Mica și Marea Unire, ori mai recenta Zi a Drapelului, prilejuiesc, de obicei, celebrări oficiale și populare. Cu mai multă sau mai puțină pompă, însoțite de participarea armatei, ele au pentru națiune, nu numai la noi, ci peste tot în lume, un rol de anamneză benefică. Ne aducem aminte de drumul, deloc ușor, pe care am mers pentru a ajunge la ziua de azi, un drum închegat din multe jertfe, grație cărora noi, românii, putem să fim astăzi, împreună, în aceleași granițe. Desigur, nu toți am avut șansa asta. Frații noștri de peste Prut au rămas de izbeliște, la fel ca și Bucovina istorică. Din toate aceste pricini eu cred că sărbătorile naționale au rost. Cu atât mai mult acolo unde identitatea și unitatea statului român se cer subliniate cu o tușă mai groasă. De pildă, în autointitulatul Ținut Secuiesc.
Nu știu dacă v-ați nimerit vreodată pe-acolo de 1 decembrie. Dacă ați fi trecut, cred că ați fi rămas cu un gust amar. Toată fala, toată pompa, tot ceea ce fac autoritățile noastre la București ori Alba Iulia, aici se face cu "luminile stinse". Ai fi ispitit să zici că e firesc să fie așa - e provincie, orașele din zonă sunt de fapt foarte mici, aproape depopulate, cu posibilități și ambiții la fel de mici. Dar dacă e să faci o comparație cu manifestările care se țin în zonă pe 15 martie, de ziua maghiarilor, când, cel puțin teoretic, autoritățile locale dispun de aceleași bugete, gustul amar ți se întețește. Radiografiate în trecere, zilele noastre naționale din „ungurime" sunt mult mai pipernicite decât ale ungurilor, lipsite de patosul și strălucirea care ar trebui să le dea românilor din zonă un soi de încredere în ei și steaua lor. În ambele județe, atât în Covasna cât și în Harghita, autoritățile statului nu trag la aceeași căruță. Ce organizează prefecturile e sabotat de primarii maghiari, care nu numai că se ascund pe 1 decembrie, dar refuză până și arborarea drapelului românesc în localitățile lor. În schimb, pe 15 martie, tot ei se îngrijesc ca întreg ținutul să arate impecabil, devenind o mare de cocarde, drapele și imagini colorate roșu-alb-verde.
Până și monumentele noastre simbol sunt date uitării. La Miercurea Ciuc, de unde scriu acum, Monumentul Ostașului Necunoscut, simbol vizibil al sutelor de mii de ostași care au murit pentru țara asta, loc în care se depun la fiecare eveniment coroane de flori și unde garda dă întotdeauna onorul, are plăcile de marmură căzute. Betonul gri, care se ițește de sub ele, e culoarea întregului ținut, să nu uităm, chiar inima geografică a României. Marmura aceasta care lipsește este însă și rana indiferenței noastre. Ne-am obișnuit cu țara noastră frumoasă și întreagă ca un dat firesc, am luat unirea ca pe un dar ireversibil. În realitate, cu Marea Unire e ca și cu marile iubiri. Ca să existe, se cere cultivată, îngrijită, prețuită. Fără o dragoste atentă, unii față de alții și toți față de țară, neamul românesc se poate destrăma încet, pierzându-se în magma istoriei, așa cum se destramă Monumentul Soldatului Necunoscut de la Miercurea Ciuc.