VASILE DEM. ZAMFIRESCU - "Psihanaliza e ca așteptarea stăruitoare a pescarului de a scoate ceva din adâncuri"

A fost, alături de Gabriel Liiceanu și Andrei Ple­șu, unul din ucenicii lui Constantin Noi­ca. Pasionat în egală măsură de filo­sofie și de psihicul uman, s-a desprins, simbolic, de ma­es­trul său, dedicându-se deplin domeniului revo­lu­ționar al psihanalizei. Vasile Dem. Zamfirescu este și un reputat traducător, "vinovat" pentru publi­ca­rea operelor complete ale lui Freud și Jung, un foar­te iubit profesor universitar, director al Editurii Trei și co-fondator al Societății Române de Psihanaliză. Filosof și psihanalist de renume, convins de sutele de pacienți care i s-au întins pe divan că partea ne­văzută a făpturii umane decide întotdeauna, a ac­ceptat să împărtășească și cititorilor noștri câ­teva din secretele întunecate ale incon­ști­entului.

"Noica era un om cu totul și cu totul deosebit"

- Domnule profesor, unii vă cunosc ca filosof, alții mai mult ca psihanalist. S-o luăm, așadar, cu începutul. Ce v-a împins spre filosofie?

- La filosofie am ajuns accidental, nu dintr-o opțiune asumată. Eu mi-am dorit să fac Litere, visam să fiu critic, scriitor. Dar n-am intrat la Litere, fiindcă m-am consi­derat atât de priceput, încât nu m-am pregătit deloc. Și-atunci am virat spre filosofie, spre o secție care avea și literatură. La patru ani după ce deja terminasem facultatea, când eram cercetător la Institutul de Filosofie, am aflat prin intermediul lui Sorin Vieru că Noi­ca își căuta primii discipoli, pentru așa numita școală de filosofie. Eram prieten din facultate cu Gabriel Liiceanu, așa s-a format grupul.

- Deci, nu mai erați student când l-ați întâlnit pe Constantin Noica...

- Nu, dar eram un tânăr care dorea enorm să cunoască filosofia în toată diversitatea ei, fiindcă la facultate ne fusese servită doar versiunea ei trunchiată, ideologizată. Eram la vârsta la care simțeam acut că-mi lipsesc maeștrii adevărați. Când a apărut Noica la orizont, am simțit o bucurie imensă, un entuziasm extraordinar. M-am simțit mântuit. Să ai un maestru în vremurile acelea era o salvare, o șansă extraordinară. Iar Noica era un om cu totul și cu totul deosebit.

- Ați putea să-i faceți un portret, așa cum l-ați cunoscut?
- Ce era cu adevărat impresionant în ce-l privește era modul în care funcționa ca maestru. Spre deo­sebire de profesorii mei de la Filosofie, care nu-și prea ascultau studenții, fiind înclinați să vorbească tot timpul despre ei și despre ideile lor, Noica era atent la tine. Era capabil să intuiască din frământări, din lecturi și preocupări care e tema ta, acea temă pe care trebuie s-o urmezi.

- Aproape ca un psihoterapeut.

- Ar fi putut fi un psihoterapeut remarcabil. Avea capacitatea de a asculta și de a se dedica celuilalt, până la uitarea de sine, pentru a înțelege exact ce e cu ființa din fața lui și care e drumul ei spiritual. Noi ne mai rătăceam în propriile noastre meandre, dar el reușea să ne perceapă chiar mai bine decât ne-am fi văzut noi înșine. Și nu greșea în verdicte. Pe mine m-a sfă­tuit să mă ocup de relația spirit-suflet, o te­mă a filosofiei germane interbelice. Se știe că Noica avea un dispreț față de suflet, pe care îl numea « suflețel ». E partea lui de filosof adept al spiritului pur.

- De unde venea neîncrederea asta a lui în sentimente?

- Venea din filosofie și purta numele de anti-psi­hologism. Pe scurt, stipula că filosofia nu are a face cu psihicul, ci doar cu spiritul. Cum psi­ha­na­liza sonda exact zonele obscure ale sufletului, pentru un filosof părea o rătăcire. Asta era și atitudinea lui Nae Ionescu. Mircea Eliade, în schimb, era cu mult mai deschis față de psihanaliză. Călătorise mult și-n Occident, și-n Orient, și-l cunoscuse personal pe Jung. Noica povestea malițios că "se vedeau la Ascona și-și povesteau visele, ca babele". Era, deci, atitudinea unei generații. Or, ceea ce am demonstrat eu în cărțile mele e că spiritul nu poate să fie pur. El este atins de toate trăirile noastre sufletești.

- Cum era Noica de toate zilele?

- Foarte obositor. Nu pentru că era plicticos, ci pentru că era prea puțin plicticos. Orice făcea, orice se întâmpla, trebuia să ajungă la Idee. Dacă mergeam pe stradă și pomeneam de vreo doamnă care trecea pe lângă noi, din asta scotea o teorie întreagă și ajungea să spună că femeia este spirit până la 30 de ani și după 30 de ani devine suflet, pentru că-și pierde frumusețea aceea naturală, o concepție cam misogină, aș zice as­tăzi. Dar nu asta contează, ci modul în care te ținea mereu sus, nu te lăsa să te pierzi în călduț, în cotidian, în banal. Găsea mereu, cum ar spune Eliade, sacrul din profan. Ceea ce pentru un tânăr de 20 și ceva de ani poate fi epuizant.

Pivnița cu fantome

- Ruptura de Noica a însemnat și îmbră­ți­șa­rea deplină a preo­cupărilor dvs. legate de psihic. Ați dat întâ­ie­tate sufletului, înce­pând o psihanaliză per­sonală.

- M-am desprins de Noica, dar nu m-am rupt de el, așa cum a fă­cut-o Gabriel Lii­ceanu, programatic, declarativ. Am intrat în psiha­na­liză, rămânând în li­mi­tele filosofiei, în cheia acestei relații spirit-suflet. Am făcut-o și din curio­zi­tate, dar și pentru că se adunaseră mai multe conflicte interioare, cărora nu le găseam rezolvare. A fost și soluția mea la frustrarea că de ani de zile, mi se refuza pașaportul să plec la studii în Germania. Nu-mi mai rămânea decât să fac o călătorie interioară, în mine însumi, acolo unde nu mă putea împiedica nimeni. Calea cea mai bună era o psihanaliză, fiindcă singuri, prin autoanaliză, nu reușim.

- De ce spuneți asta?

- Psihanaliza înseamnă o revizitare ghidată a în­tâm­plărilor fundamentale ale vieții tale. De unul sin­gur nu poți depăși anumite rezistențe interne. Pe par­cursul istoriei de viață, obișnuim să lăsăm deoparte lucrurile neplăcute, îndepărtând din conștiință tot ce nu ne convine, tot ce ne doare, ne rușinează, ne face să ne simțim vinovați, tot ce generează conflicte. Le tot adunăm într-o pivniță a sufletului, ca să ne apărăm de ele, să le uităm. Avem nevoie de ajutor ca să le pu­tem scoate din nou la lumină. Bine, o să mă întrebați, dar de ce n-am putea trăi cu pivnița plină de fantome toată viața? La ce bun să le mai scormonim, să le tulburăm? Păi, pentru că fantomele astea nu sunt deloc cuminți. Nu stau nemișcate, ca dosarele într-o arhivă, ci încearcă în permanență să revină la etaj, în planul conștiinței, și declanșează mereu suferințe, conflicte, drame. Sunt foarte agresive. Dacă apărarea psihică e foarte puternică și ele sunt ținute cu forța în pivniță, apar conflictele nevrotice. Dacă apărarea e mai slabă, apar disfuncții existențiale foarte deranjante. De pildă, ne putem alege toată viața același gen de partener, fără să înțelegem de ce o facem. Sau ne abandonăm sim­bo­lic co­pilul, pentru că am fost și noi abandonați. Re­petăm, fără să ne dăm seama, diverse traume, care ne com­plică viața.

- Cum e pe divan, domnule profesor? Cum e întâlnirea cu inconștientul, cu propria umbră?

- Poate fi foarte incomodă, poate să fie dureroasă, poate să fie contrariantă. E multă frică de a ne privi așa cum suntem de fapt și e o frică de înțeles. Când ani de zile tot înghesui în pivniță chipuri hidoase, cobo­râ­rea în inconștient poate semăna cu o coborâre în in­fern, care te umple de spaime. Dar e o coborâre în ega­lă măsură benefică. Eu, cel puțin, am găsit, scormo­nind, tot felul de fidelități emoționale în care eram blocat. De pildă, un atașament foarte puternic față de mamă, care provenea dintr-un dezechilibru al familiei mele. Tata era cvasi-absent, își neglija soția, mă ne­glija și pe mine și, în mod firesc, între cei doi aban­donați s-a format un soi de alianță, de susținere reci­procă. Asta a dus mai târziu la o dificultate de a accepta alături de mine alt tip de femei decât tipul matern, care te îngrijește. Ca să înțelegeți ce legătură aproape bolnăvicioasă a fost între noi, o să vă zic, doar, că în ziua în care a murit mama mea, pe patul de moarte întrebarea ei a fost dacă eu am mâncat! Aveam 27 de ani, dar ea nu se putea gândi de­cât la mine. La ase­menea pre­ocupare in­sistentă, răspun­deam și eu, in­con­știent. Pe de o par­te mă revol­tam, în­cer­cam să mă eliberez, pe de alta per­pe­tuam acest mo­del greșit: "Așa tre­buie să fie o femeie!".

- Și v-a luat mult să vă eliberați?

- Mi-a luat destul de mult. Preț de vreo două căsătorii și încă cine știe câte alte par­tenere. (râde)

- Mai poate avea eșecuri sentimentale un psi­hanalist care a lucrat atât de mult cu psihicul lui?

- E o întrebare născută din ideea greșită că într-o zi poți ajunge să lichidezi inconștientul, să igienizezi și să golești cu totul pivnița. Or, asta e imposibil. De fapt, psihanaliza te ajută să cunoști atât de bine cotloanele ei și comportamentul fantomelor tale, încât ele nu te mai surprind. Iar când încearcă să te ia în stăpânire, să ocupe sufrageria de la etaj, știi să le gestionezi, nu te mai tulbură și nu-ți mai dau viața peste cap.

- Psihanaliștii obișnuiesc să țină ascunsă viața lor personală, din motive profesionale. O să în­drăz­nesc totuși să ridic vălul. Iubiți, domnule profesor? Aveți familie, aveți copii?

- Iubesc din ce în ce mai bine. (râde) Din ce în ce ma i cuprinzător. Am o viață personală de care sunt mulțumit, dar care nu e în cadrele tradiționale. Am și un fiu de 40 de ani, care a ales o carieră în domeniul ju­ridic. Bineînțeles că știe multă psihanaliză, tot vor­bind cu mine, nu mai e chiar un profan într-ale psihi­cului, dar are drumul lui.

"Destinul sunt chiar mama și tata"

- Aș vrea să dezvăluiți și cititorilor ceva din mis­terele psihoterapiei. Chiar se reduce totul la mama și la tata? Sunt acei primi ani cu adevărat decisivi pen­tru viața noastră de mai târziu?

- Freud a spus că întâmplările trăite între 3 și 5 ani sunt semnificative pentru tot restul vieții, pentru că atunci se formează inconștientul. Însă azi există studii care demonstrează că și primul an de viață e funda­men­tal pentru destinul unui copil, chiar și intenția, contextul în care a fost conceput acel copil. Apoi vine psihogenealogia, o ramură mai nouă, care afirmă că purtăm o moștenire din inconștientul de familie, că există secrete, lucruri nespuse, abuzuri care se trans­mit din generație în generație, ca o fantomă. Că uneori plătim, reparăm sau ne pedepsim inconștient pentru destinul unui înaintaș.

- Nu înseamnă asta că suntem, de fapt, pre­des­tinați?

- Ba da, suntem predestinați, avem un drum trasat de la început, suntem într-o rețea de generații. Desti­nul sunt chiar mama și tata. Toate influențele care țin de locul, familia, momentul în care ne-am născut ne dirijează, dar nu la modul absolut. E adevărat că total nu ne eliberăm niciodată de această încrengătură. Psi­ha­naliza ne oferă însă șansa unei nașteri din nou. Ne dă ocazia să ne detașăm de aceste tipare inconștiente care există în noi și, uneori, ne pun ochelari de cal, de ajungem să vedem realitatea într-un singur fel și numai așa. Psihanaliza e eliberatoare, pentru că toate aceste comportamente prestabilite nu au legătură, de fapt, cu prezentul și cu cine suntem azi. Sunt vocea copilului din noi care refuză să crească. Scăpând de aceste tipare, devenim cu adevărat deschiși la ex­pe­riența actuală. Nu mai trăim întâmplările vieții prin filtrul copilului de altădată, ci prin cel al adultului care vrea să-i fie bine, care vrea să fie creator în existența lui. Care alege cu adevărat preocupările cărora se dedică și oamenii cu care se însoțește, nu se lasă ales. Și care trăiește conștient viața, nu e trăit de ea!

"Majoritatea bolilor au o cauză psihică"

- Ce v-a adus bun terapia aceasta?

- M-a ajutat să-mi iau viața în stăpânire, smul­gând-o din mâinile inconștientului. Prin demersul psi­hanalitic se obține o eliberare a energiilor blocate în conflictele interne și utilizarea lor în alte scopuri. Ca să fiu mai limpede pentru cititorii dvs., o să spun că după cei doi ani de analiză, sănătatea mi s-a îm­bu­nătățit simțitor și n-am mai avut somatizări. De pildă, n-am mai răcit. În copilărie, eram foarte bolnăvicios, dar nu pentru că fizicul meu era fragil, ci pentru că, fără să-mi dau seama, voiam să atrag atenția asupra mea, să-l fac pe tata să stea mai mult pe acasă, pe mama să aibă mai multă grijă de mine. După ce am înțeles profund aceste motive, a trebuit să renunț la ele. Am scăpat de balcanica tiranie a somnului de după-amiază, o cale de apărare de realitate, prin care mă refugiam de tot felul de frustrări și nemulțumiri. În somn poți visa și-n vis ești regizor, faci lumea cum vrei tu. Am simțit o uriașă eliberare de energie și, de ce să ascund, performanța sexuală s-a îmbunătățit considerabil. Or, lucrul ăsta e important pentru orice om normal. Pe scurt, am recuperat o vitalitate care s-a revărsat în toate domeniile vieții mele, de la muncă până la relațiile afective.

- Aveți un tonus de invidiat. E psihanaliza și un antiaging, domnule profesor?

- Haha! Da, se poate spune și așa. Rezolvarea conflictelor psihice îți dă mulți ani de viață în plus. Se pare, de altfel, că psihanaliștii sunt longevivi. Jung și Freud au trăit amândoi peste 80 de ani.

- Azi se vorbește foarte mult de interacțiunea dintre corp, spirit și psihic. Am putea lua în consi­de­rare că traumele noastre psihice sunt și generatoare de boli trupești?

- Psihicul e decisiv. Sistemul imunitar este con­trolat în primul rând de factorii psihici. Și majoritatea bolilor au o cauză psihică. Da, traumele pe care le-am avut pot declanșa boli care par să nu aibă nicio legătură cu ele. Și totuși, legătura există, ele apar ca un strigăt de ajutor, ca un semnal de alarmă că în pivnița noastră s-au adunat cam multe.

"României i-ar trebui un Minister al Stimei de Sine"

- Sunteți psihanalist de aproape trei decenii. Nu vă copleșesc toate poveștile de viață ale celor pe care îi analizați?

- Dacă zece ore pe zi am analiză, asta înseamnă că intru în zece istorii de viață într-o singură zi. Și multe dintre ele sunt, din păcate, atroce, cazuri dramatice ale unor oameni abandonați sau abuzați în copilărie. Le port cu mine în permanență, dar nu le iau ca pe niște drame sau tragedii, ci mă străduiesc să le înțeleg și să găsesc soluții ca acești oameni să depășească blo­cajele. E o încărcătură negativă foarte mare, e ade­vărat. Tocmai de aceea nu poți fi psihanalist dacă nu te supui tu însuți unei analize personale, prin care do­bândești capacitatea de a comunica cu propriul tău in­conștient, pentru a nu lăsa aceste lucruri să te co­ple­șească.

- Ce v-a îndemnat să și practicați psihanaliza?

- În primul rând, curiozitatea de a înțelege ce este dincolo de suprafață. Psihanaliza e ca așteptarea stă­ru­i­toare a pescarului de a scoate ceva din adâncuri. Pân­dești răbdător, aștepți să scoți la suprafață necu­nos­cutul, nici tu nu știi ce.

- Ați cunoscut sute de povești de viață în tot acest timp. Cum sunt românii văzuți din fotoliul psiha­na­listului?

- Deficitari în ce privește iubirea de sine, ne­în­crezători în forțele proprii, cu un sentiment de vino­văție, care poate merge până la auto-pedepsire, până la celebra "rușine de a fi român" a lui Cioran. Sunt tră­sături născute din copilăria lor marcată de aban­donuri, de lipsă de iubire și tandrețe. Avem de-a face cu o adevărată "nevroză balcanică", ce își găsește explicația în istoria contorsionată pe care am trăit-o, cu invazii, înfrângeri și pierderi de tot felul. României i-ar trebui un Minister al Stimei de Sine, care să o ajute să-și ridice moralul.

"A înțelege viața poate să însemne să te bucuri mai mult de ea."

-Domnule profesor, mai puteți trăi plenar când sunteți în permanență supus autoanalizei? Prea multă cunoaștere nu inhibă trăirea ?

-Asta mă întrebam și eu la vremea la care scriam " În căutarea sinelui ". Dacă atunci nu puteam da un răspuns, acum pot. Și l-aș cita pe Freud, care spunea că el nu poate degusta opera de artă, dacă nu o înțelege. În viață e ca în artă, sensibilitatea și rațiunea pot conviețui, te pot ajuta împreună să nu te rătăcești. A înțelege viața poate să însemne să te bucuri mai mult de ea.

-Nu vă e dor de vechea persoană care trăia mai mult instinctual ?

-Nu, nu mi-e dor de cel care-am fost. Mi-e dor de anumite lucruri pe care le făceam, am nostalgii, dar nu regrete. E și o neînțelegere aici. Psihanaliza nu te face mai fericit, ci mai sănătos. Așa spunea Freud. Te ajută să devii tot ceea ce ai putea deveni, să-ți împlinești potențialul, destinul tău ca om. Nu văd viața ca pe o neîntreruptă stare de bine, ci ca pe-un drum în care există și sus, și jos, și bine și rău, și frumos, și urât. E drumul către tine însuți. Fericirea e să fii pe drum. Când nu ești pe drum, ești ori rătăcit, ori mort.

Foto din arhiva personală