Bătrânul de pe bicicletă
Aventura suedeză a început, de fapt, în Polonia. Ajunsesem cu căutările noastre în podișul Cașubiei, într-un sat al cărui nume mă mobilizase pe loc: Bukowina! Ce să caute Bucovina noastră în Polonia, la mii de kilometri distanță? Ce-i drept, satul nu se compara cu nici o altă așezare din preajmă (semăna, mai degrabă, cu satele noastre săsești din Ardeal), dar oamenii pe care i-am întrebat despre numele lui nu au știut să ne spună nimic. Habar n-aveau că departe, în România, exista o provincie istorică uriașă, cu același nume. "Ne, ne! Ăsta-i numele satului nostru, de când ne știm". Dar ziua aceea, în care toamna își coborâse tot soarele pe pământ, avea să ne ofere o surpriză. Tocmai încercam poarta închisă a unei biserici de lemn, care ne făcuse inima să zvâcnească, când, în dreptul nostru, nevăzut și neauzit, s-a oprit un domn vârstnic, călare pe-o bicicletă, echipat complet într-un costum de ciclist. "E o biserică veche și extrem de frumoasă", ne-a spus. "Ar fi păcat să n-o vizitați. Cheia se află la clopotar". Profitând de bunăvoința neașteptată pe care ne-o arăta și de engleza pe care o vorbea fluent, i-am spus cine suntem și ce căutăm în Cașubia. Nu știa, oare, ce-i cu numele Bukowina? Dar vreun muzeu sătesc, cu obiecte vechi, populare, sau ceva urme istorice, săpături, întâlnite în drumețiile sale cu bicicleta? A dat din cap. "Ne, ne!". Nu știa. Dar exact în clipa când am vrut să ne spunem la revedere, a ridicat un deget în aer, a strigat vesel "Moment!" și ne-a rugat să-i sprijinim bicicleta, ca să poată căuta în rucsac. În secunda următoare, pe șeaua bicicletei era întinsă o hartă amănunțită a Cașubiei, pe care - același deget arătător fixa un cerc mai închis la culoare, pe care scria, cu litere gros tipărite "WESIORY. Cimitirul din pietre al geților și gepizilor". "Ura! Un strigăt triumfal a umplut pădurile de mesteceni și văzduhul albastru al Cașubiei. Probabil că nici în ziua de azi, bătrânul polonez nu-și explică bucuria noastră nebună și îmbrățișările cu care l-am copleșit. Cum să înțeleagă că acolo, în fața bisericii vechi din satul care se numea Bukowina, sub aurul toamnei revărsat pe pământ, toată "știința" adunată acasă, toate informațiile luate din cărți, din reviste și de la mari specialiști în istoria dacilor, se retrăgeau, în vârful picioarelor, în fața NOROCULUI. Norocul reporterului, înarmat cu un simplu reportofon. Norocul ivit în drum, la întâmplare, sub forma unui bătrânel polonez, călare pe-o bicicletă.
Cimitirul din pădurea "Vlasiei"
Ca să ajungi la Wesiory trebuie să străbați podișul Cașubiei, cu întinderi nesfârșite de mesteceni și pini. Locuri sălbăticite și păduroase care ascund ici-colo câte un sat pitit între ele, ca un mușuroi de furnici. Puținii oameni care îți ies în drum au în ei o trufie germană, îmblânzită de melancolie slavă. Istoria a lăsat urme adânci. Zona pe care-o străbatem a fost, cândva, a Germaniei, deși cașubienii spun cu mândrie că ei n-au fost de când se știu nici nemți, nici polonezi. Locul pe care îl căutăm se află tot pe "moșia" lor, ascuns undeva între păduri. Un indicator ferit de privirile turiștilor îți arată, la ieșirea din Wesiory, direcția spre cimitirul "cu pietre". Deși monumentul istoric e trecut pe hărțile regiunii cașubiene, el nu apare și pe harta mare a Poloniei, fiind cunoscut doar de câțiva specialiști. A fost un noroc să-l găsim. Am lăsat mașina la marginea satului și am pornit pe o cărăruie ce se pierdea în pădure. Pământul e nisipos și bocancii ți se afundă în el. Parcă se face tot mai liniște în jur și pinii, rari la început, se îndesesc, îmbălsămând aerul și hașurând cerul cu crengile lor. Lumina scade sub învelișul tot mai des al pădurii, lăsând o penumbră, un soi de abur ce se prelinge printre copaci. Doar ici și colo, printre trunchiuri și ierburi încolăcite, câte o rază de soare luminează desișul întunecat. Ne oprim ca în fața unei minuni: cât vezi cu ochii, pădurea e plină de movile rotunde, înconjurate de bolovani și în mijloc cu un stâlp de piatră. "Un sanctuar!", strig tare, de răsună pădurea. "Sarmizegetusa noastră, din Munții Orăștiei!". Asemănarea este, într-adevăr, impresionantă, la fel ca și starea aceea de emoție intensă, senzația că alături de tine plutesc, prin aerul dens al pădurii, prezențe stranii, spiritele morților îngropați în urmă cu mii de ani. Formele regulate, din pietre aliniate perfect, par un templu ascuns, un loc secret, în care dacă ai ajuns, trebuie să te porți cu respect. Asemănarea cu Sarmizegetusa era izbitoare. Nu doar sorii făcuți din pietre, ducându-te cu gândul la Soarele de Andezit, sau "stâlparii" așezați în picioare, într-o ordine al cărei înțeles s-a pierdut, dar întreaga atmosferă de loc de cult ritualic este aceeași.
Pe nesimțite, terenul a coborât și în umbra pădurii au străpuns sclipiri de argint. La marginea ei se întindea un lac liniștit. O frumusețe și o liniște ce îți ostoiau sufletul. Până aici ajunseseră dacii plecați din Carpați! Pe lângă dovezile din muzee, aflasem, acum, o comoară neștiută de nimeni, ascunsă într-o pădure de pini. Dar pentru ca bucuria să fie totală, ar mai fi trebuit să existe ceva: explicații! Din păcate, ele lipsesc cu desăvârșire din sanctuarul de la Wesiory. Singurele "indicii" țintuite de trunchiurile copacilor erau niște afișe cu mesaj ezoteric, care îi informau pe vizitatori despre forța energetică a pietrelor, oferind, discret, și adresa unor vindecători locali... "Informația" a venit de unde nu ne așteptam. La marginea satului, înainte de a ne urca în mașină ca să plecăm înapoi, la Gdansk, m-am oprit, preț de-o țigară, să stau de vorbă cu doi bătrânei ce priveau trecătorii de pe băncuța din curtea casei. I-am întrebat dacă știu ceva despre necropola din pădure, o poveste, o legendă, ceva... Nu știau. Deși se afla de când lumea în ținutul acela, al "vlasilor", povestea cimitirului se pierduse. "Vlasi?", aproape că am strigat. "Da. Vlasi!", auzisem bine, de altfel, și drumul pe care venisem se numea Drumul Vlasilor, dealul din stânga este tot Dealul Vlasilor, iar pădurii cu cimitirul din pietre, oamenii locului îi spun Vlasia. Dacii și strănepoții lor! Un neam de oameni, pornit pe urma strămoșilor, vreme de mii de ani. Așa cum se întâmplă (sperăm pentru scurtă vreme) și azi.
Stockholm
Cu capra, la urat
O mână zdravănă mă zgâlție de umăr: Stockholm, sir! Deschid ochii. Sunt ultimul călător și lângă mine stă în picioare șoferul autobuzului, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă, cu un aer politicos și cumva grăbit. Plecasem din Copenhaga cu avionul spre Stockholm și adormisem în autobuzul ce trebuia să mă ducă de la aeroport în centrul capitalei suedeze. Am coborât cu rucsacul în spate, dar nu am putut face niciun pas. Mă trezisem dintr-un vis într-o poveste! Eram într-o piață din centrul capitalei Suediei și priveliștea din fața mea îmi tăia respirația: palate cu turnuri aurite, clădiri din cărămizi roșcate și smălțuite, care reflectau încă o dată soarele lui septembrie, case viu colorate, ce se oglindeau în apa debarcaderului, vaporașe legănându-se ușor pe canale, în plin oraș. Plus oamenii de pe stradă grăbiți spre muncă, la ora aceea a dimineții, dar îmbrăcați elegant și pe chip cu lumina unei vieți tihnite și împlinite. Aveam doar două zile să scormonesc în străfundurile acestei lumi, minunat de frumoasă și nobilă, două zile în care să răscolesc afundurile istoriei, să caut rădăcini și să îi iscodesc începuturi. Pentru că strămoșii noștri plecați de pe Dunăre și din Carpați, fie ei traci, geți sau daci, odată ajunși în nord-vestul Poloniei, și-or fi pus aceeași întrebare ca și echipa de reporteri de la "Formula AS", două mii de ani mai târziu: mergem mai departe, spre Nordul Europei și Scandinavia, sau ne mulțumim cu ce-am găsit în Polonia, pe malurile Vistulei? După cum îmi explicase pe îndelete profesorul Flemming, de la Muzeul de Istorie din Copenhaga, o parte din traci, din geți și din daci o luaseră pe uscat, așa cum mersesem și noi, prin nordul Germaniei de azi și apoi urcând din sudul Danemarcei, în vreme ce alții aleseseră drumul mai scurt, peste Marea Baltică, ajungând pe insula Gotland și pe țărmul suedez din dreptul acestei insule. Dar indiferent de drumul ales, reușiseră oare dacii, cu adevărat, să ajungă până pe pământul suedez al Scandinaviei? Și dacă da, mai rămăsese vreo urmă a trecerii și a viețuirii lor pe aici, în vremuri când în locul palatelor și al bulevardelor pardosite cu aur solar, totul era acoperit de sălbăticie și frig? Cu aceste întrebări în minte m-am opintit în ușa enormă a unui palat. Nu, nu era reședința regală a Suediei, după cum mi-a repetat zâmbind o doamnă de la intrare, ci doar Muzeul Civilizației Nordice. Aici, pe culoarele enorme și în sălile de expoziție maiestuoase, puteam să văd, reconstruite, frânturi din viața Suediei, de la camerele de joacă ale copiilor din secolele trecute și până la saloanele cu mobile fine, ale burgheziei din Scandinavia. Dar printre toate acele dantelării, argintării și porțelanuri, am rămas înmărmurit în fața unei vitrine ce părea din alt muzeu! Nicio legătură cu ce văzusem până atunci, și totuși acolo, pentru că figura printre comorile istoriei vechi a Suediei: un manechin îmbrăcat în cămașă bărbătească de cânepă, cu ițari și căciulă neagră, rotundă, făcută din blană de oaie, așa cum încă mai vezi prin satele românești. Cămeșa era legată la mijloc cu un brâu împletit în culori, iar personajul ținea la subțioară un butoiaș cu țuică! În dreapta lui, un alt manechin, îmbrăcat la fel, dar ascuns sub o blană mare, cu cap de capră, așa cum se costumează tinerii și copiii la noi, când ies în sărbătorile iernii, pe ulița satelor. Explicația vitrinei era: "Obicei vechi din preajma sărbătorilor de Crăciun". Lângă această vitrină erau alte rafturi dedicate Crăciunului, în care se lăfăiau amintirile copilăriei mele, din gospodăria bunicilor, la tăiatul porcului, de Ignat: un bătrân cu o sticlă de vin roșu în mână, covata de lemn pentru pus măruntaiele, o bătrână legată la cap cu năframă și porcul întins pe paie, cu oameni în jurul lui, pregătiți să îl pârlească și să îl curețe. Apoi pomana porcului, prescurile cu o lumânare în mijloc, mere și nuci, șosete și mănuși împletite din lână... Măi să fie, Ignatul românesc, într-un muzeu fastuos din Stockholm? De bucurie, aș fi tras o dușcă de țuică din butoiașul flăcăului ieșit la urat.
Aur dacic și alte comori
"Haina ciobănească de la Gerum", am văzut scris mare, într-una din primele încăperi ale Muzeului de Istorie a Suediei. Am tresărit. Tema importantă a instituției este istoria vikingilor, strămoșii acestor locuri, ce să caute o sarică ciobănească, precum cele din Mărginimea Sibiului, printre corăbiile războinicilor nordici? Nici explicația muzeală nu lămurea prea bine: obiectul vestimentar fusese descoperit în 1920, în localitatea Gerum (!), sub niște pietre și, posibil, să fi aparținut unui cioban din regiunea Vastergotland, în urmă cu aproape 2500 de ani. Dacă ar fi descoperit și niște opinci, lucrurile ar fi fost, probabil, mai simple... M-am uitat cu atenție pe hartă și m-am mirat de coincidență: regiunea Vastergotland era pe aceeași linie geografică cu cimitirul din Wesiory, din Polonia, ca și cum o parte a dacilor ar fi plecat, mai departe, în linie dreaptă, spre Nord. Mare mi-a fost mirarea și când în aceeași sală am observat alte obiecte descoperite în Suedia despre care puteai să juri că sunt românești: un brâu, săbii îndoite, podoabe, ceramică. Originea lor era trecută ca "necunoscută" sau notată: "Proveniența - Europa Centrală sau Europa de Sud-Est". Surpriza cea mare însă abia urma. În sala uriașă, dedicată vikingilor, chiar în mijlocul ei, era o vitrină de sticlă luminată de la distanță de câteva reflectoare. Punctul de atracție! Pe trei niveluri, etajerele erau încărcate cu brățări de argint ce semănau leit cu cele dacice, descoperite în România și în Polonia! Mormane de brățări din argint, cu terminații în capete de șarpe! Toate erau puse acolo, sub o singură etichetă, "Brățări din timpul vikingilor". Nimic altceva, nicio informație în plus. Am rămas în fața vitrinei, hipnotizat de strălucirea subțire a argintului, uimit cum în cărțile de istorie se construiesc teorii pe o literă sau pe un cuvânt, în timp ce argumentele concrete sunt expuse cu toptanul în spatele unor etichete vagi. Așa am intrat în ultima încăpere a muzeului, cea dedicată aurului, cu o strângere de inimă. Dar ea a trecut, ca și când n-ar fi fost. În fața mea, parcă scoase tocmai atunci din tezaurul dacic de la Sacoșu Mare, se aflau două diademe de aur, de o frumusețe greu de descris: aceleași capete răsucite în spirale, aceeași lucrătură fină și delicată în metalul luminos. Am căutat cu înfrigurare explicațiile. Nici nu mai contau pentru mine, dar am vrut să văd. "Diademe de acest tip din perioada de început a Epocii Bronzului sunt foarte puțin comune. Acestea două sunt singurele specimene descoperite în Suedia, de proveniență, probabil, din zona Dunării."... Și, ceva mai departe, erau câteva spirale din aur, celebrele brățări dacice, sub care scria: "În Epoca Bronzului exista o predilecție pentru spirale". Mi s-a înnegurat sufletul. Începusem, oare, să exagerez? După atâtea urme dacice și vlăhești, găsite în Europa, începusem să-mi iau visele drept realitate? Atunci, cum rămâne cu zecile de studii citite, cu toate obiectele declarate drept dacice de marii specialiști pe care îi întâlnisem până acum? Chiar la ieșirea din acea cameră a aurului suedez, într-o vitrină, era expusă harta veche a Europei. Niște bănuți lipiți pe ea indicau originea aurului ajuns în tărâmul vikingilor: nu mai puțin de zece puncte de origine erau marcate pe teritoriul vechii Dacii! Mai multe decât pe tot teritoriul Imperiului Roman sau al vechii Grecii! Nici măcar sub ele nu se scria țara de obârșie: Dacia!
Prințesa din Skälv
Ierburile de aur ale nordului, crescute din pământul îmbibat peste tot de apă, mi se încolăceau de picioare la fiecare pas. Făcusem 400 de kilometri cu o mașină închiriată, ca să ajung în locul acesta spre care mă îndreptase unul din cei mai mari arheologi ai Suediei, profesorul Anders Kaliff, pe care îl contactasem înainte de plecarea din România. Mai aveam doar un pic până la pâlcul de stejari stingheri, aflați în mijlocul câmpului, pe care mi-i arătase un fierar din Skälv, spunându-mi că acolo s-ar fi descoperit cândva un mormânt. "Duceți-vă la Alvastra sau Skälv", îmi spusese Anders Kaliff. "Acolo se află un cimitir cu pietre în care s-a descoperit o femeie ce purta o brățară de bronz, cu cap de șarpe". "O necropolă ca cea din Polonia, de la Wesiory?", l-am întrebat. "Wesiory? Cum Dumnezeu ați nimerit acolo? E un loc tipic pentru cultura Wielbark, adică pentru oamenii aceștia care au traversat toată Europa, în urmă cu 2500 de ani. Duceți-vă! Duceți-vă neapărat".
Și iată-mă acum sub cerul imens, ce se curbează sub linia orizontului. Lumina părea un amestec ciudat de asfințit și zori, o vedeai cum se așterne peste lucruri, făcând culorile mai vii și mai adânci. Am ajuns la stejarii arătați de bătrânul fierar. Toate pădurile din împrejurimi sunt de pini sau mesteceni, și doar aici se ridică spre cer câțiva stejari uriași, cu rădăcinile adânc înfipte în mormintele de sub ei. Pietre așezate în cercuri largi. Unele sunt acoperite de mușchi, dar încă le poți ghici, niște sori gri-verzui. Am închis ochii pe jumătate, și câmpia dimprejur s-a umplut cu oamenii aceia plecați din Carpați, nu se știe de ce, în urmă cu 2500 de ani. Profesorul Kaliff îmi îngăduia să visez: femeia îngropată alături de un cuțit curbat și o brățară cu cap de șarpe trăise acolo, cântase, se bucurase cândva, privindu-și copiii alergând spre orizontul câmpiei, prin iarba unduind în valuri înmiresmate. Cine fusese? Ce flori îi plăcuseră și ce păsări ascultase? Undeva, la marginea crângului, există o tăbliță ce încearcă să spună povestea locului. "Aici sunt aproximativ 20 de morminte din perioada Epocii de Fier, anul 200 î.e.n. Toate erau rotunde, cu excepția unuia singur, de formă dreptunghiulară. Morții erau îngropați cu cele necesare unei călătorii lungi, mâncare și daruri. Cenușa era pusă într-un vas și așezată în mormânt. Mormintele au fost făcute de oameni care au locuit în zonă și aveau, cu siguranță, legături și contacte dincolo de lacul Roxen. În trecut, călătorind pe ape, se putea ajunge până la Marea Baltică și de acolo, mult mai departe. Zona Tagneby este bogată în vestigii, majoritatea din Epoca Fierului. Cuvântul TEGN desemnează o persoană care face parte din anturajul regelui. De unde și numele locului."
Să fi fost și femeia cu brățară de argint, îngropată la rădăcina stejarului, o prințesă? De emoție, sau poate de oboseală, mi s-a părut că aud un cântec trist, plin de o nostalgie sfâșietoare, un mesager venit, poate, din lumea pe care prințesa dacă o părăsise în urmă cu mii de ani. Biruit de vraja aceea ciudată, am început să adun de pe jos, dintre petele de soare tomnatic, ghindă și semințe de flori. Le voi împrăștia prin regalele curți ale cetăților dacice din Munții Orăștiei, ca să înflorească, în așteptarea ei.