Biserica cnezială din Roșcani

555 de ani de credință ortodoxă

Se va fi preumblat însuși Dumnezeu pe pământ, la un mileniu și jumătate de la începutul erei creștine, oprindu-se o vreme și-aici, pe dealurile acestea blânde, așezate între Valea Mureșului și Munții Poiana Ruscă. Ca-ntr-o joacă de copil, va fi înălțat la 1460 o biserică din colțuri de piatră pe coama unui deal, în adierea unei păduri. Nu era nicio așezare în preajmă, nimeni care să urce dea­lul și să se roage în ea. Trei decenii a stat biserica goală, până când împrejurul ei au început să se-așe­ze om lângă om, durându-și gos­podării, întemeind familii, ctito­rind, pe la 1491, ceea ce se nu­mește astăzi satul Roșcani, din jude­țul Hunedoara.

Cneazul cu tricolor

Nu se știe cine și de ce va fi ridicat o biserică aici, înainte să fi existat o așezare omenească, cu o obște de credincioși care să-și fi dorit un loc de rugăciune al lor. Dar lucrările dumnezeiești își au propriile lor taine, nedeslușite în veac. Astăzi, biserica din Roșcani în­seamnă 555 de ani de ortodoxie, jumătate de mileniu și mai bine de credință, de genunchi atingând par­doseli reci, de piatră, și rugi înlăcrimate, căutând cerul împlinirii.
Inițial, biserica pare să fi fost din lemn și cu mult mai mică. În interior, au fost găsite urme ale unui incendiu ce a produs calcinarea solului viu, păstrându-se încă amprentele unor lemne carbonizate. Profeso­rul universitar dr. Zeno Karl Pin­ter, de la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, cel care a făcut câteva cercetări arheo­logice în zonă, apreciază că prima biserică de zid din Roșcani a avut caracter particular, de capelă de curte, aparținând unei familii cneziale, cel mai probabil familia Caba. Atunci, în 1766, familia Caba își și amenajează cripta sub naosul bisericii și este pictat ta­bloul votiv, ce-i înfățișează pe membrii ei, considerați ctitori ai bisericii de zid. Lipsa unor docu­mente pentru multe perioade din istoria zonei (e și cazul bisericilor istorice din Ostrov, Densuș și Strei) face ca multe legături între informațiile dis­pa­rate să fie făcute doar pe baza unor presupuneri. Astfel, se pare că asemenea cneazului Cânde, de la Râu de Mori, a existat și un cneaz Șindea de Roșcani, înrudit cu familia Caba, pe care l-a înno­bilat însuși Mihai Viteazul, printr-un act emis în anul 1600, în Alba Iulia. Intere­sant și impresionant e faptul că blazonul dobândit de Șindea cu acest prilej conți­ne, pe scutul heraldic, culo­rile care, pes­te 250 de ani, vor deveni tricolorul na­țio­nal româ­nesc: roșu, galben și albastru. "Înnobi­la­rea prin Mi­hai Viteazul, în scurta perioadă de unire a Tran­sil­vaniei cu Țara Românească și Mol­dova, perioadă în care în Ardeal se înregistrează un avânt al orto­do­xiei, ridicân­du-se biserici și întemein­du-se mi­tropolii, a permis nobili­lor de Roș­cani să-și păs­treze credința, chiar dacă pe tabloul votiv, mem­brii familiei sunt repre­zentați în costumație specifică elitelor nobiliare central-eu­ro­pene, așa cum apar ctitorii pe mai toate repre­zen­tările din arta figura­tivă medievală", scrie pro­fe­sorul Pinter în lucrarea sa "Roșcani, biserica monument istoric".

Un neam de prescurărițe

Preotul Victor Șuiaga, parohul bisericii din Roș­cani, a fost hărăzit altarului încă din pântecele ma­mei. "La noi în familie am fost obișnuiți să slujim, într-un fel sau altul, biserica. Bunicile mele erau prescurărițe, mama mea, la fel. Mama, draga de ea, are 87 ani și încă mai coace, săptămână după săp­tă­mână, prescuri pentru bisericile din zonă. Tatăl meu a fost cantor la biserică, dar nu doar pentru că ar fi avut voce frumoasă sau așa s-ar fi întâmplat să fie. Făcuse o școală specială pentru a deveni cantor, la Sibiu. Și s-a întâmplat ca atunci când mama era însărcinată cu mine, la biserica din sat, din Rădulești (comuna Lăpugiu, jud. Hunedoara), să vină episcopul Andrei Magieru. Când s-a termi­nat slujba, episcopul s-a-ntins la vorbă cu sătenii. Pe tata, fiind cantor, l-a-ntrebat dacă e însurat, dacă are copii. I-a spus că da și a arătat-o pe mama, însărcinată, și pe sora mea mai mare, Sabina. Atunci episcopul o făcut un gest cutremurător: s-a întors cu fața către altar, a ridicat mâinile a binecuvântare și a zis: «Binecuvântează, Doamne, pântecele aces­­tei femei și fă ca acela ce se va naște să fie de parte bărbă­tească și să ajungă slujitor al Sfântului Altar!». Și-așa s-a și întâm­plat".
Părintele Șuiaga a fost hirotonit preot în Roșcani, în anul 1978, imediat ce termi­nase Facultatea de Teologie. Nu și-a dorit niciodată să plece, nu a căutat o parohie mai mare sau mai bogată. Și-a spus că, dacă Dumnezeu a rânduit să vină aici, aici trebuie să rămână, să sfințească ca preot, atât cât îi stă în puteri, locul acesta.

Satul din cimitir

"Aveam 26 de ani când am venit aici. Eram foarte tânăr, dar s-au adunat oame­nii lângă mine. Dacă vroiam să fac ceva, mergeam seara la oamenii mai bătrâni din sat, îi che­mam, și a doua zi veneau. Așa am reușit să fac tot ce am făcut. Când am venit, atât biserica din Roș­cani, cât și cea din Mi­hăiești, filia învecinată în care slujesc, erau într-o avansată stare de degradare. Nu erau nici garduri la cimitire, bălăriile erau mai mari decât crucile... Mă durea sufletul să văd asta. Și-atunci ne-am apucat de lucru, câte puțin, cum s-a putut. Printre primele mele «stri­gări» către sat a fost să facem curățenie în cimitir. Într-un fel, cimitirul e un al doilea sat, iar dacă vine cineva și-l vede năpădit de buruieni, ce va să zică des­pre oameni, chiar despre preot, că doar cimitirele sunt în jurul bisericii? Azi, ți-e mai mare dragul să vezi mor­mintele îngrijite și pline de flori".
Soarele sfârșitului de septembrie în­vă­luie Roșcanii. E cald, dar miroase deja a toamnă, a struguri abia dați în pârg, a frunze galbene și a liniște. Privi­rea preotului îmbrățișează biserica. Nu­mai el și Dumnezeu vor fi știind câtă trudă a cerut lăcașul până să ajungă să arate cum ni se înfățișează acum. Alb, curat și cuminte ca o mireasă. Ca o che­mare stator­nică la întoarcerea înapoi, la rămânere întru credință și descoperire de sine, când drumurile vieții se despletesc prea de­parte de rădăcini.

Biserica vie

Părintele îmi spune că din 1766 până în 2005, niciun fel de intervenții sau reparații nu s-au mai făcut la biserică. Mi se pare incredibil că mai stă în picioare. Poate că au ținut-o așa de dreaptă și vie rugăciunile credincioșilor.
"În 2005, s-au început restaurarea picturii din interior și reparațiile la acoperiș. Ajunsese să plouă în biserică, stăteam cu ligheane și cu găleți chiar și în timpul slujbei. Pardoseala de piatră s-a deteriorat și s-a deformat, oamenii mai bătrâni se cam împie­dicau, am avut chiar și șerpi în biserică, veniți prin te miri ce crăpături. Da, am găsit înțelegere la credincioși și la autoritățile locale și am reușit să facem tot ce vedeți acum. Am schimbat acoperișul, am pus pardoseală de gresie, am întărit zidurile cu tiranți. Ne preocupăm să păstrăm biserica curată și frumoasă ca și sufletele credincioșilor ortodocși de aici. Sunt 230 de familii în parohie și sunt vreo 500 de persoane care ajută biserica și se implică în tot ceea ce facem".
În anul 2000, un colectiv de cercetători bucureș­teni, conduși de etnologul Narcisa Știucă, au redactat un volum intitulat "Roșcani, un sat pentru Mileniul III". "Când au fost aici și după aceea, când a apărut cartea, m-am tot întrebat ce anume cred eu că se va mai putea spune interesant despre satele acestea două, Roșcani și Mihăiești, la început de mileniu trei. Și uite că, la început de mileniu, avem multe evenimente importante. În 2015, a fost sărbătorirea celor 555 de ani de ortodoxie ai bisericii. Au fost prezenți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, fii ai satului, rămași aici sau plecați peste tot în lume. Anul acesta, în octombrie, vom celebra 250 de ani, de când familia cnejilor Caba a rectitorit biserica, dar și 525 de ani de atestare documentară a celor două sate din parohie, Roșcani și Mihăiești. În plus, în fiecare an avem: parastase de pomenire a preo­ților, a ctitorilor, a cantorilor, a crâsnicilor și epitro­pilor, a prescurărițelor și dascălilor. Cred că toate astea îi țin pe oameni uniți între ei și, pe toți, în jurul bisericii.
Am în parohie șase prescurărițe care au împreu­nă 103 ani de văduvie. E extrem de impresionant ceea ce ele fac: se pregătesc dis de dimineață, se spa­­lă cu apă sfințită, se roagă, iar lacrimile lor se frământă cu aluatul acela. Ele sunt cele care duc prescura din lumea profană în lumea sacralității".

- Să înțeleg că ați reușit să atrageți sătenii în biserică și, totodată, să mutați biserica, adevărata credință, în sat, în viața de zi cu zi?

- Am încercat întotdeauna să fim aproape de ei, am pus la dispoziția fiecărei familii câte o carte de rugăciuni, îi ajutăm și financiar, și material, pe cei care au nevoie, chiar și familiile de neoprotes­tanți cu mulți copii, desigur, pe cei care dove­desc respect față de biserica orto­doxă. Organi­zăm excursii la mânăs­tiri din țară, le-am dat copiilor mai amărâți bani pen­tru rechizite, când au început școala, pachete de Crăciun și Paști, le-am dus lemne celor care nu aveau. Știm că nu e cât ar trebui fiecăruia, dar e atât cât putem. Încer­căm să le fim ală­turi și cu sufletul, și fi­nanciar, cât se poate. Poate-am fost puțin mai as­pru uneori, mai sever cu rătăcirile uno­ra, dar am con­statat că dacă nu-i ții în mână, nu faci nimic. Mai am pu­țin și ies la pensie și aș vrea să las totul în regulă ce­lui care va veni du­pă mine.

"E ceva ce mă mulțumește deosebit: prezența credincioșilor la biserică"

- N-ați simțit niciodată, în cei 38 de ani de preoție, nevoia să renunțați?

- Nu, niciodată. În 1990, sătenii au venit să-mi propună să candidez pentru funcția de primar al comunei Bătrâna. Obținuseră deja aprobarea episcopului. Am refuzat. Nu era ceva ce să-mi fi dorit să fac. Înainte de 1989, veni­seră unii să mă racoleze, să mă convingă să semnez cu securitatea. Aveau un dosar gata pregătit, trebuia doar să-mi pun iscălitura. I-am întrebat: "Sunt preot. Cum credeți că aș putea să trădez taina spovedaniei? Dacă veniți cu gânduri bune, tăiem o găină, bem o țuică, dar de la așa ceva, să vă luați gândul!" A fost un caz, la puțin timp după asta, cu un copil dis­părut. Era cineva bănuit și m-au rugat la poliție să le spun dacă vreun om din sat ar fi mărturisit fapta la spovedanie. I-am refuzat și a­tunci. Știu că sunt preoți care au fă­cut-o, dar e proble­ma personală a fie­că­ruia. Eu am con­si­derat că nu pot să fac asta.

- Părinte Șuia­ga, ați făcut atâtea reparații la clădirea bisericii din Roșcani, glumind puțin, vă întreb dacă sufletele pe care le păstoriți în vremurile astea tulburi n-ar avea și ele nevoie de "întăriri"?

- Din păcate, da, dar e foarte greu. Tinerii care sunt crescuți de mici în familii cu râvnă pentru biserică mai vin la spovedit și se împărtășesc. Dar mulți s-au îndepărtat de biserică, iar asta e dureros. Sunt in­fluențați de televiziune, de presă și in­ter­net. De altfel, tinerii din sat se răresc. În 2015, am avut 20 de decese și vreo patru botezuri, iar cununii, doar vreo două-trei. Comparativ, până prin 1995, aveam câte 20-25 de botezuri anual. Și mai e un aspect neplăcut pe care l-am observat și care mă supără: tinerii de azi și-au pierdut respectul. Salută preotul cu "Bună!", nu e vorba doar că sunt preot, dar sunt mai în vârstă decât ei. Nu pretind să-mi spună "Sărut mâna!", dar măcar "Bună ziua!" sau "Doamne-ajută!"... Dar e și ceva ce mă mulțu­mește deosebit: prezența credincioșilor la biserică. Comparativ cu marile orașe, care au cam 2000-3000 de credincioși la fiecare biserică și nu vin la slujbe mai mult de, să zicem, 200, la mine, din 300 de credincioși ortodocși, vin la biserică 60, și asta e deja 30 la sută.

"Religia trebuie să fie predată de preoți"

- Se poartă o discuție extrem de aprinsă în ultima vreme asupra predă­rii religiei în școli. Ar putea schimba ceva în viața tinerilor de azi?

- Vedeți ce ironie? Noi aveam lăca­șe de cult, când America abia era desco­perită, și acum vin toți neoprotestanții să ne spună ce spune Sf. Scriptură, să ne spună ce ar trebui și ce nu să învețe copiii noștri la școală. Cred că dacă religia ar mai fi predată de către preoți în școli, ar fi cu totul altceva. Eu am predat religia la școlile de aici, timp de 17 ani, la clasele I-VIII. Când vedeau copiii că in­tră preotul în școală, aveau altă atitudine. Când era vremea de spovedit, mergeam cu clasa la biserică, la Sfintele Taine, făceam acolo orele. De multe ori, i-am coborât în cripta de sub pardoseală, și au fost uimiți, impresionați. Au fost și unii mai obraznici, dar unul singur am avut, în 17 ani, care n-a vrut nicicum să facă religie. De fapt, copilul acela nici nu era botezat, l-am botezat eu mai târziu.
Am foști elevi plecați în străinătate, care mi-au fost elevi din clasa I până într-a VIII-a. De câte ori vin acasă, își amintesc și povestesc peste tot cu câtă dragoste făceam religia cu ei. Aceștia au un respect deosebit față de biserică și față de preot, pentru că au primit de mici această dragoste. Ceilalți, care nu au mai prins religia predată de preot, sunt altfel, nu as­cul­tă de profesori, îi sfidează. Cu preotul, nu îndrăz­neau asta. Am avut, desigur, și copii slabi, care nu puteau să învețe; încercam un an întreg să se prindă ceva de ei, apoi, la sfârșit, dacă știau să spună măcar "Tatăl nostru", îi treceam.

- Pentru că tot vorbim despre tineri, spuneți un cuvânt de încheiere pentru ei...

- Să lase grija cea lumească și să se apropie de Dumnezeu, să meargă la biserică, măcar duminica și în sărbători, să se spovedească, să se împărtășească. Să nu se îndepărteze de lumea creștină. E de necon­ce­put ca un român născut ortodox să se lepede de cre­dința lui, pentru te miri ce! Musulmanii, așa fana­tici cum sunt, mor pentru credința lor. Am avut și aici conflicte cu Martorii lui Iehova. Mi-au făcut plân­gere că i-am oprit să-și exercite misiunea. I-am alungat de pe-aici, recunosc, și mi s-a deschis dosar penal. Fiul meu cel mare e șef de post într-o comună apropiată. Ei n-au voie să aibă asemenea cazuri în familie, așa că sunt nevoit să merg și să mă milogesc de un sectar, să-și retragă plângerea, ca să nu-i fac rău fiului meu. Vedeți unde-am ajuns? În țara noas­tră, în credința noastră! Mă doare foarte mult. Dacă n-ar fi fost în joc serviciul fiului meu, n-aș fi făcut-o. Dar e mai tare sufletul de tată, decât cel de preot.