Împărăteasa Ardealului - VETA BIRIȘ

Ciprian Rus
- La Căpâlna, în "găzdușagul" marii interprete de muzică populară -

Lacrimile

La fel ca piațeta din centru, catedrala greco-ca­tolică din Blaj pare gătită de mare praznic. În reve­rendele lor de apostoli ai neamului, scrobite în pia­tră aspră, bătrânii Simion Bărnuțiu și Timotei Ci­pariu te petrec tăcuți, încuviințând din priviri, până pe treptele impozantei bise­rici. E 2 noiembrie, o zi im­portantă în Transilvania. Se împlinesc două secole de la moartea lui Gheorghe Șincai, unul dintre corifeii Școlii Ar­delene. Catedrala e plină ochi. Toată lumea bună a Bla­jului, intelectualitatea aceea sobră, a micilor orașe ardelene, domni și doamne elegante, cu pălării și blănuri la gât, dascăli cu ștaif, cum ui­taserăm că mai avem prin­tre noi, dar și seminariști sfioși și tineri senini, ținân­du-și copiii în brațe, participă la o seară de evocare a ma­relui cărturar. În loc de pero­rații lungi, ditirambice, cum e obiceiul la astfel de ocazii, evenimentul este pe gustul publicului. Prezentări consis­tente, limpezi și la obiect, le­gate între ele prin mici mo­mente de muzică clasică, ca­merală, în ton cu atmosfera pioasă a bisericii. Apogeul emoției e atins la final, când marea interpretă de muzică populară Veta Biriș e che­mată în fața altarului: o cor­tină din aur, pogorâtă parcă din rai. Ca-ntotdeauna, Veta cântă singură, fără acompaniament muzical. Instrumentul ei suprem este vocea. Primul dintre cântece nu l-a mai cântat niciodată în public. L-a învățat de la tatăl ei. Veta Biriș îi spune povestea, gâtuită de emoție. O podidește plânsul de fiecare dată când încearcă să-l cânte, apoi cântă plângând. O doină tragică, despre jertfele primului război mon­dial. Lumea se înfioară, tremură în jocul lacri­milor, în timp ce vocea unică a Vetei Biriș îți ridică inima ușor, precum fumul unei lumânări, în înaltul turlei, laolaltă cu îngerii. Cântecul ei a devenit ru­găciune.

Găzdușagul

O ascultasem prima oară pe Veta Biriș acum trei ani, cântând la București, în fața cititorilor revistei "Formula AS", uluit de vocea ei extraordinară, dar mai ales de capacitatea ei de a emoționa. Ceva de dincolo de talentul său nelumesc venea împreună cu muzica și te făcea să tresari. Ateu să fi fost, și tot te cutremurai când îți cânta o colindă despre pruncul Iisus, sau când intona, ca pe-un strigăt, "Tu, Ardeal". "De unde vine emoția Vetei Biriș?", m-am întrebat în seara aceea de iarnă, așa cum ne-am întrebat cu toții, la Blaj, unde mă aflam cu un grup de colegi.
Cu întrebarea aceasta în minte, m-am pornit spre Căpâlna de Jos, satul marii cântărețe din Transilvania. Când am ajuns, Veta Biriș mă aștepta deja în poar­ta "casei cu brazi", cum își așteaptau, pe vremuri, femeile din Ardeal copiii ple­cați să facă școli mari pe la Cluj. "Plă­cinta cu urdă îi gata, cât ce-am scos-o din cuptor. Mâncă amu', cât îi caldă", mă invită în casă "mama" Veta. E vre­mea amiezei, așa că ne putem pune liniștiți la po­vești.
Emoția. De unde vine emoția? Se moștenește din familie? Vine din amintirile copilăriei? Vine din încărcătura tradiției sau din istoria locului? Vine din școală, de la profesori, de la maeștri? Vine din credința în Dumnezeu?
"Nu am râvnit niciodată nici la palate, nici la comori", spune Veta Biriș, în timp ce mă poftește să inspectăm găz­du­șagul, o gospodărie în toa­tă puterea cuvântului, gospo­dărie de oameni vrednici, cu straturi de legume în spatele curții, cu livezi de pomi, cu animale de tot felul, după care ai de umblat de dimi­nea­ța până după apusul soarelui. Iar Veta Biriș, împărăteasa de pe coperta discurilor vechi ale părinților mei, cântăreața care a cucerit toate marile scene ale țării și ale lumii cu talentul ei, "împărățește" pes­te această frumoasă gospo­dărie. "Mi-o dat Dumnezeu până peste cap, la cât am fost de săracă. Trăiesc aici, îm­pă­cată cu mine, și mă mulțu­mesc cu ce am. Niciodată nu m-am despărțit de sat. Aici m-am căsătorit, aici am ră­mas. La început, sufeream și eu, când vedeam că toți cân­tăreții mari sunt la oraș și mă gândeam că de aici, de la Că­pâlna, nu o să ajung niciodată o mare cântăreață. Mă bucur că am avut atunci gândul bun și n-am plecat. Iar faptul că nu mi-am părăsit satul, că am rămas aproape de oamenii ăștia frumoși și cumsecade, cu care împart și durerea și bucuria, mi-a dat ăl mai de preț dar al meu, aceste cântece vechi, fără păreche în lume, pe care ei mi le-au încre­dințat și pe care eu le-am dus pentru prima oară pe marile scene. Am rămas un om sim­plu, la țară. Duc o viață simplă, duc viața care îmi place, cu multă, multă liniște".
Veta a stat pe lângă părinți până pe la 17 ani. Așa a prins toate poveștile de demult, poveștile vesele de clacă, horele de la nunți, amintirile cernite de la priveghiuri. Lumea se ajuta pe atunci, femeile mergeau cu găini, cu ouă, cu făină, cu ce aveau prin casă și la nunți, și la înmormântări, se ajutau și la mun­că. "Cum e acum, era vremea în care se adu­cea porumbul de pe hotar, iar seara îl des­făceam de pănușe. Se făceau clăci, și abia așteptai să vină seara, să auzi toate știrile de prin sat. Pentru că am rămas aici, la țară, toate amintirile astea îmi sunt foarte proaspete. Îmi sună și acum în minte, aud cum mergeau oamenii dimineața, pe câmp, iar în toată liniștea aceea a dimineții, ei cântau! Aveau drag de cântat dimineața, mergând cu carul la câmp! Trăiesc aici cu toate amintirile mele și mă hrănesc zi de zi cu emoția lor", spune Veta Biriș cu lacrimi în glas, răspunzând la întrebarea pe care nu apucasem, de fapt, să i-o pun. De unde vine emoția? Cum se explică magia ei?

Credențul cu povești

La Căpâlna, toate amintirile îi sunt la îndemână Vetei Biriș. Aduc vorba de Veseuș, satul în care s-a născut, și ea îmi arată cu mâna, colo, peste un deal, la 5 kilometri. Drumul acesta de 5 kilometri, de acasă și până pe niște coclauri unde aveau pământul de lucrat, e una dintre amintirile cele mai vii ale ei. E vie, pentru că o retrăiește zi de zi, de cum iese în curtea casei și se uită, peste deal, spre satul copi­lăriei.
"Eu între frați am fost prima. Nu uit nici acum cum mergeam cu mama la sapă, la 5 kilometri de casă... Pe unul dintre frați îl ținea în brațe, unul se ținea de rochie după ea, altul ducea sapele, altul căra ulciorul, altul desaga. Când ajungeam acolo, cel mai mic dintre noi, care era copil de țâță, înce­pea să plângă. Și-apăi aveam după noi un leagăn de pânză și unul stătea și îl legăna. Până se-apuca săraca mama de lucru, apăi nu săpa două-trei rân­duri și trebuia să se pornească înapoi, cu atâția copii după ea... O fost o copilărie grea, dar frumoasă, probabil și pentru că am fost mulți frați. La noi, la «Coperativă», cum îi zicea la magazinul sătesc, îți dădeau, într-o vreme, produse în schimbul ouălor. Și mergeam toți frații și ne puneam în genunchi lângă găină, rugând-o să se ouă până vine mama, ca să mergem la «Coperativă» să ne luăm bom­boane."
Mă conduce în "casa de la drum", pe care a trans­format-o într-un adevărat muzeu al satului. E acolo și credențul vechi, și masa în jurul căreia se strângeau cu toții, opt suflete, seara, e și lădoiul care se trăgea și care îi încăpea pe patru frați, "doi la cap, doi la picioare", sunt și poze vechi, din copilărie, și poze cu Veta, tânără mireasă, la vârsta fulminan­tului său debut muzical la TVR. Acolo îi sunt toate amintirile, nu trebuie decât să iasă din bucătărie ca să se încarce cu seninul lor.

Concert pe grămada de lemne

Acolo, în casa veche de la Veseuș, pe care și-a adus-o cu ea și a înghesuit-o în cămăruța de la "poarta cu brazi", a ascultat micuța Veta primele ei cântece. Talent la cântat aveau și tata, și mama. Mama Vetei cântase chiar în corul bisericii și se su­păra mereu când își auzea fata vorbind, mai târziu, pe la interviuri, că tatăl ei a învățat-o minunatele cântece pe care le știe. "Ea, săraca, era cu atâția copii, ea ținea casa, ea ne spăla seara rochiuțele și ce aveam noi pe atuncea, ciorăpeii, și le punea pe sobă să se usuce, că dimineața trebuia să le luăm din nou la purtat, că nu aveam 20 de rânduri de haine ca acuma. Ea era cu casa, cu gospodăria, iar tata se ocupa mai mult de noi". "Dar de cântat, când v-ați apucat?", întreb, în timp ce Veta Biriș răsfo­iește, nostalgic, niște albume cu poze vechi. "De la școală mi s-a spus că aș avea talent. Dar eu voiam să mă conving singură de asta. Așa că mă urcam pe grămada de lemne în curte și zbieram cât puteam, că de mică am avut voce puternică, să văd dacă se opresc oamenii să mă vadă. Îmi ziceam, în sinea mea, că dacă se opresc, înseamnă că le place cum cânt. Mai apoi, am găsit altă variantă de scenă. Mer­geam în casa dinainte, și acolo aveam niște table de lemn la fe­restre, pe model săsesc, ca să nu intre soarele în casă. Le lă­sam întredeschise, dar deschi­deam larg geamul. Eu vedeam afară, dar nimeni nu mă putea vedea înăuntru. Cântam, să văd dacă oamenii mă aud și dacă le place. Și așa de tare cântam, că oamenii se opreau la poartă să mă asculte. Era așa o bucurie pentru mine să-i văd cum se adună la poartă, mă simțeam de parcă eram pe scena lumii, eu în spatele geamului, iar ei la poartă". Suntem în camera-mu­zeu, iar Veta Biriș privește spre drum, printre brazi, ca și cum ar pândi, dindăratul per­delei, ca lumea să se strângă, iarăși, la portiță, ca în copilărie.

"O vinit frumoasa țării!"

Curând, grămada de lemne din fundul curții s-a transfor­mat pentru Veta într-o scenă adevărată, iar vocalizele din spatele tablelor din lemn s-au mutat în studiourile Electre­cord. La numai 17 ani, o fată simplă de la țară uimea o țară în­treagă, la un concurs de in­terpretare. Era în '67. "Nu am avut maeștri, eu cânt cum aud. La primul concurs, era un com­pozitor, Birtalan, și a venit să îmi pună cântecul pe note, că îi plăcuse foarte tare. Și îmi zicea că nu îl poate transcrie, pentru că îl cântam așa de frumos și de unic, că nu putea fi pus pe note". Pe vremea aceea, Elec­trecordul le făcea debutanților câte un disc mic, de două piese, ca să testeze piața. Veta a fost chemată chiar a doua zi să înregistreze o placă mare, de 12 piese. Suc­ce­sul a fost uriaș. Românii își aduceau cu drag aminte de cântecele lor patrio­tice, pe care tânăra Veta Biriș le cânta cu atâta pati­mă. Au urmat zeci de concerte și de apariții tele­vizate, iar Veseușul întreg se oprea din loc, în curtea învățătorului din sat, ca să o vadă la te­le­vizor pe "Veta lui Baciu Aurel".
"Odată, când devenisem deja consacrată ca in­ter­pretă de folclor, mă întorceam în sat, după ce cântasem într-o emisiune care s-a transmis în direct. Nici nu mai știu cum a fost atunci, nu mai știu cum arătasem în emisiunea aceea, dar, ajunsă acasă, mama, care mă văzuse la televizor, m-a întâmpinat în poartă. Mă așteptase acolo toată ziua și mi-a spus, cu ochii în lacrimi: «O vinit frumoasa țării!». Era pentru prima dată când mama, o femeie mai închisă, dârză, asprită de necazurile vieții, îmi spu­nea că sunt frumoasă".
Și vocea, și fata, și cântecele aveau ceva spe­cial. Aveau acea emoție pe care o simțisem și în ca­te­drala din Blaj, emoție care nu s-a pierdut du­pă 50 de ani de carieră. Cântece triste și solemne, ca niște pricesne, ca niște rugăciuni, pentru că însăși eroii lor - Horea, Cloșca, Crișan sau Avram Iancu - sunt niște mu­cenici pentru oamenii din Ar­dealul Vetei Biriș. Emoția din cân­te­cele ei vine și din istorie. "Nu poți să cânți cântecele astea altfel decât trăind în­tr-un fel anume. Nu poți cân­ta «De m-aș face păsăruică/ Aș in­tra pe ferestruică/ În cetate la Băl­grad/ Unde-i Horea în­temnițat/ Să scot ușa din țâ­țâni/ Să rup lațul de la mâini/ Și lațul de la picioare/ Să-l scot pe Horea la soare». N-ai cum să râzi, n-ai cum să trăiești un cântec ca acesta alt­fel decât cu emoție. Mă și re­pre­zintă cânte­cele astea, sunt pe firea mea. Nu sunt o fire ve­selă, sunt mai sobră, simt cân­tecele acestea și le trăiesc de fiecare dată cu cea mai adâncă emoție. Nu e bu­curie mai mare pentru un artist decât să vadă lacrimi în ochii as­cul­tătorilor săi, așa cum s-a întâmplat și la Blaj".

"Undie ai fost, draga me?"

- Ce vă ține, totuși, aici, în sat? Ce vă place la viața de aici, de nu o lă­sați nicicum?

- Acum, la vârsta asta, totul mă bucură. M-am legat atât de tare de sat, încât chiar nu pot să-l mai părăsesc. Vine pri­măvara, te duci în gră­dină, sapi, îți pui să ai de toate pe iarnă. Avem li­vadă de pomi, avem ani­male în poiată... M-am obișnuit așa, cu munca asta de aici și cu traiul meu, un trai sănătos. Îmi place că am urda mea și ouăle mele și-mi fac plă­cinta mea cu urdă cum știu eu. Nu râvnesc la sushi, îs bune și alea, dar tradiția și oamenii și locu­rile de aici mi-s mai dragi. Aici nu poți să treci pe lân­gă un om să nu schimbi două vorbe. Zâce: "Zâua bună, draga me, ce mai faci, undie ai fost?". Aici așa ne-am pomenit și așa va fi toată via­ța. Nu ai cum să te abați de la regulile satului. Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, lași toate luminile aprinse, lași ușile deschise, să vină colindătorii, să vină lumea la tine să te co­linde. Iar eu chiar îi stimulez pe copii să țină tradiția. Dacă vine și-mi cântă "Domn, domn, să-nălțăm!", îl întreb: "Da' nu ti-o-nvă­țat mică-ta ceva colinde tradiționale? No, amu-ți dau bani, dar dacă la anul vii cu o colindă tradițională, îți dau și mai mulți bani! S-or obișnuit așa, iar acum tățî cântă colinde tradiționale".
Ne plimbăm prin grădinuță, ca să îmi arate roada toamnei. Veta Biriș e în largul ei, fru­moasă și zâmbitoare, ca împărăteasa de pe discul părinților mei. Nu s-a schimbat deloc! "Îmi iubesc țara și locșorul ăsta, așa cum iubesc viața și cum îl iubesc pe Dumnezeu. Nu aș putea trăi decât aici. Aici e raiul meu. Simt asta de câte ori revin acasă. Soțul vine dintr-o familie căreia îi place arta, cultura, așa că mi-a fost ușor să-mi fac meseria. Nici nu se simte dacă plec două săptămâni de acasă, se descurcă singur cu toate. Când ești ajutat de fa­milie, totul e mai ușor. Dacă te duci cu suspine sau te întorci cu frică acasă nu ai cum să reziști!". Veta Biriș are doi băieți, unul locuiește chiar în sat, altul la doi pași, în Târnăveni. Are trei nepoței, iar feri­cirea de a-i vedea strânși pe toți la masă, în jurul unei plăcinte cu urdă, o împlinește mai mult decât orice. "Ne întâlnim cât de des putem, cu toții. O făcut o soră nuntă la un nepot, apăi numai noi am fost vreo 60, cu copii, cu nepoți. O vinit la nuntă și sora cea mică a mamei, care încă trăiește. Nu avea nici o obligație să vie, mi-o zis că o vinit numai ca să ne vadă, că suntem așa de frumoși și ne înțele­gem așa de bine...". Zâmbește din nou, cu tot chi­pul, iar aura ei încadrează fiecare om drag, fiecare cuvânt de suflet, fiecare amintire, ca pe o icoană de preț.
"Cred că m-am născut cu emoția, așa cum m-am născut cu cântecul", spune Veta Biriș, în timp ce ne în­toarcem în casă. Știe că am drum lung înapoi și că ar cam trebui să plec. Mă conduce spre poartă cu lacrimi în ochi. "Mi-o fost drag să îmi amintesc îm­preună cu dumneavoastră". Apoi se întoarce grăbită din drum și revine cu o trăistuță plină de mere mari, din livada din spatele casei. "Doară nu-i mere cu mâna goală, de la casă de gospodari". Îmi zâmbește și mă îmbrățișează. Cum stăm așa, văd peste umărul ei dealurile rotunde și plutitoare dinspre Veseuș. Iau cu mine atâtea povești minunate! Emoția lor avea să aprindă toamna Ardealului, pe tot drumul întoar­cerii înapoi către casă. De unde vine emoția?

(Fotografii din colecția doamnei Veta Biriș)