30 de ani de carieră: MONICA ANGHEL - "Personal, sunt foarte bine!"

Bucuria muzicii

- Draga noastră Monica Anghel, anul acesta împlinești treizeci de ani de carieră, treizeci de ani de când ne uimești cu vocea ta unică, pe care o auzim în minte și când nu cânți, cu prezența ta plină de franchețe și de umor. Te felicităm pentru tot ceea ce ai făcut până acum și-ți dorim alți zeci și zeci de ani de muzică și de-acum înainte...

- Îți mulțumesc foarte frumos, și ție, și "Formulei AS". Și eu vă iu­besc și vă apreciez foarte mult, pen­tru că nu vă lăsați. Pur și sim­plu, nu abandonați "lupta" împo­triva compromisului și a non-­va­­lorii. În felul meu, și eu mă zbat pentru aceleași lucruri. E adevărat, pe 28 mai am împlinit treizeci de ani de ca­rieră, eveniment pe care l-am sărbă­torit printr-un concert ce a avut mai bine de douăzeci și două de mii de spectatori. Da, chiar așa. Deci, să nu ne mai spună nouă cei de la radiourile co­merciale că azi au succes doar vocile făcute din butoane ale unor cântăreți din noua generație. Spun "unora" pen­tru că, indiscutabil, există și voci foarte bune între tineri, deși după cum foarte bine se știe, radiourile pro­mo­vează în cea mai mare măsură valori în­do­ielnice. Ceea ce nu au luat în calcul este aplecarea către valoare a românilor, faptul că ei au în mod natural ureche muzicală și își dau seama cine cântă cu adevărat și cine e fabricat de butoanele unui studio. Orice ar face cei de la radio, o voce bună pur și simplu nu poate fi dată deoparte. Aș vrea foarte clar să se înțeleagă că eu nu mă plâng. Nu am deloc o problemă că nu sunt difuzată, ci doar îmi exercit dreptul la cuvânt. După treizeci de ani de carieră, chiar am dreptul să spun ceea ce cred. Ba mai mult, cu toții avem dreptul acesta, și dacă am face-o mai des și mai răspicat, în orice do­meniu, lucrurile s-ar schimba și ele mai repede acolo unde trebuie schimbate. Însă eu, personal, sunt foarte bine. În fiecare zi Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru dărnicia Lui. Deși de când sunt mamă, preocuparea mea principală a rămas Aviv, fiul nostru, asta nu mă împiedică absolut deloc să am concerte, să înregistrez, să am piese noi. Răs­pund invitațiilor pe care le primesc, fie că sunt emi­siuni, evenimente sau ieșiri cu prietenii. Am treabă, ohoho!

"Aici e locul meu. Aici e publicul meu"

- A meritat să ai acești treizeci de ani de muzică în România? Ai fi putut avea succes oriunde în lume, dar nu ai plecat.

- Da. Absolut că a meritat. De ce? Pen­tru că în orice colț din țara asta, am văzut de-a lungul vremii cum oamenii, real­men­te, se bucură când eu le cânt. Nu am niciun regret că nu am plecat definitiv altundeva. Am fost, slavă Domnului, la foarte multe festivaluri internaționale, am o grămadă de premii, am studiat în afară, m-am perfec­ționat în străinătate. Dar aici e locul meu, aici e publicul meu, nicio clipă din viața mea nu am considerat altfel.

- Hai să ne jucăm cu imaginația: închide ochii și, derulând în minte filmul devenirii tale, oprește pelicula la o secvență preferată din ca­riera ta...

- Aaah... Este o cascadă de imagini, de cadre, fragmente. Am în minte primul meu concurs din 1986, dar și festivalurile de la Ma­maia, Cerbul de Aur, de­pla­sările în Australia cu Mire­la și Cornel Fugaru (Dum­nezeu să-l odih­nească!), dar și Di­ver­tis, și filmele în care am jucat, și Ștefan Bănică... E o cavalcadă de imagini în min­tea mea, care se de­rulează cu mare repezi­ciu­ne și nu vrea să se opreas­că.

- Dacă filmul rulează cu aceeași viteză, indiferent de etapa vieții tale, trebuie că ești cu adevărat mul­țu­mită de ceea ce ai realizat până acum...

- Da, chiar sunt. Și mai am încă multe de spus. Publicul pare că mă știe de-o veșnicie, dar eu am doar 45 de ani. Ha! Ha! Sunt foarte mulțumită. Sunt un om normal, în re­gulă, sunt sigură că Dum­nezeu are pregătit pentru mine un drum lin și de acum înainte.

- Ești credincioasă, Mo­nica? L-ai pomenit pe Dumnezeu deja de câteva ori...

- Nu sunt habotnică, dar cred cu absolut toată ființa mea că nimic pe lumea asta nu se face fără aju­torul lui Dumnezeu. Nu se poate! Îl învăț și pe Aviv lucrurile acestea, spunem "Tatăl Nostru" în fie­care seară. Evident că nu exagerez, îl las să dis­cear­nă și să înțeleagă unele lucruri și singur...

Cu Aviv, într-un balon de săpun

- Aviv a crescut, s-a făcut băiat mare, e în pri­mul an de școală. Tot așa buni prieteni sunteți?

- Sper că da. A mai crescut, acum ne mai și cion­dănim, dar doar așa, pe tema desenelor ani­mate, de pildă, la care ar sta încontinuu. E un copil bun și isteț, face înot, alunecă prin apă ca un del­fin, sunt foarte mândră de el. Mergem și la călărie în continuare, dar nu exagerăm, pentru că nu are încă vârsta potrivită. Nu e sănătos pentru co­loa­nă. Din păcate, și eu am o gravă afecțiune de coloană, așa că trebuie să am grijă. Ne petrecem mult timp împreună și ador momentele când sun­tem numai noi doi. Ne jucăm, citim, creăm, sun­tem ca într-un balon de săpun prețios. Aviv e singura ființă din viața mea care nu m-a provocat niciodată, nu m-a făcut să scot la iveală firea mea colerică. Grozavi sunt copiii! Ni-i dă Dumnezeu ca să scoată ce-i mai bun în noi.

- Dar soțul tău? Cum reacționează la clo­cotele din tne? Păreți un cuplu frumos, longeviv și discret.

- Se împacă greu, dar este foaaaaarte înțele­gător. Mai ales că a fi coleric nu trece cu vârsta. Dim­­potrivă. Se accentuează. Ha, ha! Suportă, să­ra­cul. Am mare noroc, chiar îl consider un noroc, un dar de la Dumnezeu să iubesc și să mă iubească un om atât de bun, de calm și de înțelegător.

"Iubirea cere gesturi mici"

- Cu o personalitate atât de fascinantă ca a ta, cu si­guranță că dragostea nu are o rețetă prea simplă. Cum o ferești de plictisul trecerii timpului?

- Un lucru e sigur: nu poți sta cu mâinile în sân, sperând că totul va fi bine, că iubirea va dura pentru totdeauna. Totul, ab­solut totul, inclusiv și iubirea, tre­buie întreținut. Matematica, muzica, scrisul, sculptura, ingineria, la fel ca și iubirea, se exersează. Nu vei ști niciodată să cânți bine doar pentru că ești talentat, fără să studiezi și să repeți mereu, cum nu vei fi nicio­dată în stare să fii tandru, să mângâi, să spui cuvinte frumoase, dacă nu repeți acest lucru constant. Vei fi stânjenit să o faci așa, deodată, iar atunci vor apărea probleme și îți vei da seama că ai greșit și nu ai acordat suficientă atenție persoanei de lângă tine. Desigur, în viața fiecăruia exis­tă etape și etape, sigur că de când sunt mamă apar momente în care poate că îi acord mai multă atenție copilului decât soțului. Dar am mereu un ochi deschis către el. Observ când se simte frustrat sau abandonat și nu las niciodată lucrurile să treacă, pur și simplu. Mi­cile gesturi sunt foarte importante. Complicitatea aceasta din cuplu, manifestată chiar și în public. O atingere, o ocheadă, o mică îmbrățișare. Să pri­mești un sărut fugar chiar când... speli vase, să spunem. Cuplurile de azi își pierd repede încre­derea unul în celălalt. Dacă un alt bărbat se uită admirativ la o femeie, soțul acesteia va deveni imediat gelos. Dacă ar exista această încredere, respectivul soț ar trebui să fie mândru că soția lui e frumoasă, admirată, să ri­dice capul și să o iubească și mai și. Dar nu: un mic flirt nevinovat generează un taifun de gelozie și ceartă. Ce prostie! Mai există un as­pect important: vorbitul, care este esențial într-un cuplu. Eu evit cuvântul "comunicare"; s-a banalizat, a devenit un cli­șeu și e sterp. Nu trebuie să comu­ni­căm, ci trebuie să vor­bim și, mai important, să as­cultăm. Față în față, cu sufle­tele des­chise, spu­nem sincer ce ne su­pără și as­cultăm fără să în­trerupem. Sin­gu­ra condiție este ca și celălalt să vrea să stea de vorbă. Spun asta, pentru că exis­tă oameni care nu vor sau nu pot pur­ta o conversație sin­­ceră. Probabil că așa e firea lor sau, apropo de ce vor­beam înainte, le lip­sește exercițiul. Chiar nu sunt în sta­re, și atunci si­tua­ția se complică, pentru că așa nu afli ce-l supără, ce aș­teptări are, ce dezamăgiri trăiește în urma aces­tor așteptări.

- Crezi că o astfel de înțelegere armonioasă se învață și din exemplul dat în familie de către părinți?

- Cred că da. Chiar cred că e important să intri în viața ta de adult cu un exemplu frumos din familie. Eu am avut norocul acesta și încă îl am: părinți deschiși, tandri, care ne iubesc foarte mult pe mine și pe fratele meu și care, foarte important!, se iubesc între ei enorm. Lasă lucrul acesta să se vadă și acum, ca și înainte. Sunt foarte frumoși. Încercăm și noi, cu toată puterea, să fim un astfel de exemplu pentru Aviv. Chiar dacă nu este acum conștient de asta, când va crește, va realiza că duce cu el un bagaj de sentimente, de valori frumoase, cu care să poată să înceapă să-și croiască propria existență.

"Eu nu am planuri. Îmi place să mă surprindă viața"

- Care este valoarea fundamentală care te conduce pe tine în viață, Monica?

- Fericirea. Pentru mine, fericirea înseamnă echilibru. Echilibrul este esențial în orice. Echili­brul este cărarea pe care calc eu în viața asta și de la care încerc să nu mă abat deloc. Asta mă face fericită. Trăirile intense sunt extraordinare, dar nu pot dura. Sunt un foc spectaculos care se consumă și se stinge repede. Să ai viața pusă pe o balanță bi­ne echilibrată, să nu exagerezi, să nu-ți dorești me­reu și mereu lucruri noi, să-ți păstrezi prie­teniile adevărate, sunt împliniri care mă ajută pe mine să alunec lin și armonios prin viață. Să în­cerci să faci cât mai mult din ceea ce îți place, iată o altă sursă de mulțumire sufletească. Eu, din feri­cire, provin dintr-o familie care m-a susținut. Pă­rinții mei ne-au dat, mie și fratelui meu, tot ce-am visat. Toată libertatea de a face artă. Nu am avut nici opreliști financiare, nu ne-am lovit de preju­decăți. Am fost privilegiați. Iar azi reușesc să fac în continuare ceea ce-mi place și pentru că sunt un om echilibrat. Nu cheltuiesc pe obiecte, pe ma­șini, pe haine de nu știu ce firmă, pe ieșiri la res­taurante de fițe. Pierdere de energie, de timp și bani. Prefer, în schimb, să ies cu soțul meu și copilul nostru cu bicicletele în pădure, prefer să mă în­tâlnesc cu prietenii de la clu­bul de călărie și să bem o bere la botul calului. La pro­priu! Pe niște baloți de paie, îm­brăcați în tricouri simple, mi­rosind a grajd. Credeți-mă pe cuvânt că, având aceste lu­cruri, sunt mult mai fericită de­cât fetele astea cu siluete perfecte, care nu pot dormi noaptea de grija următoarei genți de firmă. Noi ne bucu­răm de noi, de prietenii noștri normali, de cei cinci câini ai noștri.

- ...și de mu­zică. La ce mai lu­crezi, Monica, în toamna asta care a venit parcă mai încruntată ca ni­cio­dată?

- Chiar că e în­cruntată! Mie îmi plac căldura și soa­rele. Ploaia mă a­doarme, pur și sim­plu. Dar nu mă împiedică totuși să lucrez. Așadar, mun­­cesc la o piesă nouă, pe care tot fra­tele meu mi-a compus-o. Lucrăm de multă vre­me în formula Alexandru Anghel compozitor, An­drei Tudor orchestrator și Theea Miculescu textier. Funcționăm foarte bine. Dacă mai merită să scot discuri? Absolut deloc, și nici nu plănuiesc curând să o fac. Sunt bani grămadă cheltuiți pentru ceva ce pui în raft așa, pentru tine, căci de vândut nu se vinde nimic. Acum, toată lumea se promovează pe Internet (deși am auzit, de curând, că până și like-urile de pe YouTube se cumpără). Dai bani să ai un milion de vizualizări în trei zile, te găsesc radiourile acolo, presupun că acele vizualizări sunt măsura succesului tău și te difuzează. Doamne, Dum­nezeule, unde am ajuns?! Eu nu am nevoie de toate astea. Eu am publicul meu, concertele mele. Sunt foarte fericită că fac echipă cu fratele meu, cu care mă înțeleg extraordinar. Chiar dacă nu ne vedem zilnic, pentru că are și el familia lui, sun­tem foarte apropiați. Îl iubesc și îl apreciez enorm nu numai pentru talentele lui, fiind un artist dezvoltat în multe planuri, ci pentru că e foarte mun­citor, foarte studios, chiar tipicar. Nu lasă nimic la voia întâmplării, se implică foarte mult.

- Monica, e adevărat că viața se trăiește în pre­zent, dar omul mai și visează, își face pla­nuri...

- Ei bine, eu nu am planuri. Mie îmi place să mă surprindă viața. Suntem sănătoși - asta e im­por­­tant. Suntem împreună - asta e important. Avem simțul umorului - foaaaarte important. Fără pla­nuri nu pot fi lezată în niciun fel de vreo de­za­măgire. Ha! Ha!