De zeci de ani, ar fi trebuit să mă deprind cu ideea că desemnarea laureatului Nobel pentru Literatură e imprevizibilă. Secretomania juriului în privința listei scurte a finaliștilor dă naștere, în fiecare an, la jocul de noroc afișat de casele de pariuri, cu șansele unor candidați pe care mizează cunoscătorii, luând, din experiență, în calcul și criterii extraliterare - geografice, politice, și mai ales social-umanistice (acestea din urmă prevăzute în testamentul lui Alfred Nobel). De cele mai multe ori, previziunile și așteptările celor pentru care precumpănește valoarea literară a operei unor mari scriitori contemporani, dovedită în timp prin numeroase cărți, sunt infirmate, ca și cum membrii Academiei Suedeze și-ar propune deliberat să șocheze. În această privință, anul acesta s-a întrecut pe sine, votând o celebritate mondială, care are doar legături tangențiale cu Literatura, cel puțin așa cum o înțeleg amatorii de lectură. Nu poate nega nimeni că Bob Dylan e un cantautor de talent uriaș, compozitor și cântăreț care și-a scris singur textele cântecelor, poeme emblematice pentru o epocă, țintite spre mase, la care au ajuns mai ușor prin magia muzicii pop. Pentru generația mea, Bob Dylan este un artist legendar: în anii '60-'70, când cei ce aveau privilegiul să călătorească îi aduceau discurile în țară, acestea treceau de pe un casetofon pe altul și erau ascultate cu religiozitate, ne emoționau intens, căci ne recunoșteam revolta în cuvintele lui cântate, în militantismul metaforelor, în libertatea de a înfrunta constrângerile de tot felul, la care eram supuși cu atât mai mult aici, în Estul comunist. Frumusețea melodiilor ne făcea să memorăm ușor versurile și le cântam, la rândul nostru, cu o indecriptibilă senzație că am putea contribui la o schimbare în bine a lumii. Și asta s-a întâmplat cu ascultători de pe toate continentele, Bob Dylan devenind unul dintre cei mai influenți artiști pop-folk din a doua jumătate a secolului XX, un muzician-poet, un trubadur epocal. Meritele lui sunt indiscutabile, dar în proporție prea mică au legătură cu Literatura, când în balanță pui operele de o viață ale lui Pynchon, Roth, Auster, DeLillo, Cormac McCarthy (dacă tot voiau un american) sau McEwan, Julian Barnes, David Lodge, Salman Rushdie, sau Amos Oz, Baricco, Lobo Antunes, Mircea Cărtărescu al nostru... Care a tradus la Humanitas, în 2012, o antologie, "Suflare în vânt", cu 100 de poeme - texte de cântece ale lui Bob Dylan, unele ultracunoscute, pe care îți vine să le cânți. Mai avem în românește, tot la Humanitas, un volum de proză poetică, "Tarantula", tradus în 2014 de Sorin Gherguț, și un prim volum autobiografic, "Cronica vieții mele", tradus de Dan Silviu Boerescu, anul trecut. Cam asta e opera literară a starului rebel, ale cărui cântece, preluate și adaptate până azi și de alți soliști adorați de tineri, au făcut și fac înconjurul lumii reale și virtuale. În domeniul muzical, a luat pe bună dreptate toate premiile importante. Dar de ce Nobel pentru Literatură? Presupun că, folosind popularitatea lui uriașă, juriul Nobel a vrut să se arate deschis și spre cultura populară, spre masele care nu citesc și la care poezia bună poate ajunge doar audio, memorată prin melodie. Sau, prevăzând scandalul pro și contra provocat de opțiunea surprinzătoare, membrii Academiei Suedeze au vrut să pună reflectoare mai puternice pe ei înșiși. Oricum, eu am încetat de mult să încerc să-i înțeleg, deși tot nu mă pot opri să fiu dezamăgită pentru marii mei favoriți.