoară indignată îmi spune că sunt plini de bacterii și că ar trebui să nu-i mai hrănesc. Ne ridicăm, plecăm, ajungem la un hotel de sticlă de la marginea orașului Katowice. Căutăm daci. Am ajuns într-un hotel de sticlă, ticsit de oameni care tocmai au încheiat afaceri. Cătălin e negru de supărare. Istoricii cărora le-a scris, cerându-le interviuri, nu răspund la e-mail-uri. Și e o listă mare acolo. Toate călătoriile noastre au momente de felul ăsta, în hoteluri de sticlă, de la marginea unor mari orașe.
Katowice - Gdansk
Polonia de la sud la nord. Păduri de pini și de mesteceni, pășuni cât vezi cu ochii și dealuri domoale, asfalt, râuri întregi de asfalt sub roțile mașinilor. Pini, mesteceni, frig. Andrei deschide drumul. E septembrie 2016, suntem pe o autostradă din Polonia și căutăm urmele dacilor. Unde? Cum? Drumul ăsta nu se mai sfârșește.
Ajungem într-un târziu la Gdansk, orașul solidarității și al istoriei zbuciumate, orașul fondat de ciudații cașubieni și ocupat de slavii polonezi, apoi de teutonii care l-au numit Danzig. Hotelul se află în mijlocul unei șantier uriaș, macaralele au cucerit centrul vechi, e imposibil să stai acolo, acoperit de o perdea de praf. Găsim un loc lângă Gdynia, un alt oraș al Cașubiei. Măcar e liniște, iar cerul de septembrie e albastru până departe. Seara se tot lungește. Și aici sunt porumbei, în meniu, serviți cu hribi și verdețuri. Ieri ne ciuguleau din palme, astăzi sunt așezați în farfurii. Nu vom mânca așa ceva. Dar măcar vom dormi. Iar mâine va fi soare. Trebuie.
Soare. Mult soare. Și un alt muzeu, în Gdansk, cu săbiile acelea ciudate, răsucite până la mâner, cu și mai multe dovezi că o populație de la Dunăre a urcat pe Vistula, tot mai sus, până aici. Brățări, vase, urne funerare, cohorte de dovezi. "Origine necunoscută", zice muzeografa, "dar există arheologi specializați care o să vă lămurească." Ciprian a vorbit deja. Urmează să se întâlnească cu unul dintre ei, chiar pe teren, în mijlocul săpăturilor. Ne apropiem de lucruri. De miezul, de temeiul călătoriei noastre.
Gdansk-ul e înțesat de turiști care se fotografiază lângă statui. Ajungem la muzeul de etnografie. E o expoziție de costume populare românești. Vizitatorii se plimbă vrăjiți. Se opresc la portul pădurenilor, nu se mai dezlipesc de vitrină. Îi privești cum privesc. Ai vrea să le spui că nu în muzeu se află cu adevărat lucrurile, dar taci, mergi mai departe.
Nu suntem istorici. Nu punem ștampile. Suntem șapte oameni în căutarea unei povești adevărate. Iar lucrurile, toate lucrurile pe care le vezi, spun o poveste. Închide ochii. Deschide-ți inima. Simte. Asta-i istoria pe care o căutăm. Cea pe care o găsești cu inima deschisă. Cu dragoste. Lucrurile îți spun povestea lor, dacă știi să le-o asculți. Lucrurile sunt vii. Lucrurile te cheamă. Pe ele le căutăm. Oricât ar fi de ascunse, umbrite, ținute sub lacăt. Crede și ți se vor da. Ascultă-le și vor veni spre tine. Așa descoperi istoria, înțelegeți? Cu sufletul! Abia apoi vin și dovezile. Istoricii care să-ți confirme că ceea ce simți e adevărat. Nu de la ei trebuie să pornim, ci de la noi, de la dragostea noastră. "Dra-gos-te!", zice Sânziana. Se înserează, la două mii de kilometri de casă, undeva, în ținuturile Cașubiei. Mergem după poveste. O vom găsi.
Cașubia
Ei au fost primii. Înaintea polonezilor, înaintea germanilor. Oamenii care s-au așezat de-a lungul râului pe care-l numeau Gdania. Păstori, apicultori, pescari. Oameni care și azi își afumă cașul (cașubul?), își pictează ouăle de Paști, vorbesc o cu totul altă limbă, își păstrează obiceiurile lor ciudate, cum nu mai întâlnești decât la popoarele acelea de mai sus de Dunăre. Gunter Grass, marele scriitor, a fost unul de al lor. Ai plecat să-i cauți orașul, Danzig-ul lui german, Gdansk-ul acesta polonez, și ai găsit povestea lor. A oamenilor ăstora mândri și orgolioși, oamenii pădurilor nesfârșite, cașubienii. Istoria lor este mai veche decât cea a documentelor scrise. Pentru că atunci când au venit slavii, ei erau deja aici. Pământul acesta a fost al lor. Moștenit de la poporul acela ciudat care a tot urcat pe Dunăre și Vistula și a ajuns până aici. O civilizație care și-a lăsat urmele în pământ și a plecat mai departe. Pe urmele lor suntem noi. Și sunt seri magice, în care urmele vin spre tine, atunci când tu te îndrepți spre ele. Seri magice în care e de ajuns să privești chipurile colegilor tăi, ca să știi că au găsit. Așa cum e chipul lui Cătălin, când povestește cum a descoperit, în mijlocul câmpiei cașubiene, o necropolă dacică. Facem ochi mari și-l ascultăm. "El e", zice Cătălin. Ne arată fotografia unui domn bătrân, cu cască de biciclist, care pune degetul pe o hartă. Acolo, în mijlocul hărții, domnul acela, apărut din senin pe un drum pustiu, a trasat cu roșu un cerc și a scris "Cimitirul de pietre al geților și gepizilor". "Da", spune Cătălin. "Dacii au fost aici."
Astea sunt serile magice ale unei călătorii. Șapte oameni la o masă, lumina de pe chipurile lor, povestea care începe să prindă viață.
Gdansk - Kuhlungsborn
Am ajuns în nordul Germaniei, lângă Rostock, într-o mică stațiune de la Marea Baltică, din fostul RDG. Urmele lui sunt încă vii. Un loc care pare obosit, bătrân, neprietenos, după chipul și asemănarea turiștilor, în majoritate pensionari, care ne privesc cu ciudă. Vorbim prea tare. Râdem prea mult. Vorbim despre brățara dacică descoperită aproape, la Lalendorf, despre care Ciprian știe de la un profesor din România. Locul expunerii - necunoscut. Ajungem în Rostock, căutăm muzee, oameni cu care să vorbim. "Nein", îi spune directorul Muzeului de istorie lui Ciprian. "Nu vă pot primi, a trecut un sfert de oră peste programul meu de audiențe." "Dar am bătut 2000 de kilometri până aici", insistă Ciprian. "5 minute, vă rog." "Vă ascult", zice profesorul german în engleză, iar Ciprian rămâne în stradă, încovoiat de spate, pentru ca vocea să-i sune limpede la interfonul la care vorbește. E primul interviu la interfon la care mi-a fost dat să asist. Respect? "Nein!" Domnul director nu știe nimic despre brățară. Știm noi!
Mergem mai departe, la Lalendorf, după comoara pe care o căutăm. Găsim un muzeu, iar înăuntru același cult pentru oamenii din vechime, păstorii bărboși ai Pomeraniei, crescători de oi cu șube ciobănești pe spate și câinele la picior. Oameni în opinci. Opinci! Aceiași ciudați de oameni care au ajuns primii și în nordul Germaniei, așezându-se de-a lungul râurilor și pădurilor. Tot acolo s-a găsit și brățara pe care o căutăm, doar că locul în care a fost descoperită e azi un orășel aproape pustiu. De după un gard, ne vorbește o bătrânică. Nu ne vine să credem că e adevărat. Era demult, era tânără, și a văzut când arheologii au scos, din săpătură, brățara. "Acolo", spune și arată cu mâna. Unde a fost dusă nu știe. La Rostock sau la Schwerin, în orice caz, într-un muzeu important. Apoi, bătrâna își povestește viața din timpul și de după război. Poveștile cheamă după ele alte și alte povești. E de ajuns să le cauți, iar ele vin. Simplu, de după un gard, de la o bătrână dintr-un orășel care pare pustiu. Norocul ne ține partea. Ne întoarcem în stațiunea noastră posomorâtă. Dar soarele e cu noi.
Kuhlungsborn - Vemb - Copenhaga - Malmo
Danemarca e poarta spre o Scandinavie ciudată. Prezentul ei e pestriț, agitat, nu mai seamănă cu poveștile lui Andersen. Cel puțin așa arată capitala, Copenhaga. Un oraș în care bisericile au devenit muzee, iar străzile sunt înțesate cu toate națiile pământului. E ceva strident în realitatea pe care o găsești aici. Sau poate nu privești tu suficient de bine. Ceva mai la est, însă, pe podul uriaș care traversează Marea Nordului, în Malmo, Suedia, prezentul înseamnă liniște. Nici nu îți vine să crezi că aici au sosit cei mai mulți emigranți musulmani pe cap de locuitor din Europa. Taximetristul nostru știe perfect românește. Oprește aparatul de taxat și ne plimbă prin tot orașul. Musulman și el, cu studii la București, căsătorit cu o româncă. El ne arată ce înseamnă tihna unui oraș. Cartiere care se tot construiesc de decenii încoace, un sistem social care îți oferă toate facilitățile, atât timp cât ai un act de identitate, profesori care îți predau în limba ta natală, fie că e română, albaneză sau arabă, spitale care primesc pe oricine. Ne arată chiar și blocul în care a copilărit Zlatan Ibrahimovic, cel mai celebru fotbalist din istoria Suediei. Mama lui trăiește mai departe aici. La bloc. Nu vrea să plece. Aici e casa ei, aici se află toți oamenii pe care îi cunoaște. Sunt suedezi cu toții, fie că sunt români, bosniaci, sirieni sau kurzi. Nici nu-ți vine să crezi că există un astfel de loc pe pământ. Există. Taximetristul nostru ne invită la el acasă. Are meri aduși din România, o grădină întreagă de verdețuri. "Intrați?" Nu intrăm. Rămâne că ne vom mai vedea, acasă, în România. Îi mulțumim. Așa arată prezentul, doar că noi căutăm trecutul. Trecutul acela, în care Danemarca se numea, pur și simplu, Dacia.
Totul e neted ca în palmă, oriunde ai privi. Iar oriunde ai privi, dincolo de păduri, pășuni și drumuri, e marea. O auzi, foșnește. E lângă tine, o simți. E cald, prea cald, 32 de grade la umbră. Am coborât din mașini și mergem pe jos spre un sat vechi, care a devenit muzeu. E o biserică aici, e un fluture înăuntru. O să iasă! Îi urmăm pe istoricii danezi, care l-au primit pe Ciprian cu brațele deschise. Ne vor arăta una dintre cele mai mari descoperiri arheologice, localitatea străveche a strămoșilor lor. Undeva, aproape de fiorduri, într-un loc năpădit acum de ferigi, iarbă înaltă și arbori. Simți. Liniștea. Liniștea ca un fluture care zvâcnește spre lumină. Trecem prin hățișuri, călcăm pe un pământ care îți vorbește istoria ta. Obiectele găsite în săpături sunt din sudul și nordul Dunării. "E un loc ciudat", ne spune un localnic. "Un loc pe care îl respectăm și de care ne temem. Aici." Locul cel mai înalt din împrejurimi. Are doar 13 metri. "Aici, când e furtună, lovesc toate fulgerele. Aici, numai aici", și ne arată o piatră perfect șlefuită. Inima acestei Dacii daneze. "Bănuiala mea e că a fost un loc de rugăciune", spune arheologul. "Ciudat este că toți cei care au încercat să dea piatra la o parte au murit din senin, pur și simplu." "Și credeți asta?", îl întrebăm. "Sunt om de știință", spune, "nu pot crede așa ceva". "Atunci de ce nu săpați și aici?", mai întrebăm o dată. "Pentru că nu am curaj", spune arheologul și zâmbește. Sunt locuri de care oamenii de știință se tem. Pentru că sunt vii, prea vii, iar istoria nu le poate pricepe rostul până la capăt. Locuri care ne cheamă pe noi, ciudații, smintiții de jurnaliști, ca să le ascultăm povestea, ca să ne deschidem sufletele. Trecutul e viu, iar urmele îți vorbesc. Acum avem și dovezile. Vom scrie despre ele. Atingi piatra, o mângâi, o iei cu tine, în inima ta. Ai ajuns. O splendoare de fluture, uriaș, viu, își flutură aripile spre mine și mi se așează în palme.
Îl așteptăm pe Cătălin să se întoarcă de la Stockholm. A găsit și în Suedia necropole dacice. Și un tezaur întreg de brățări. Se întoarce, suntem iarăși 7. Alex, Andrei, Cătălin, Ciprian, Florentin, Sânziana și cu mine. Plecăm spre casă! De acasă spre casă. Aproape 3000 de kilometri înapoi.
Ajungem. Avem cel mai frumos acasă dintre toate țările pământului. Am fost, am simțit, am găsit, ne-am întors.
Foto: DREAMSTIME (3)