"Când am ajuns la crucea lui, am căzut în genunchi, secerată"
În anul 2000, după plecarea la Domnul a celor doi băieți ai mei, m-am regăsit foarte greu. Mă apăsa, ca o vină, că eu trăiesc și ei nu. Că nu-și vor mai trăi viața și bucuriile. În anii aceia, m-am urât cumplit. Sunt dintr-o familie de oameni credincioși, dar nu reușeam să-mi recapăt încrederea în mine, să scap de depresie. Citeam mult, alături de mama, revista "Formula AS", și de acolo am aflat despre puterile extraordinare ale Părintelui Arsenie Boca. Aflase și soțul meu, și pentru că amândoi nu ne mai înțelegeam rostul pe pământ după pierderea copiilor noștri, ne-am hotărât să mergem la Prislop. Să ne rugăm, să întrebăm, fiecare pe limba noastră, ce s-a întâmplat? De ce noi? Cum ne putem întoarce la viață? Ne-am dus la mânăstire în primăvara lui 2009. După o lună, am și început să primim multe semne bune și răspunsuri. Nu le-am putut cerne imediat, dar știam că vor veni: ba vreo imagine, ba o întâmplare parcă anume așternută în cale, ba întâlniri cu oameni speciali, ori vreun răsărit și amurg de soare aparte, în care citeam semne dumnezeiești. Și ne-am schimbat în bine și unul față de celălalt, fiindcă suferința ne înghețase.
Am fost de două ori la Prislop. Prima oară, înainte de a pleca, mergeam și respiram greu. Sufletul distrus de moartea copiilor mei îmi apăsa toată ființa. Când ne-am apropiat de satul Silivașul de Sus, nu departe de mânăstire, erau nori grei de ploaie. Apoi, brusc, în fața noastră, s-a deschis cerul și soarele a început să strălucească puternic. Începuse o transformare esențială pentru noi, simțeam asta. Mai întâi am avut senzația că mă sufocam, iar mintea părea că nu mă mai ascultă. Era ca atunci când cineva drag moare sub ochii tăi și tu intri într-o pâlnie de negură. Clipa aia în care m-am pierdut a durat trei minute. Mie mi s-au părut o viață. Când am ieșit din negură, am plâns. Am privit în jur. Toți cei de lângă mine erau transfigurați. Energia infinită și subtilă de la Prislop ne influența pe toți. Iar când am intrat pe poarta mânăstirii am simțit că mă întorc în copilăria fără de griji. Eu știu mormântul Părintelui așa cum era înainte: plin de flori albe, cu pietriș alb pe jos, cu candelele aprinse undeva, în dreapta. Ceara lumânărilor mirosea înnebunitor. Îți părea că arzi și tu, odată cu ele. În jurul mormântului erau băncuțe pe care oamenii se așezau pioși. Și era atâta liniște, că se-auzeau păsările din cer. Când m-am apropiat de crucea Părintelui, am căzut în genunchi, ca secerată. Fără motiv. Am privit printre cei doi brazi uriași din zare. Atunci am văzut cum, în lumina dintre brazi, se formase conturul Părintelui Arsenie. I-am văzut și chipul, abia schițat. Părea să fie jocul ramurilor de brad și al luminii - dar era chiar el, Părintele! Pe urmă am început să-mi simt picioarele și m-am ridicat. Dar parcă altcineva mă ridica și îmi spunea să nu mai mai las îngenuncheată de viață. Un glas puternic și limpede. Cam ca acela auzit de mine când am fost în comă, la nașterea celui de-al doilea băiat. Pe urmă, când ne-am întors de la mormântul părintelui, m-am oprit pe una din băncuțele de lângă zidul bisericii. Un sfert de oră m-am rupt iar de lume. Am ațipit sau poate intrasem într-o stare de meditație profundă. În acel sfert de oră, am auzit glasul Părintelui cum îmi dădea sfaturi. Parcă îmi rânduia sufletul, pentru mai târziu. Nu știu dacă am înțeles tot ceea ce mi s-a întâmplat acolo, dar în mine s-au mai rupt câteva noduri dureroase. Când am plecat, m-am simțit ca un copil la sânul mamei, atunci când începe să se sature și îi zâmbește. Tot la Prislop, am mai găsit și o piatră albă în formă de pasăre. Un alb strălucitor cu vine fragile și roșietice. O păstrez și azi, cu sfințenie.
Cât despre canonizarea Părintelui, ea trebuia să fi fost făcută demult. Este un gest firesc pentru cel care a vindecat atâția români. Și mai vindecă și acum, după moarte. De fapt, eu cred că Părintele Arsenie Boca e demult canonizat. Numai că, acele obiecte materiale numite acte, cineva a uitat să le scrie. Pentru noi, românii, el va fi mereu un sfânt, pe care nu-l poate atinge nimic din ce e omenesc.
ANNE MARIE BEJLIU - București
Foto: VALENTIN IACOB